Au coborât grăbiți din tren. Radu a plătit și și a lăsat pachetul la casa de bagaje apoi au cumpărat bilete spre Hașag. La câteva minute, după ce s-au urcat, trenul s-a pus în mișcare.
-Astăzi o să fie o zi frumoasă după ce se ridică ceața. Sigur o să ajungem și la Veseud să-ți vezi viitoarea parohie. Dar acua poți să-mi spui. Cine te-a supărat în vis?
-Așa mi se întâmplă mie, câte odată, să visez urât. De data asta mi-am visat surorile, pe cea mai mare și pe cea mică. Pe Mezina am visat-o urât. De nu i s-ar întâmpla ceva rău.
-Nu-ți fă griji. Nu toate visele se explică. Mai ales acelea care vin în prima fază a somnului. Am eu o carte, din seria scoasă de profesorul I. Simionescu, care explică cum iau naștere visele și care din ele pot prevesti ceva. Oricum tu erai în prima fază. Am văzut eu că de abia ai ațipit. Ori visele din faza asta sunt legate de lucruri din afara ta, pe care creierul le înregistrează greșit. E și el amorțit, vorba lui Caragiale, ți se pare că și nimica mișcă. Mai bine uită-te pe fereastră că imediat o să vezi ceva interesant.
Într-adevăr în lumină dimineții și a limpezimii din golurile pe care le lăsa ceața, ce începea a se ridica, văzu pe câmpul străbătut de linia ferată, lângă un hangar, trei aeroplane. Nu mai văzuse niciodată așa ceva, decât în poze.
-Câte aeroplane vezi?
-Trei, ca și tine, de ce întrebi?
-Acuma privește cu atenție în sus
Își ridică ochii spre înălțime și după câteva clipe observă încă două în zbor. Primul foarte îndepărtat, părea o pasăre, ceva mai mare, dispărea din când în când după căte o pâclă de ceață ca să apară din nou. Al doilea era mult mai jos. Ambele zburau în aceiași direcție de înaintare a trenului. Cel de jos se vedea foarte bine și la un moment dat Nae avu impresia că l-a zărit și pe pilot. S-a lăsat apoi mai jos, și câteva momente a fost doar cu câțiva metrii deasupra trenului. În acele clipe aparatul s-a lăsat pe o aripa și putură vedea fața zâmbitoare a pilotului. Deschiseră la repezeală geamul și începură să agite mâinile în direcția lui. Trenul încetini și se opri în stație. Aeroplanul luă înălțime și în curând nu-l mai văzură.
- Ce-ai rămas așa cu gura căscată, ori n-ai mai văzut aeroplane în viața ta
- Ba am mai văzut, dar în Cartea de citire. Și am mai văzut în timpul războiului, când de abia trecusem de șapte ani. Eram cu mama pe câmp și mi-a arătat ceva sus. N-am văzut decât câteva ciori iar la insistențele ei am văzut sus, sus de tot ceva negru. Tata ne povestea că în timpul războiului la ei în regiment era un aeroplan care zbura peste liniile inamice și se întorcea aducând informații prețioase comandanților. Mai zicea că în câteva rânduri chiar a ajutat la învârtirea elicei pentru ca pilotul să poată pune în mișcare motorul.
- Și eu am văzut unul foarte aproape. Să tot fie un an de atunci când un aeroplan din ăsta, care avea obiceiul să treacă în fiecare joi pe deasupra satului, s-a stricat dar a reușit să aterizeze în lunca de lângă Hârtibaci. Tot satul s-a adunat, ca la minune, pilotul a scos arma și a amenințat că dacă cineva se apropie la mai puțin de cinci metri va trage. La fața locului se afla și șeful de post. I-a dat ordin să-și aducă jandarmii și să apere aparatul defect. După ce s-a asigurat că aparatul este în siguranța s-a dus la primărie de unde a telefonat aici, la Șura Mică, la șefii lui. A doua zi au sosit la fața locului câțiva mecanici care au meșterit ce au meșterit, au împins apoi aeroplanul la un capăt al luncii și după câteva încercări au reușit să-l înalțe în aer și să-l aducă, cred, aici lângă celelalte. Copiii din sat au încercat, și mai încercă și acuma, să construiască ceva asemănător cu care să poată zbura. Înjghebează mereu din scânduri subțiri și din sfoară de cânepă, și asta pentru că nu au la îndemână sârmă, mici aeroplane. Unele seamănă, al naibii de bine, cu aeroplanul văzut de ei. Un astfel de aparat, cioplit din lemn l-a făcut un băiețel, vecin cu noi. I-a făcut micul mare meșter și o elice care la cea mai mică adiere de vânt nu numai că se învârte, dar scoate și un sunet care, zic copiii, seamănă foarte mult cu huruitul motorului. L-a prins apoi cu un cui de un băț lung pe care l-a ridicat deasupra șurii. Și uite așa, încet, încet, se va ridica, poate, tot dintr-un fiu de țăran un nou Aurel Vlaicu.
- Cred că pe aici mulți oameni l-au cunoscut pe Vlaicu
- Da, într-adevăr. Nu mulți ci toți, de la cel mai mic copil și până la cel mai vârstnic moșneag știu de Aurel Vlaicu. Dar puțini dintre ei l-au văzut la față. Mulți i-au văzut ”gândăcelul” în zbor. A făcut doar și la Sibiu câteva demonstrații. Ocoalele pe care le descria în aer erau foarte largi trecând peste multe sate. Cu ochii la cer românașii erau mândrii că unul de ai lor se ridică spre slăvi asemeni Fiului Domnului. Să fi văzut numai la noi în sat, eram mic dar îmi aduc foarte bine aminte, cum se adunau oamenii la școală ca să le cetească domnul învățător din gazetă despre minunatele isprăvi ale maistorașului Aurel. De-ar fi trăit el, și ar fi reușit să facă câteva zeci de astfel de “gândăcei,” n-ar fi ținut războiul atâta, n-ar fi murit atâta amar de lume, altcumva ne-ar fi privit popoarele Europei. Dar n-a fost să fie.
