VIAÞA PRE ȘI POSTREVOLUÞIONARÃ A LUI VASILE G.
- partea I-a -

Vasile G. era șomer. Altă dată fusese secretar de partid pe secția sculărie a unei fabricișiuzine... de unde? Din cu totul alt cartier? Contează? Nu-s toate la fel? Nuuu. Căci Vasile G. apucase să vadă, purtat încoace și încolo de valurile vieții, în cei 2-3 ani cât o făcuse pe șoferul unei firmulițe ciudate, care-i făcuse înregistrări cinstite în carnetul de muncă și-l plătea... cât n-ar fi plătit el un șofer, dacă ar fi fost să fie patron, apucase să vadă cum arătau cartierele mărginașe, tot de blocuri, dar parcă altfel, ale câtorva orașe din aceeași Europă. Aceeași și totuși alta... Iar acum era șomer. Pentru a treia oară după îmbulzeala de atunci, cânt toți nespălații care tremuraseră în fața lui îl aruncaseră în șuturi, dincolo de porțile desferecate ale fabricișiuzinei din cartierul preferat al tovarășului, cu cel mult un sfert de oră înainte să-i fi venit ideea salvatoare să se pună în fruntea lor, cu un steag găurit, sfeterisit de la beobe.

Trăise câteva săptămâni din osânză, apoi trăsese câteva luni mâța de coadă, vânzând ziare, i le smulgea lumea din mână, ce-or fi putut citi în așa multe ziare, nu le-ajungea Scînteia? La ce bun atâtea titluri ciudate, nu scriau toate la fel? Ei, nuuu... nu toate. Vasile G. era obișnuit să citească Scînteia, de trei ori pe zi. Dimineața la cafea, la prânz, la beobe, din pachet și seara la cină. Repetitio est mater studiorum, își aducea el aminte de jerpelitul profesor de latină din clasa a VIII-a, când el, Vasile G., își făcea planuri mărețe, școala profesională, să ajungă cât mai repede în clasa conducătoare, liceul era pentru ăia care nu-s decât o pătură. Jerpelită și aia, trimisă regulat să strângă recolta. Apoi Școala de maiștri, cine-o fi avut ideea creață să te pună să buchisești acolo matematică, asta smintea conștiința revoluționară a clasei muncitoare. Dar Partidul știe ce face, gândea Vasile G., cărându-i nenorocitei de profe rude de salam, făr-a bănui că într-o zi n-o să-i mai placă, că a citit în nu'ș-ce ziar din alea că-i cu soia și roți de cașcaval, de la cantina partidului. Să-l treacă corijența la matematica aia ce-ți stâlcește mintea. Apoi, abia încadrat maistru, să tremure muncitorii din secția sculărie, că avea dreptate tovarășu, li se cam subțiase conștiința revoluționară, nu apucase să domnească nici 2-3 luni că se văzuse trimis la Școala de Partid. Învățați, învățați, învățați, a spus tovarășul Lenin, și pe tovarășul Lenin nu puteai să nu-l asculți, doar nu puteai aplica bancul cu Lenin, pentru care ceruse sancționarea ucenicului cu ochii negri, vioi, prea vioi, care răspândise bancul contrarevoluționar în secția sculărie.

Într-o bună seară, era după alegerile câștigate, numa ce primi un telefon de la tov Dumitru, că tot Vasile îl chema, secretarul cu propaganda în comitetul de partid al fabriciișiuzinei tutelare. Ci-că să-și ia oamenii, cum care oameni, oamenii lui, pe care contează, muncitorii din secția sculărie, da, tot ăia care-l aruncaseră în șuturi în dimineața aia caldă și însorită, parcă de vineri, tot ăia care mărșăluiseră scandând ai-o-u-e care face or-di-ne, da, to'ar'șu, sigur că trebuie să apărăm cuceririle revoluției noastre (nu i se împleticise limba-n gură și nici nu-l trăznise Dumnezeu), vă aduc întreaga echipă, 2-3 să fi părăsit clasa muncitoare, doar am telefoanele tuturor, mai ieșim la o bere, așa, democratic. Și li se distribuiseră uniforme noi. De miner. Cu lămpășe. Și, nu se știe de ce, cu bâte de base-ball. La ce-or fi trebuit astea în mină? Ce contează? J'an boxează. Și-ncasează.

