mereu același dezechilibru între actul perfect al trupului și distanța pe care o imprimi, o rigiditate a nedăruirii, darius, o întoarcere în tine, atât cât să nu pot atinge.

nu știu să chem, las semne într-o discreție franjurată. nu am fost niciodată femeia chemărilor.

interiorul în care nu locuiesc, nu mă primește, darius, iar eu nu pot intra acolo unde nu aparțin. știu când sunt iubită. știu și când celălalt se înșeală că mă iubește. când celălalt își dorește să mă iubească și, nereușind, mă păstrează într-un glob de iluzie.

aș putea să rămân, așa, nevăzând. să primesc doar momentul, intensitatea vibrantă a înlănțuirilor, aș putea să spun e îndeajuns și atât, în fond, pentru viața asta ca o umbră, și iluzia poate fi mai mult ca perfectă.

nu, nu îmi pot lua inima în mâini doar ca să o las pentru cina ta, darius. ar fi inutil. fiindcă cina ta este astăzi la o altă masă, iar rotundul nu se întâmplă. și nici nu îți refuz atingerea, ar fi absurd să mă ucid, să fac din mine celule de aruncat la groapa eșecurilor.

îți las sufletul ăsta întreg și fluid, dar numai atât cât ceea ce trăiești în spațiul meu aerat este iubire, nu altceva. nu ceva mult prea banal să nu pot respira.