Între timp trenul a pornit din nou. Se vedeau în stânga lacurile de la Ocna. Și despre ele Aurel știa o mulțime de lucruri. Povestea, în timp ce linia ferată cobora printre brazii ce acpereau vederea în stânga și în dreapta. Peste alte câteva minute intrară într-o gară mai mare cu câteva linii pe care erau staționate vagoane de marfă. Aici aveau să stea mai mult deoarece, după spusele prietenului, trebuiau să facă “cruce” cu trenul ce venea de la Copșa. Satul, Loamneș se numește, se vede la o distanță cam de un kilometru, așezat în cea mai mare parte pe lunca din dreapta unui mic râu. Află că râul, care se numește Visa, izvorăște din lacurile de la Ocna, de aceia are apa sărată. În partea de jos a satului se vedea clădirea școlii, mult mai înaltă decât casele din jur. Cocoțată pe un deal din spatele școlii biserica veghea, înconjurată de crucile cimitirului, întregul sat. La remarca lui Nae că starea bisericii și școlii unui sat arată cât de gospodari sunt conducătorii spirituali ai sătenilor adică preotul și învățătorul Aurel răspunse că mai ales preotul din Loamneș atât de gospodar este încât enoriașii lui l-au numit "Popa Felderă".
După cum te uiți la mine îmi dau seama că nu ști ce este feldera.
- Bineînțeles că nu știu. Nici nu parea fi un cuvânt românesc.
- Nu știu cât de românesc este. Voi îi ziceți felderei "dublă", în cartea de aritmetică feldera o găsești printre multiplii litrului sub numele de dublu decalitru. Acuma cred că te-ai lămurit.
- Crezi bine. Dar tot nu știu de ce-i zice popi de aci "Felderă".
- Păi îi zice așa pentru că având mai multe bucate, adică cereale, decât poate mânca el și familia lui, într-un an, de obicei mai vinde primăvara celor care au nevoie. Dar vinde numai cu feldera lui. N-o împrumută nimănui. Dar odată copilul, în lipsa părintelui, a împrumuta-o învățătorului. Acesta a observat că feldera popii avea fund dublu astfel că era mai mică decât douăzeci de litrii. Avea numai vre-o optsprezece. A știut că n-o să îndrăznească să-i aducă la cunoștința sfinției sale, ce a aflat, de aceia a împrumutat mai departe obiectul și altor vecini care vroiau să ducă cucuruz la moară. În curând tot satul a aflat de feldera popii și de ce acesta nu vroia să o împrumute nimănui. Și uite așa sfinția sa și-a căpătat pe bună dreptate numele de Popa Felderă. Dar acuma să nu crezi despre acest preot că numai zgârcenia îl caracterizează. Nu. Ca un adevărat “Luminător” al satului veghează la nevoile oamenilor. Mai acum vre-o câțiva ani s-a pus în fruntea unei delegații de săteni care erau nemulțumiți de cum se aplică reforma agrară la ei în sat. A plecat delegația la București, la Ministerul Agriculturii, ca să își expună păsurile. Până aici totul a fost în regulă. Dar a doua zi toate ziarele din capitală au făcut haz de delegația condusă de Popa Felderă.
- Păi de ce?
- Stăi să vezi. Ajungând după masa în capitală la minister nu mai era nimeni. Pentru a nu cheltui prea mult s-au hotărât să-și petreacă noaptea pe băncile sălii de așteptare, clasa a III-a, din Gara de Nord. Pentru a mai scurta din noapte domnul părinte a strâns de la fiecare consătean câțiva lei și i-a dus la un cinematograf. S-au așezat cu toți în primul rând. S-au cam speriat ei un pic când s-a făcut întuneric în sală, dar erau oameni în toată firea și au trecut ușor peste asta. Au început să se uite la ecran cu interes. Fiind un film american în care exploratorii vestului întâlnesc, la un moment dat o cireadă de bizoni, bieții oameni din primul rând, și-au zis în sinea lor că-i primejdie mare. Când bizonii și-au schimbat direcția fugii venind direct spre sală toți s-au sculat ca la o comandă în picioare, doi mai bătrâni care aveau toiege le-au aruncat spre ecran, iar unul mai curajos a strigat cât a putut de tare: “Fugiți măăă c-o dat strechea în ghiboli.” Au dat ei să fugă înapoi dar n-au nimerit nici cum prin întuneric. Operatorul, auzind gălăgie, a întrerupt proecția și a aprins luminile în sală. A doua zi era relatată, cu lux de amănunte, în câteva ziare, întâmplarea de la cinematograful “Edison”
Auzind povestea lomnășenilor pe Nae îl apucă un râs cu sughițuri care îl molipsi imediat și pe proaspătul său prieten. Din hohote s-a oprit primul Aurel care punând măna pe umbrela, ce o agățase de un cârlig când se urcaseră în tren, strigă precipitat: “am sosit. Jos!” În clipa următoare se auzi un scârțâit urmat de o oprirea bruscă. Până să ajungă la ușă și să o deschidă trenul se puse în mișcare. Au sărit din mers. Au trecut apoi peste un pod de lemn peste mica apă curgătoare și în scurt timp au intrat în sat. Au tras direct la învățătorul Biriș. Acesta fără prea multă vorbă, cu toate că de abia se sculase, a fugit cu hârtia dată de Aurel la școala de unde veni, după câteva minute, cu ea ștampilată. Cu toate că era cu cel puțin vreo cincisprezece ani mai în etate decât Radu învățătorul i se adresă cu mult respect:
- Stimate coleg, rogu-te respectuos să transmiți onoratului domn revizor Ciolan salutările mele și cele mai sincere urări de bine. În ceea ce privește ancheta pe care o întreprinzi, în numele domniei sale, spune-i rogu-te că grădina școlii noastre reprezintă pentru noi, vreau să zic școala ca instituție educativă, și nu numai pentru copiii acestei așezări, dar pot zice pentru întreaga obște, și domnul primar al nostru poate confirma fără nici o suspiciune...
