Þi-am spus Inny. În poloneză Inny înseamnă Celălalt.

Ceea ce urmează însă nu are legătură cu Polonia mea. Aș putea spune că nici măcar cu viața mea nu are legătură, dar aș minți. Știu bine că există o legătură undeva, altfel nu ai fi venit la mine, dintre toți. Vocea ta nu ar fi venit la mine.

Poate că totul a început în momentul în care m-am întrebat cum ar fi fost să am părinți. Cum aș fi crescut cu ei. Dacă aș fi fost mai puternică, sau dimpotrivă. Atunci ai apărut tu prima dată. Pe strada aceea cu ghiocei în coșuri împletite în mâini uscate și fine de țigănci.

Nu aveai chip, nici trup. Doar ochi. Niște ochi imenși, codați, care vorbeau. Și o memorie enormă care m-a lovit din plin, ca mașina aceea în mama. Și totuși nu aveai nimic din Silvia. O disperare a rădăcinilor smulse, poate. Rădăcini ca niște cornițe de melc. M-ai luat de după umeri. Nu aveai trup dar ți-am simțit brațul rece pe după gât, așa cum îl simțeam pe Ka. "Știi care este culmea melcului? Să fugă de acasă." Și nu ai spus-o râzând. Iar eu am simțit cu brutalitate smulgerea. Mi-am adus aminte de mama mea. Melcul fugit de acasă direct la oaste. Voluntara Silvia, cu gâtul ei fierbinte și subțire și ochii ei de tercot ud în carouri albastre. Un albastru sustras din biografie de ispita ierbii. "Ce fumezi?" ai întrebat iarăși. Mucul aproape îmi arsese buricele degetelor. Iluzie implantată în amprente. Din clipa aceea nu m-ar mai fi recunoscut nimeni după semnătură. Nu am răspuns ar fi fost superfluu. Am expirat din cosul pieptului deja dureros, iar tu ai dispărut. Rămăsese doar strada aceea cu ghiocei și vântul răcoros urcând progresiv înspre coapse, pe sub blugii evazați și roși. Libertate.

Apăreai destul de des. De fiecare dată cu câte o amintire de-a mea, răsărită de cine știe unde. Când aveam șapte ani nu știam de unde vin. Aveam un șarpe, niște manuale și un frate care râdea prea mult, cu dinții lui atât de albi că râsul lumina toată încăperea. Aveam niște cuvinte în plus din cauza cărora copiii râdeau de mine, și niște semnificații teribil de întortocheate pentru toate cuvintele noi care lor li se păreau naturale și simple ca apa. De fiecare dată când apăreai îmi dezvăluiai câte un trup alb ca miezul de nucă, trupul cuvintelor mele poloneze și neavenite. Și atunci ți-am spus Inny. Nu a trebuit să îți explic, știai ce înseamnă. Mai bine chiar decât mine.

Eram pe undeva amândoi niște renegați în care viața zăcea neîncepută încă. Iubitori de fântâni ruginite din care scoteam găleți cu buze mânjite de mâl. Noroiul acela albastru de lângă râu, mirosind ca marea pe care amândoi o văzusem devreme, dar pe care eu o uitasem. Și tu, dealtfel. Îți aminteai doar partea ei străvezie și strălucitoare, cu căluț roșu pe rotile, tras prin nisip. Târziu de tot ai știut, la capătul Marii Insomnii care a precedat-o pe a mea.

"Adela, ai un prieten imaginar?" Micha³ râdea de mine. Nu știa că acesta e începutul sfârșitului. Începutul sfârșitului - cu părinți, copilărie tăiată și multă dezordine, care erai tu.

Inny, cel ce a vrut să știu și eu. Cum e să nu crești liber.

___
N.B. Interzis a se introduce pe blog-uri personale și alte site-uri
fără acceptul expres al autoarei. Mulțumesc.