Nu se știe de ce, după ce i se umflase pieptul de mândrie patriotică, atunci, acolo, la pavilion, când președintele democratic ales le mulțumise pentru conștiința revoluționară trează (doamne, asta nu suna ca altă dată? Nu se poate, doar dictatura fusese înlăturată, cu tot cu sinistra soție, zorii revoluției luminau ca aurora din poveștile ascultate în copilărie la un radio Pionier), fusese convocat cu oamenii lui, să predea unifrmele noi, de miner, lămpașele și bâtele de base-ball, apoi fuseseră lăsați cu toții de izbeliște. Minerii mai veniseră, într-o toamnă la fel de caldă, umblai în cămașă cu mâneci scurte, ajutorul de șomaj tocmai se termina, n-au mai avut nevoie de ei. Minerii se descurcaseră singuri.

Iar acum Vasile G. încerca pentru a treia oară experiența șomajului. După ce gustase din mers peisajul european. Cu blocuri la marginea multor orașe, dar parcă altfel de blocuri. Care bucurau ochiul. Mai mare dragul să te întorci seara acasă acolo, nu neapărat cu mașina, nici metroul nu arăta rău, numai la Paris era murdar și mizerie, de la un punct încolo, către periferie, în orice direcție. Oare de ce? Să se ducă la cules căpșuni nu-I prea venea la îndemână. Una că nu s-ar fi simțit bine să îmbogățească, cu mâna lui, un capitalist dintr-o țară condusă de un guvern socialist, că citea și Vasile G. ziarele, chiar dacă rămăseseră mult mai puține decât în iarna aia în care se bâtea lumea pe ele și chiar dacă nu mai arătau a ziare, cu atâtea poze de... ptiu, drace! Că-i venea să-și ia lumea-n cap când le vedea, întinse pe pereții chioșcului. Și afurisita de nevastă-sa, care învățase să scoată siguranța de la prize, după ora la care devenea interesant să privești la televizor. O, doamne, unde erau vremurile când el, Vasile G., dădea sau nu dădea apropabre ca să se înscrie tot personalul TESA, cu nevasta lui cu tot, că-i trebuise dracului nevastă cu liceul seral, nu-i ajunsese o muncitoare cu simțul disciplinei, să se înscrie paraziții ăia pe listă la televizor color, să-l cumpere la sfântuașteaptă...

A doua că nu-i cădea la lingurea să-i vadă pe toți purii de la el din sat, care al'dată-i spuneau săru'mâna, tovarășu, când catadixea să-și vadă părinții ca să poată pleca la oraș cu juma de porc și 2-3 vedre de țuică, să-i vadă înstăriți, din munca de căpșunar, care cu casă nouă în sat, cu canalizare, fosă septică, centrală proprie pe gaze aduse de primarul ce-I fusese subordonat, care înscris prin partidu ăla al românilor de muncesc la căpșuni, să voteze acolo cu socialiștii.

Și a treia, patetica, era că nu-l mai țineau șalele. Că se ploconise și el, dimamai secretarul beobe din secția sculărie, mai mult decât primise plocoanele și ploconelile clasei muncitoare din subordine. Pfuuui, că ăia nici nu se prea mai ploconeau, unul nu era ca să nu aibă micul lui ciubuc pe timpul serviciului și cu materialele fabricișiuzinei. Și cărase cu cârca destul. De la plocoanele duse frigidei profe de mate, să nu-l lase corijent, pe el, viitor maistru și viitor secretar de partid, la misiuni de încredere, cu imeseu plin cu salam de mistreț, adus pe rețea, de la Comitetul de Partid al fabricișiuzinei la sector, sau chiar la mun'cipiu, de 2-3 ori și la comitetu'central, la jumatea de porc adusa de la țară, cu Dacia, în schimbul lădițelor de roșii și sacului de plastic cu zeci de pâini, bașca zecile de kile de zacăr, luate pe sub mână și peste rație, să pună ai lui în vinul de mâna a doua, până la pachetele grele cu ziare, din iarna aia după revoluție. Și-l durea cel mai amarnic fix locul unde-l pălise cu bâta de base-ball din dotare pe tânărul ăla deșirat, cu barbă și ochelari, care se aflase la momentul nepotirvit la locul nepotrivit. Nici un doctor nu fusese în stare să-i deslușească de ce-l doare pe el, om cu conștiință revoluționară, fix rinichiul drept, unde-l otânjise pe tânărul golan.