- Lasă domnule coleg că onoratul domn revizor cunoaște problema și cea ce vrei dumneata să-i spui este scris în hârtia care tocmai a devenit act oficial prin aplicarea ștampilei. Ai dumneata bunătatea și semnează-te lângă ștampilă așa cum îi stă bine unui învățător director de școală. Rogu-te însă să citești cu multă atenție actul înainte de a-l iscăli.
La aceste din urmă cuvinte Biriș își scoase ochelarii, îi puse pe nas și se cufundă în lectura textului scris la mașină. După ce termină de citit fața i se destinse radiind a bucurie. Strigă apoi cu un glas răsunător către odaia alăturată:
- Lenuțo, adu "glăjuța" cu cerneală și tocul cu peniță.
Răspunsul sosi prompt:
- Þi-aș aduce "glăjuța" dacă n-ar fi spart-o ieri blăstămatul de copil a surorii tale. Că de câte ori nu ți-am spus să nu-l mai lași în curte. Că ai noștri când merg pe la ei sunt ținuți numai la portiță.
Acum pentru prima dată interveni în discuție și Nae, după ce scoase din buzunarul de la piept frumosul său stilou rezervor marca Pelican:
- Poftiți, domnule învățător, semnați cu acesta.
Biriș luă în mână stiloul, se uită cu atenție la el, și iscălii, fără să apese, hârtia de pe masă. Apoi înapoindu-l zise:
- Aveți un toc rezervor atât de frumos domnule. Și ce bine scrie, parcă ar fi uns.
- Este normal să scrie bine. Folosesc numai cerneală Koh I Nor. Vă sfătuiesc și pe dumneavoastră să procedați la fel.
- Vă mulțumesc pentru sfat. Așa o să procedez.
Apoi, dându-și brusc seama că nu i-a dat până acum atenția cuvenita domnului care îl însoțea pe Radu Dobrotă, care ar putea fi, de ce nu, un personaj important pe care el nu-l cunoscuse încă, nici măcar din văzute, și cu care trebuie să te pui bine, îi zâmbi larg.
- Vai, domnule, nici nu vă puteți închipui ce bine îmi pare că a-ți poposit în casa noastră, a mea vreau să zic și a soției mele Elena Biriș născuta Ciocan.
- Plăcerea a fost de partea mea. O să aduc la cunoștință domnului Ciolan cât de binevoitor a-ți fost cu trimișii dumnealui.
Auzind aceste cuvinte Biris păli. Își dădu, de-abia acuma seama că, după cele spuse de tânărul însoțitor a lui Dobrotă aceasta trebuie să fie o persoană destul de importantă din moment ce vorbește astfel de parcă ar fi un apropiat al inspectorului Ciolan. De mințit nu crede că minte deoarece a vorbit în prezența lui Dobrotă despre care știe că este la Revizoratul școlar ca la el acasă. Of doamne câtă nedreptate pe lumea asta! De ce oare el, cu destule state de serviciu este privit de inspectorul și revizorii școlari, când intră în biroul lor, de parcă ar fi un țăran care nu-și cunoaște lungul nasului. Cu ce sunt mai buni decât el acești tineri care habar n-au ce înseamnă munca de dascăl? Ce au ei în plus de sunt atât de bine văzuți de cei care conduc școlile din județ? Nu m-ar mira ca tinerelul să-mi ceară, în numele revizoratului cine știe ce hârtii ale școlii, ori, doamne ferește, chitanțele de pe veniturile aduse de grădina școlii în toamnă. La întrebat doar șeful de post dacă are pus la punct Registrul cu venituri și cheltuieli. Toate acestea i-u trecut prin minte, având un zâmbet mieros pe buze. Cu același zâmbet și cu o voce umilă zise:
- Vai de mine, parcă m-am prostit de tot. Stăm de atâta vreme în tindă și nici măcar nu v-am poftit în casa de dinainte. Hai vă rog poftiți, îndrăzniți și faceți-mi cinstea de a-mi onora casa. Apoi dintr-o dată strigă cu o voce autoritară:
- Lenuțooo ! ce stai ! Adu o "glaje" cu rachiu de ăla bun și pità cu brânză și slănină că onorații mei colegi îs plecați cu serviciul de azi dragă dimineață și or fi flămânzit și însetat în toata astă vreme. Mișcă-te odată n-auzi!?
- Gata, gata nu mai striga atâta. Aud că doar nu sunt surdă.
