„e șapte, băăi!” strigă gros Gicu din spatele halei. Bucuros, își întinse brațele și ele trosniră. Închise apoi strungul și desfăcu piesa din universal. Privind-o în fanta de lumină își dădu seama că e bună. „Faaiin!” râse-cine o să-l scape de conștiinciozitatea asta de liceu? Poate...
he-he, are el un gând, o treabă. Salopeta e unsuroasă, grea. O descheie și sare din ea ca un șarpe tânăr. La opt jumătate pedalează încă pe lângă zidul roșu al fabricii. Nici o grabă. Însă la nouă descălecă în fața porții. Poarta scârțâie parola de întâmpinare. Aleea îngustă șerpuie printre daliile unse de soarele roșu. Cel de la capătul uliței. Lângă zid, sub fereastra scundă străjuie trandafirii.

Cu securea în mâna e sclipitor. Fără ea rămâne maroniu-roșcat și neras. Fără pușca de lemn, crăpată și lucioasă de mângâieri, e un lăcătuș oarecare, gîrbov și deșirat. Cu ea însă făptura îi miroase a iscusință și strategie. Coiful briceagului de vânătoare și binoclul.

Cadența nocturnă îl strecoară nebănuit până la poartă. O cadență dusă la perfecțiune. La parola de ieșire însă, sprâncenele negre-stufoase i se încruntă, acoperind tăișul ochilor. Sub ele, în bătaia lunii, mai sticlește doar vinețiul adâncit al ploapelor. Cu pași hotărâți și regulați se-ndreaptă de-a lungul străzilor către marginea orașului. Acolo unde cale de vreo patru sute de metri se întinde imașul, bolovănos și năpădit de buruieni. Îl salvează doar colina arțăgoasă în spatele căreia se ascunde de opt ani asfințitul.

Vladimir își oprește marșul aici și încet, numai urechi, se lasă pe vine cu armele în față, pe pământ. Metalul e atât de mut încât limbile lunii par că plescăie printre ierburi. Mai întâi își înmoaie degetul în gură și-l ridică deasupra capului: „buun, vântul bate din față!”

Ia apoi poziția de atac și așteaptă. O mierlă gâlgâie zgribulită pe undeva în bezne de septembrie. „Asta așteptam!” își mai spune și țâșnește. Ghemuit, face salturi lungi ca de cangur. Deodată se prăvale săgetat peste un scaiete osos: norul alunecase de pe fața lunii. Or, Vladimir știe ce înseamnă razele astea: moarte. Își umple gura cu țărână la repezeală. Nu, n-o să țipe decât în apropierea redutei - un spin îi intrase tare în fund. Carnea unui luptător nu moare însă atât de ușor.
Din ce în ce mai agitată, mierla aproape că țipă. Vladimir șerpuie cu aglitatea unei fiare. O fiară feroce.
Începe să tragă încă din mers. E numai acoperirea însă, căci imediat se oprește și ochește precis, nemilos. Ce să facă el cu prizonierii! Abia dacă îi mai rămâne o țigară lui. Aerul e tot mai tare și respirația îl face vizibil ca o locomotivă: „a naibii treabă!”. Auzul îi țiuie de cartușele care seceră mărăcinii. Stârcii și guzganii aleargă înnebuniți. Explozii firave îl caută la rădăcina bolovanilor mai răsăriți. Inima lui Vladimir se zbate entuziasmată. Peste ea, în buzunar, se află scrisoarea. Scrisoarea către cei de acasă cu mesajul de adio al unui eventual erou.

La ora patru, împuținați, inamicii ripostau tot mai slab. Zorilele îi surprinseseră în bătaia târzie a lunii. Deschise foc automat și se târî nevătămat 20 de metri spre vest-sud-vest. Îl mai despărțea un hectar de redută însă gazele lacrimogene îi inflamaseră ochii și nasul. Spărturile din zidul de fum îi arătau cât de aproape era de destrămarea unui coșmar de opt ani.

Așa e, ar fi o prostie să-și piardă sufletul acum. Între timp negurile se cam risipiseră și dușmanul se codea pe colina cu iarbă măruntă. Vladimir însă, deși derutat de spini, se găsea la adăpostul lanului de buruieni. Oricât s-ar fi îndârjit ocupantul, tot n-ar fi putut să secere cu mitralierele toată câmpia aceea cețoasă și zburlită ca o țeastă de nebun.

De-acuma speranța i se transformase într-o bucurie mocnită. Aproape că râdea cu nasul înfipt printre bulgări. Îl ucidea însă setea. Gâtul i se uscase până în stomac. Fumul înțepător al luptei secase orice picătură de rouă. Încă puțin și avea să crape ca un pește la o palmă de baltă.
Aerul cenușiu devenise și el un deșert fără glas. Mierlele se îngropaseră speriate la rădăcina dimineții. Îi crăpa timpanul. Îi crăpa naibii timpanul după o picătură de zgomot...și țâșni înainte în toată lungimea lui violentă. Sub lumina confuză fasciculele laser îi trădau furia: irosea și ultima muniție. „Pă ei, fraților!” ricoșă strigătul său din colină până la zidurile caselor rămase undeva în urmă. Trezite, stolurile începură să fluiere și să chirăie.

Între timp, dușmanul se pare că făcuse o mișcare tactică greșită. Poate că îl îngrozise vacarmul atmosferei. Ori poate imposibilitatea recepționării convoaielor cu provizii și muniție?!

În jur de cinci și patruzeci și trei Vladimir se afla se afla în vârful colinei, securea, cu coada înfiptă-n pământ îi susținea basca - stindard asudat al victoriei. Dincolo de tranșeul oribil, mierlele și scatiii reveniseră la un tril mai firesc. Fiecare scaiete era îmbrobonat de rouă și fiecare spin. Nările îi erau invadate de mirosul reavăn al libertății. Deși beat de triumf, Vladimir nu uita de beția de sânge. Strânse un pumn de țărână și-l presără peste roșul rănilor astupând goliciunea cărnii.

Se pregăti apoi să îngroape morții când sirena dinspre ateliere îi inundă auzul. Fir-ar! acum i se lămuri retragerea lașă a inamicului. Pasămite ăștia știuseră că el oricum trebuie să fie la 7 la lucru. N-avea decât să plece el și ei o să dea buzna ca niște gândaci de bucătărie peste colină, buruieni și pădure. Strânse din dinți.
Culese pușca din iarbă și o ridică în lumina soarelui tânăr. „Lemnul e încă viu” rânji Vladimir. „La noapte o să atac de trei ori mai repede. Și poate mă rog și de maistru să mă lase ceva mai devreme...”. Incetul cu încetul, cadența tărăgănată îl aduse la baza colinei. Acolo sări tranșeul însă briceagul îi alunecă în groapă. Sprâncenele negre stufoase i se încruntară peste tăișul ochilor: „semn rău, al naibii de rău.”