Deci nu, căpșuniadei. De trei ori nu.

Și atunci? Fie-sa se cărase în Italia, lăsându-i pe cap nepoata, cu care vorbea ci-că pe gratis prin calculatorul cumparat din bani numărați, trimiși de acolo. Iar nepoata, abia înflorită, făcea ci-că un ban cinstit fâțâindu-se cu nopțile în fața calculatorului cu un ochi blestemat, în loc să-și găsească un post cinstit de însoțitoare pe lângă baștanii cu merțane, dacă tot o apucase pe calea pierzaniei.

Vasile G. își bătu nevasta bine, până-i smulse într-un cinstit interogatoriu de gradul doi juma locul unde ținea bănuții de-o ciorbă acolo. Își cumpără o sticlă de votcă ieftină, și se duse la uscătoria blocului, să reflecteze la problema lui existențială.

Zăcu acolo prefăcându-se că gândește profund, zi de vară, până-n seară. Hm, nu chiar până-n seară, că vodka ieftină se scuse înainte de apusul soarelui. De trei ori urcă nevasta să-l cheme la masă, de trei ori o puse pe fugă. A patra oară se înfurie. Se sculă de pe grămada de loazbe depozitate acolo de nu se știe cine, cu oarecare dificultate, hotărât ferm să-și impună autoritatea de clasă conducătoare, când fu surprins să audă vocea nepoatei, susurând Come prima, piu di prima, t'amero cu vocea aia ce-l scurtcircuita la baza șirei spinării. Fătuca trase un șpiț în ușa uscătoriei, cu ciocatele ei depeche mode, să sară ușa din țâțâni și alta nu și-i puse o tavă cu motive orientale pe un butuc, ce-o fi căutat butucul ăla ce amintea de galerii de mină acolo, numai drakku știe. Din tavă sfârâia miros îmbietor de friptană, iar lângă farfuria acoperită cu capacul lustruit al oalei de ciorbă aburea o sticlă de vin roșu, fără etichetă.
- Asta se confiscă, zise fătuca, făcând să dispară, cu mișcări de prestidigitator sticla de vodkă ieftină. Nu poți gândi la probleme serioase pe așa combustibil, pensionărică. Pune mâna și ia de la fata de papă tot, cu burdihanul ăla supt mai olecuțică plin și cu creierașii mai plini de aontioxidanți naturali (oare pe asta de unde-o furase, drga bunicului?) o să gândești mai clar. În timp ce înfuleci o să-ți vănd gratis câteva idei valabile. Da scurt, că după ce se întuneriucește îmi încep munca de răspundere.
- Ce răspundere e aia, fă, să-ți fâțâi țâțoancele pentru neputincioși puturoși?
Răspundere socială, pensionărică. Piața face viața. Și viața bate filmu, n-ai auzit? De crezi mata că se pot ține baștanii ăia care exploatează milioane de țărani de munte ce nu știu cultiva altceva afară de coca, dacă piața pervertiților de americani n-ar absorbi drogurile ca o nară uriașă de fiu imberb de capitalist? (aici Vasile G. lăcrimă de-a dreptul, încaltea sângele apă nu se face) Atâta timp cât lumea e plină de labagii dispuși să plătească, banu meu e cinstit câștigat, mai ales că ei nu știe că am fantezia să ma păstrez fecioară.