- Draga colega nu trebuie sa te deranjezi câtuși de putin. Eu împreuna cu stimatul domn Tomescu trebuie să fim, tot astăzi, în satul Veseud unde avem de rezolvat o problema care nu suferă amânare. Dacă însa vrei să ne ajuți cu ceva, ajutând de fapt revizoratul școlar, fă în așa fel încât să putem ajunge degrabă la destinație. Ne trebuie,îți dai seama, o trăsură sau o căruță care să ne transporte până în satul de care vorbeam. După știința mea Veseudul îi destul de aproape de Hașag. Am putea merge până acolo cu trenul, dar după informațiile primite în gară, următorul tren trece de abia peste șapte ore și nu ne putem permite să stăm degeaba atâta timp.
- Nu vă faceți probleme domnii mei. Tot trebuie să mă duc astăzi până în Ruși, satul învecinat, unde trebuie să rezolv o problemă în legătura cu un pământ de al meu care se învecinează cu al unui om din acel sat. Voi pleca în acest caz mai devreme, și mă voi abate de acolo încă doi kilometrii pentru a vă lăsa în Veseud. Fiți fără grijă, chiar dacă mai stăm o jumătate de ceas tot vom fi înainte de ora unsprezece în Veseud așa că aveți tot timpul până către seară, când aveți tren spre Sibiu, să rezolvați problemele pentru care a-ți fost trimiși. Haideți, așadar, în casă să gustați din rachiul meu și să îmbucați ceva.
- Dacă nu avem încotro stăm.
Au intrat cu toții. Gustările erau pregătite. Pe lângă pita cu slănină și ceapă doamna Lenuța pusese pe un blid și câteva bucățele de cârnaț și carne macră de pe care însă nu putuse șterge în graba toata unsoarea. Rachiul merse bine, pe gât în jos, facand loc bucăților de slănină untoase din care se înfrupta mai mult Radu și bucățelelor de carne și cârnaț care făceau mai ales deliciul lui Nae. Biriș umplu de câteva ori paharele, încât în cana de sticlă abia mai rămăsese rachiu de un deget. Între timp doamna Lenuța mai aduse alte bucăți de carne și cârnați, de data asta dea dreptul pline de untură albă. Într-o cană de pământ ceva mai mare, decât cana de sticla cu rachiu, fu adus vin. Pus în pahare avea culoarea uleiului de floarea soarelui rafinat. Când Biriș îl turnă din pahare săreau stropi. Dus spre gură paharul emana un miros discret dar plăcut de busuioc. Înainte de a fi înghițit gura se răcori, iar după un timp simțiră amândoi cum, parcă, licoarea trece din stomac în tot corpul dându-le o senzație plăcuta de moleșeala îmbinată însă cu un dor de acțiune.
- Ei ce ziceți de băuturile mele? Întreba Biriș cu o mândrie ce nu putea sau nu dorea să o ascundă.
- Bun rachiu aveți, n-am ce zice, dar vinul parcă le întrece pe toate. De unde le ai domnule învățător, că parcă nu vă știu pomicultor și viticultor?.
-Am și eu secretele mele. Pe câțiva coceni de cucuruz, călcați de un cal, am făcut rost de vinul ăsta de busuioc. Păcat însă ca acei coceni nu mi-au adus decât o fiere de vin. Dar și mai păcat este ca nu mai am decât doi sau trei litri.
- Cum să fac sa capăt și eu pe niște cucuruz bunătate de vin.
- Nu știu cum să faci dumneata domnule Radu. Dar la mine a fost foarte simplu. În cucuruzul pe care l-am semănat anul trecut pe pământul de la Moara Hașagului a intrat calul unui bătrân din satul Ruși a cărui pământ, semănat cu cartofi, se învecinează cu pământul meu. I-am făcut un scandal care, bag seama,l-a speriat într-atât pe bietul bătrân încât mi-a trimes pe un băietan ulciorul cu vin. L-am primit și de atunci nu l-am mai întâlnit pe moșneag. Când o să-l mai văd o să-i propun să-mi vândă mai multe fierii din vinul ăsta. Poate o să-l întâlnesc chiar în călătoria de astăzi și o sa rezolv problema. Nu știu cum îl chiamă dar astăzi trec pe la primăria din Ruși și o să întreb cine are pământul de la moara Hașagului între gara noastră și râul Visa. O să-l găsesc cu siguranță și poate reușesc sa-l fac să-mi vândă vre-o câteva fierii.
Intră în vorbă și Nae care spuse că și el a auzit de acest sat și de viile de acolo, de la colegul său Șerb Viorel. Tare ar vrea să se întâlnească și cu el în aceasta călătorie. Crede că s-a întors acasă din Cluj unde a fost la un proces la Curtea de Casație. Și Radu zise că ar fi bucuros sa-l întâlnească pe prietenul comun. Intre timp Biriș ieșise din casă pentru a pregăti căruța în vederea plecării. Se întoarse în curând spunând ca a prins calul la căruță. Cei doi s-au înclinat în fața doamnei Lenuța și au ieșit în curte. Biriș a mai rămas câteva clipe, timp în care se auziră instrucțiunile pe care le dădea cu o voce poruncitoare consoartei sale. Dar și glasul ei se auzea destul de ascuțit încât ai fi putut jura că ea a avut ultimul cuvânt. Căruța era una foarte ușoara, vopsită cu negru și roșu. Și lioitrele erau vopsite, la fel și spițele roților și chiar dunga raftului ce înconjura roțile. În față se sui Biriș iar pe jilțul din spate, acoperit cu o pătura aproape nouă, se suiră Radu și Nae. Când atelajul se puse în mișcare câțiva clopoței legați de hamul, nou și el, începură a zângăni melodios. Soarele nu era ridicat mult deasupra orizontului dar lumina destul de puternic proiectând umbrele prelungi ale stâlpilor de telefon până dincolo de marginea drumului. Au trecut, la pas, podul de lemn de peste Visa. Au trecut apoi peste linia ferată. Calul fără să fie îndemnat în nici un fel trecu de la pas la un galop întins și ușor. Au început apoi să urce un deal la baza căruia se afla o fântână și câteva troci pentru adăpat animale. Aici Biriș opri calul, scoase apă din fântână cu ajutorul unei uriașe cumpene, și-l adăpă. Culturile de cartofi și cucuruz se opriră și ele la baza dealului. Urcară apoi panta, fără să coboare din căruță. Sus se opriră. Înapoi se vedea, micuț de tot, satul din care plecaseră iar pe platoul pe care începură să-l străbată, după ce calul se odihni câteva minute, se înșirau frumos aliniate loturile cu cartofi cucuruz și sfeclă.
Prin aerul curat și plin de o lumină aurie se vedea până departe unde câțiva țărani, pe pământurile lor, erau absorbiți de muncă asemuindu-se de departe cu niște semne de întrebare. După o cotitură începu a se vedea, în vale, linia alba a șoselei naționale care intra în sat. De o parte și alta a șoselei se aflau, aliniate, case mari cu porți încastrate în ziduri de aceiași culoare. De aici din înălțime se vedeau și curțile și grădinile acelor case care înaintau până aproape de baza unui deal pe care se vedeau, frumos aliniate, vii. Undeva, în partea stânga a drumului național o biserica, împrejmuita de zid și cu o bila mare în loc de cruce pe turn, îi atrase atenția lui Nae.
- Uite, bre, cu toate că și-au împrejmuit cu zid biserica, rușilor ăstora li s-a furat crucea de pe turn. Sau te pomenești ca n-au avut bani pentru cruce ori s-au zgârcit a mai da bani. Dar ia uitați-vă cu atenție parcă turnul îi inclinat, gata să cadă.
Biriș se simți dator sa dea explcații.
- Colega ceia ce vezi dumneata este absolut normal. Biserica pe care o vezi este a sașilor. Ori ăștia nu-si fac sfânta cruce și de aceia nu o pun nici pe biserica. Puteți observa lucrul acesta și la biserica sașilor din Veseud. Seamănă cele doua biserici ca doua picături de apa, atâta doar ca asta din Ruși, pe care o vezi are turnul inclinat de la cutremurul care a avut loc în anul în care a început războiul cel mare. De atuncea stă tot așa, gata să cadă dar meșterii spun că turnul are încă o stabilitate bunaă Au venit și comisii de pe la Sibiu, și chiar de mai departe, care au spus același lucru. și apoi nu cumva să le spui, dacă vei sta de vorba cu oamenii din sat, ruși. Ei își spun și lumea le spune, rușeni.
- Nu știam, domnule Biriș, de ce este inclinat turnul. Dar că locuitorii satului se numesc rușeni știam. Am glumit când le-am zis ruși. De altfel cunosc, fiind chiar prieten cu el, pe un locuitor al satului pe nume Viorel șerb.
- Îl cunosc și eu, cum să nu. Ai lui sunt oameni cu stare. Au destul pământ și mai au și o moară cu motor. Ia uitați-vă, a treia casș pe stânga șoselei este casa lor. Clădirea aceia mare îi moara. De fapt se văd și câteva căruțe. Sunt ale oamenilor veniți la moara de cu noapte, alții chiar de aseară. Stau, vorba aia, la rând ca la moară.
Zicând ultimele vorbe Biriș izbucni intr-un râset ascuțit și sacadat apoi dădu câteva bice calului. Curând intrară în sat. Casele și curțile pe lângă care treceau se deosebeau de cele văzute de departe pe șosea. Gardurile și porțile erau construite din scânduri. Casele erau mai mici și unele retrase în curte. Dintr-odata drumul se bifurcă. Puteai s-o iei în sus sau să cobori. O luară în jos pentru a ajunge la șoseaua națională. Coborâșul era destul de abrupt, dar nisipul fin aflat din abundență pe drum stăvilea elanul căruței ajutând calul s-o mențină întro viteza mică care să nu primejduiască pe cei trei călători. La sfârșitul coborâșului trecură pe un pod de lemn, un firișor de apă, apoi trebuiră să urce câțiva zeci de metri o pantă abruptă, pentru a ajunge în șoseaua care cu câteva minute mai devreme o priviseră de pe drumul de țară de pe care veniseră. Șoseaua era pietruită și netedă ca o curea. Caselor înșirate de o parte și de alta nu li se mai vedeau curțile. Porți înalte, implantate în ziduri și mai înalte, împreună cu casele dintre ele formau doua șiruri neîntrerupte care se întindeau de o parte și alta a șoselei. Primul care întrerupse tăcerea a fost Biris.
- Pe aici va trebui să fim cu ochii în patru. De la o vreme au început să se îmulțească automobilele și camioanele. Sunt zile când trec mai mult de zece într-o parte și în alta. Primejdia ce se trage de la acestea nu-i de a te călca deoarece fac zgomot destul de mare pentru a le auzi când sunt încă departe și astfel te poți feri la timp. Primejdia vine de acolo că se sperie caii și nu-i mai poți stăpânii în nici un chip. Un om de la noi din sat care a fost anul trecut, de sfântul Ilie, la târgul ce se tine în satul Frâua, sat ce-i tot pe sosea ca și Rușul, a pățit-o din sperietura calului din cauza unei mașini. A fost aruncat de pe scândura căruței și de atunci a devenit schilod. Nu-și mai poate mișca picioarele. Stă, săracul, pe un preș, în curte iar iarna în casă. Nu mai poate lucra nimica și toata ziua se roagă lui Dumnezeu să-l ia din lumea asta pentru a scăpa de suferința în care se află. Vai de el, dar mai ales, de familia lui.