Ochii lui Vasile G., bunicul fecioarei care câștiga un ban cinstit din ceea ce se cheamă impropriu video-chat, se umeziră din nou. Își mască emoția mușcând din friptană și sorbind vinul direct din sticlă.
- Hai, scuipă tot ce-ai în gușă, o făcu el pe titi duru.
Aseară mă inervă un pervers, că i se termină cartela și că să mă ondulez o țâră pe gratis, să-mi taie patronul din salar. Și-i cerui supervaizărului juma de oră de pauză, să mă calmez. Încercai să ațipesc cinci minute, îmi fu teamă că nu mă mai trezesc la muncă și mă apucai să surfez nițel. Dădui de o piesă de teatru, ci-că fragment dintr-o carte pe net, cu o scena haioasă, care-ar semăna cu asta de acu, daca tu nu mi-ai fi bunic și eu aș fi proastă ca aia din piesă. Cănd o văzui pe alde bunica revenind înciudată a treia oară cu ciorba de sus, din spălătorie, de la tălică, îmi adusei aminte de scena aia. Știi tălică ce făcea ăla din piesă afară să i-o tragă unei proaste care venea beată de la un bairam? N-o să ghicești în veci pururi. Organiza acolo un sediu de partid. Pe bază de locatari, mai întâi din blocu ăla, apoi din tot cartieru și până la urmă din toate cartierele de blocuri: partidul oamenilor cinstiți. POC. Acuma, bunicule, mă gândesc că nu mai ține cu ideea asta, tre să înceci altceva. Dar tot pă linie de asociații de locatari, pardon, proprietari, că așa e acu, în democrație. Nici cu protecția consumatorilor nu ține, s-or fi aciuat alții ca tine pe acolo. Ne trebui idei noi.
- Și numa ca să-mi spui ce știam și eu, că trebui idei noi, ai urcat cu tava asta? că n-o văzui prin casă pân-acu.
- O împrumutai de la arabu de la parter, care vinde șaorma, pe ăla l-am prins că-I clientu meu număru unu, plătește din trei mobile, pe rând, ci-că arăt mai sexi așa, îmbrăcată, nu-mi luă nici un ban pe mâncare, vrei și-o cafea? Vrei să aranjez cu el să ai câte-o tavă ca asta de trei ori pe zi așa, o săptămână-două, căt te gândești tălică cum să-ți schimbi viața? Poate or avea nevoie ăia de la căpșuni de un organizator la partidu ăla al lor, ce zici?
- Și mă-ta mare ce halește în timpu ăsta, fă?
Păi răbdările arabului care n-o să ajungă la curu meu dacă nu vreau eu, că le știe prăji, a învățat o viață de om în raiul socialist multilateral destrămat. Și poate o conving pe curva de maică-mea s-o mai ia pe acolo pe la ea 2-3 luni pe an, să-i mai spele, că-i revine și femeii ăleia mai ieftin, nu-i du tu grija.
- Și pe tine te fute grija de viața mea, sau ai un iubit la căpșunari, care vrea să se facă politician acolo și nu știe meserie de partid și de stat?
- Știi că nu ești prost, pensionărache? Cum ți-a trăznit prin devlă?
- Târâtură mică, pe vremea părinților mei umbla o vorbă: capul ăsta a mai fost la un cur. Da tu ce-ai de gând, te duci la el, dacă devine șefuleț de partid acolo-șa?
- Nu prea, cel puțin în următorii 2-3 ani, îl pot aștepta, nu mă mănâncă-n cur cum credeți voi, nu știu oricum să fac nimic altceva și acolo-șa, cum zici tălică, nu-i așa rentabilă meseria asta, nu că n-ar fi perverși pit'tăt locu-n lume, da ăia muncește mai mult și nu-și permite să șadă cu mopțile pe calculator. Acolo ar trebui să fac meserie de escort, și nu mă prea coafează. Când o ajunge prietenu meu ceva scula pe basculă acolo, mai vedem. Nici o meserie nu-i de rușine, asta tălică ai învățat-o pe maică-mea, când erai la școala de maiștri, munca-i sfântă.

Va urma

Citiți volumul Nisip peste bordul nacelei, de același autor