Fu întrerupt de Radu care îi atrase atenția că înainte de a o lua pe drumul Veseudului să treacă pe la Primărie. Aici are treaba de numai câteva minute. Să lase primarului, ori notarului, ori altcuiva care va putea semna de primire, lângă stampila primăriei, Instrucțiunile Revizoratului școlar cu privire la deschiderea noului an școlar 1927/ 1928. Trebuie neapărat să ia această semnătura deoarece instrucțiunile erau și pentru școala în limba germana a sașilor. Ori comunitățile săsești erau cele care întrețineau școlile, iar din aceasta cauza doreau o autonomie cât mai completă fără, imixtiunea statului în treburile lor. Instrucțiunile se refereau și la cântarea imnului național și arborarea tricolorului. Dacă cineva, din partea scolii, nu semna de primirea acestor instrucțiuni învățătorul sas, chiar dacă i se aducea la cunoștința instrucțiunile verbal sau telefonic era în stare să nu le aplice. Cei de la revizoratul școlar s-au obișnuit de câțiva ani încoace să se acopere cu semnături ca să nu fie trași la răspundere, iar directorii și învățătorii sași dacă semnau ceva nu ar fi făcut altcumva în ruptul capului. Au găsit repede primăria. Chiar dacă n-ar fi fost tabla pe care scria PRIMARIA COMUNEI RUSI tot ar fi bănuit că aci este deoarece era singura clădire care avea etaj contrastând, din acest punct de vedere, cu celelalte case de locuit dimprejur. De fapt era și singura casă care avea portița deschisă Un om ieși pe ușa primăriei să vadă cine sunt străinii care au intrat. Radu, urmat de Nae, îi dădu bună ziua la care omul, trecut bine de șaizeci de ani răspunse:” Să fiți sănătoși domnilor și bine a-ți venit în satul nostru. Ce vânt vă aduce pe la noi”.
Biriș i se adresa tăios:
- Lasă moșule vânturile să bată, nu-i treaba dumnitale de unde și de ce bat și nici de ce am venit noi. Uitându-se apoi mai bine la el continuă
- O bată-te să te bată de bătrân, păi ești chiar vecinul meu de la moara Hasagului care mi-ai făcut paguba în cucuruz pe la începutul verii. Crezi că ai scăpat cu fierea aceia de vin? De altfel nici nu o fost ulciorul plin. După ce termină domnii de la Sibiu treaba pentru care i-am adus la Primărie o să mă plâng primarului, poate și în scris, arătându-i eu pe cine a angajat paznic în primărie. Chiar de ești paznic cum îndrăznești să intri în vorba cu domni de la oraș în loc sa deshami calul să-l adapi și apoi să-i pui straița cu ovăz care se afla în șireglă. Chiar de nu ești paznic poți să faci ce ți-am zis că doar nu ti-or cădea coarnele, mai ales că n-ai plătit cum trebuie paguba pe care mi-ai făcut-o. Da, ia spune-ne, cine îi în primărie?
- Dacă am eșit eu numai este nimeni. Domnul notar va veni în curând. Cât despre primar nici el nu-i acum în primărie, dar gândesc că o sa fie și el. Nu va întârzia prea mult poate doar cât voi adăpa eu calul și-i voi da ovăzul. Până atunci vă poftesc să ședeți pe butucul ăsta la umbră.
Omul deshăma cu ușurință calul, îl duse în fundul curții unde era o fântâna din care scoase apă și-l adapă pe îndelete. Legă apoi calul în spatele căruței și-i puse traista cu ovăz. în timp ce bătrânul trebăluia astfel, ca un adevărat gospodar, în curte intra un om îmbrăcat domnește, sa tot fi avut vre-o treizeci și cinci, patruzeci de ani. Se adresă celor trei:
- Bună ziua, sunt Ziemerman, notarul acestei comune. Cu ce vă pot fi de folos? O, dar pe domnul Biris îl cunosc. Sunt onorat domnule invatator. Dar de ce stați în curte? Apoi adresându-se bătrânului:
- Bade Niculaie de ce nu i-ai poftit pe domni înăuntru și să fi pus sluga mea să adape și să dea de mâncare la cal. Trebuia numai să-l strigi peste gard și îndata venea.
Biriș intră în vorba străfulgerându-l cu o privire pe presupusul paznic:
- Lăsați-l pe Badea Niculaie. După ce va vor spune domnii care sunt instrucțiunile cu privire la deschiderea școlilor o să avem o vorbă și cu dumnealui. Să nu creadă că va scăpa ușor de dreptele mele pretenții. În România Mare dreptul la proprietate este garantat prin constituțiune și nu ori cine poate să-l încalce intrând cu vitele pe pământurile oamenilor. Nu-i așa domnule notar Ziemerman? Și-i trase acestuia pe furiș cu ochiul pentru a si-l face complice la înscenarea ce vroia s-o pună la cale. Între timp intrară toți cinci într-un birou. Masa de scris era plină de harti unele îndosariate, altele nu. Pe pereți erau câteva rafturi cu cărți. Ziemerman era unul dintre puținii notari din plasă care aveau studii juridice. Începuse facultatea la Cluj apoi la Budapesta unde îl surprinse războiul. Fusese concentrat încă din primele zile. Luptase în Franța apoi, după capitularea acesteia, unitatea lui fusese mutată pe frontul de Est unde a participat la luptele din Galiția. Aici fost rănit. După ce s-a refăcut soarta la purtat prin Rusia unde a căzut prizonier. Evenimentele din 1917 la-au scos din prizonierat. S-a alăturat unui grup de români, întâlnit din întâmplare, cu care a reușit să treacă linia frontului. După denunțarea păcii de la Buftea a fost în pericol să fie luat prizonier de către români. Nu neapărat acest pericol ci, mai ales, intuirea evenimentelor ce aveau să urmeze l-au determinat să intre voluntar în armata română. Sfârșitul războiului îl găsește cu gradul de sublocotenet. Se întoarce în satul natal care acum făcea parte din România Mare. în afara de părinți, care il văzuseră în noaptea sosirii sale în uniforma de ofițer român nimeni nu-i știa apartenența la această armată. S-a folosit însă de actele de lăsare la vatra, peste câțiva ani, când s-a înscris la cursurile de științe juridice ale universității românești, nou înființate la Cluj. I-au mai trebuit încă trei ani până a terminat aceste cursuri și și-a luat diploma de jurist. N-a intrat în avocatură conștient fiind că n-o să facă față concurenței tinerilor avocați români. Și apoi era destul de în vârstă pentru a mai face practică în vre-un cabinet de avocatură, așa cum cereau obiceiurile vremii. S-a ivit vacant postul de notar la primăria din comuna sa natală pe care l-a ocupat fără mari dificultăți. Era agreat și de români deoarece era fiul unui sas, gospodar de frunte, la care mulți dintre ei și-au făcut ucenicia în ale gospodăriei
Abia s-au așezat pe scaune când începu să sune telefonul. Vocea lui badea Niculaie se auzi dint-o încăpere alăturată:
- Lasă, domnule Notar, că răspund eu de la cămăruța „primarelui”. O să vă spun dacă este pentru dumneavoastră.
La auzul acestor cuvinte Biriș făcu o figură de om nătâng, care nu înțelege nimic. Cei doi tineri au înțeles pe moment ce era de înțeles și anume că bătrânul Niculaie Dragotă era primarul. Puteau înțelege acest lucru și atunci când notarul i-a spus bătrânului, cu oarecare respect în voce, că ar fi trebuit să cheme sluga pentru a deshăma, adăpa și hrăni calul. Ba ar fi trebuit să-și dea seama chiar de la început că aveau de a face cu un om care depășea condiția de slugă bătrână ori chiar cea de paznic la primărie, după felul în care era îmbrăcat în portul popular cu haine deosebit de curate și cu șerparul a căror alămuri străluceau, cu bocancii aproape noi. Dar puteau să-și dea seama și din privirea pe care i-a aruncat-o bătrânul lui Biriș, privire ce parcă spunea: „Măi filfizonule, eu desham, adap și hrănesc calul nu pentru că îmi poruncești tu ci pentru că animalul este obosit, însetat și flămând”. De fapt bătrânul le-a și spus că este un om al primăriei atunci când a zis răspunzându-le la întrebare că dacă el a ieșit el din primărie nu mai este nimeni acolo.
În timp ce Radu îi spunea notarului pentru ce a venit și a primit iscălitura pentru instrucțiunile predate, din încăperea alăturată se auzeau cuvintele lui badea Niculae. "Da domnule pretor, am înțeles... este aici...vorbește cu doi domni tineri veniți de la Sibiu... bine nu-l deranjez....bine… bine… voi ține minte tot și-i voi spune. Să trăiți domnule pretor... și dumneavoastră va doresc la fel".
Biris era foarte atent la ce auzea. Deci bătrânul nu numai că era primar dar din voce și mai ales din ultimele cuvinte ale convorbirii telefonice se putea presupune ca era destul de apropiat de pretorul Vecerdea. Acesta i-a urat bătrânului ceva plăcut acesta răspunzându-i că îi dorește la fel. De data asta era s-o încurce. Vecerdea era un om aspru. Nu-i puteai intra în voie cu una cu două. De două ori a fost pretorul anul trecut în Hașag și tot de atâtea ori l-a făcut cu ou și cu oțet, fața de multă lume, pe motiv că odată a bătut destul de rău un copil, a unei vădane, pentru că acesta a furat o tabacheră de argint din casa soacrei sale. Mama copilului a fost într-adevăr în casa cu pricina de multe ori deoarece lucra cu ziua iar cina o lua aci după ce se întorcea de la munca câmpului. Tocmai în ziua când a dispărut tabachera soacra lui Biriș i-a spus femeii să-l aducă și pe băiețel la cină. Deoarece băiețelul a venit mai devreme, doamna Biris, care își ajuta, în ziua aceea mama la treburile gospodărești, l-a trimis de câteva ori pe micuț în casă pentru a aduce câteva lucruri. De aici concluzia că hoțul este copilul. După câteva săptămâni de la bătaie, într-o duminică, Gligor, socrul lui Biriș a îmbrăcat cioarecii și cămașa de sărbătoare și-a pus șerparul cel lat și astfel îmbrăcat s-a dus la biserică. În momentul când cârsnicul, după ce lua discul din altar și începu să se audă sunetul bănuților care cădeau în el, Gligor, care ședea pe o strană laterala, începu să se caute în șerpar pentru a găsi bănuțul trebuitor. Tot căutând, fără voia lui, unghia i se agăță de ceva. Acel ceva căzu pe pardoseala bisericii scoțând un sunet ascuțit. Un copil din preajmă se aplecă repede luă tabachera de argint căzută și o înapoie lui Gligor. Toata scena dură puțin, dar cei din preajmă au putut sa vadă, cu claritate, obiectul înapoiat de copil. Nimeni nu i-a reproșat lui sau cuiva din familia lui ceva. A bănuit el că oamenii au vorbit prin sat. Este convins ca întâmplarea cu bătaia copilului și tabachera a ajuns, asta n-o poate ști cum, la urechile pretorului. Acesta l-a amenințat în public că dacă va mai auzi de bătăi pe nedrept în școala va cere destituirea imediată a celui vinovat . Odată când s-a dus cu treburi la Ocna Sibiului, s-a întâlnit nas în nas cu pretorul. Biriș si-a ridicat pălăria și a făcut o plecăciune dar acesta și-a ridicat ochii uitându-se în alta parte. Simțea el că pretorul trebuie îmbunat cumva de aceea de Sfanțul Nicolae, anul trecut, și-a trimis socrul la reședința plasei cu zece litri de rachiu de trevere, din cel tare. Pretorul a primit, prin ușier, darul. Biris, este convins că pretorul nu știe cine i l-a trimis deoarece când ușierul l-a întrebat pe socru că cine a trimis damigeana acesta și-a spus pe nerăsuflate numele: Vinerean Ion. Când ginerele a aflat cum a decurs primirea darului s-a certat crunt cu tata socru, iar pe fie-sa Lenuța a bătut-o de s-au speriat vecinii să nu se întâmple moarte de om. A scăpat numai la intervenția acestora. Ca sa intre în grațiile pretorului pe Biris îl bate gândul sa se înscrie la liberali care au ca șef local pe domnul Nicolae Vecerdea. Nu se poate hotărî pentru un pas atât de important. Dacă liberalii vor cădea de la putere, așa cum a citit el într-o gazetă? Regele Ferdinand s-a sprijinit el cât a putut pe liberali dar acum, dacă a murit și i-a luat locul un prunc, nu se știe ce se va întâmpla. Dacă liberalii vor fi alungați de la putere atunci va veni un alt pretor și iar s-o ia de la început? și e foarte probabil să se întâmple așa deoarece Mitropolitul primat care acum se numește Patriarh este de loc din Ardeal și face parte din cei trei care țin locul acestui copil care se zice că îi rege. Ori partidul lui Iuliu Maniu, din care poate că face parte și Miron Cristea Patriarhul, s-a întărit mult în toamna trecută când s-a unit cu un partid de-l regățenilor condus de Ion Mihalache. Lumea vorbește ca acest Mihalache este un biet învățător, din regat, din care Maniu face ce vrea. Dacă acest țăran vorbește cum vorbește cu Vecerdea s-ar putea ca atunci când se vor întâlni vreodată să-l pârască pe el, ditamai învățătorul, că s-a purtat urât. Și dacă pretorul a făcut atâta caz de măsura disciplinară pe care el a luat-o, împotriva unui copil de care era convins că a furat, ce va zice dacă va afla că la nedreptățit pe acest primar țăran. După felul cum s-a purtat până acum, țăranul primar, a dat dovadă de multă viclenie. O doamne de ce mai pedepsit cu un așa socru prost când sunt și atâția țărani inteligenți. Cum de nu și-a găsit el un astfel de socru care să-i fi dat o fata frumoasa deșteapta și bogată. nu ca Lenuța care nu le are pe cele dintâi și nici nu cine știe ce pe cea de pe urmă. La toate acestea se gândea Biriș în timp ce moșneagul vorbea la telefon. Cum dumnezeu să facă să se bage sub pielea acestui țăran bătrân ca să nu cumva să i se întâmple vreun necaz din cauza lui. Din gândurile acestea destul de sumbre îl trezi vocea lui Radu Dobrotă
- Haideți, domnule Biriș, să mergem că ne apucă amiaza pe aici și mai avem încă drum de făcut până diseară când va trebui sa mă urc în tren cu acest coleg al nostru din regat,
Ultimul ieși din primărie Biris care mereu îi invita și-i lăsa pe ceilalți să iese. Când ieși și el, primarul era lângă căruță cu calul de căpăstru pentru a-l înhăma. Biriș zise cu voce ridicată, parcă speriat
- Vai de mine și de mine, domnule primar, lăsați că-l înham eu. Nu vă apropiați prin spate că poate să zvârle. Eu îl am aproape de un an și tot mai încearcă, din când în când, să mă lovească. Lăsați-mă pe mine că eu îi cunosc năravurile cele rele.
N-are nici un nărav, domnule. Noi nărăvim animalele. Mai trebuie slăbită chinga aia de sub foale și o să vezi că o să fie mult mai blând. Apoi adresându-se calului în timp ce-l mângâia pe un picior
- Nu-i așa, mă Zmeu.
Calul întoarse capul, se uită cu ochi ca de om la țăran, și necheză de două ori a prietenie. Moșul îi zise încetișor
- De când te-am văzut am știut că tu ești. Apoi către ceilalți:
- Calul se trage de la o iapă a mea. L-am dat, de mânz, ficiorului meu Zaharie. I-am tot spus să-l țină că-i dintr-o prăsilă bună. N-a vrut să mă asculte și l-a vândut pe Zmeu la târg la Ocna.
- Până acuma am fost mulțumiți de el.
- Veți fi și de acuma încolo dacă îl veți îngriji bine.
Privind apoi spre Biriș zise
- Spun drept, domnule?
- Dreptu-i. De la Ocna l-a cumpărat la târgul din primăvara trecută socrul meu.