Mațone a fumat în dimineața aceea ceva psalmi ai lui David și o pagină din Epistola lui Pavel către Efeseni și s-a liniștit. N-avea nici o treabă; se uita pe geam, sau în geam, la geam...mă rog...se uita – decît – și învîrtea o țigară pentru cine-o fi să fie. Prinsese o pagină din Apocalipsa după Ioan și vedea cuvintele răsucindu-se și mușcîndu-se de coadă cînd învîrtea ușor foița. Gîndea că așa-și făceau sul scrierile și aceia, cei vechi...
Așa l-a găsit Andreea, pe numele ei de cod Santinela, cînd a dat ușa de perete și s-a proțăpit în prag strigînd că n-are chef de biologie.
- Dar cine-a zis ceva de biologie? a zis răspicat Mațone și Andreea și-a domolit avîntul.
Că-i o tîmpită profesoara, că-i greu, că sunt toți niște tîmpiți... Nimic nou, nimic interesant, nimic de seamă.
Vreo oră au tras în piept din Apocalipsă și au apucat să-și spună lucruri. Mațone i-a spus „Tu ești fîntîna în care am sciupat și din care alții beau apă” iar Andreea, care-i dădea unghiile cu lac negru a stat o vreme, s-a gîndit și i-a zis „Ești un poet Mațone; te cutreieră gîndurile ca avioanele!”
De la a discuta despre avioane au ajuns la cine-i mai tare: americanii sau arabii.
- Creștinismul e mai forțos! a zis Mațone ținînd mult în piept
- Musulmanii sunt toți martiri! a replicat Andreea lăsîndu-se lată pe covor.
- Mie-mi plac budiștii. Pe bune! Au clasă măi. Călugării ăia rași în cap îmbrăcați în portocaliu... Ãia-și sparg pietre de cap...
- Au bătăi de cap, ăia...! Învață bătăi!
- Þi-ar place să știi să te bați ca șaolinii?
- Oai! Aș intra în cancelarie și ar fi toți pe pereți...!
Din vorbă în vorbă lui Mațone i-a venit ideea să meargă și să urce în turnul bisericii evanghelice, cel mai înalt din oraș, ca să simtă acolo toate religiile deodată. Au luat cu ei cîteva foi din Geneză și ce-a mai rămas pe masă și s-au îndreptat spre centrul orașului.
Era o moleșeală și-o tîrșială prin oraș... Un început putred de primăvară cu pomii amorțiți de căldură, cu pămîntul dospit de soare, cu mugurii amețiți la jumătatea drumului. Biserica era fierbinte înspre soare și înghețată la umbră. Au intrat înăuntru printr-o nișă ruinată și s-au cățărat pe scările strîmte de piatră pînă pe terasa turnului. S-au așezat comod acolo și și-au aprins țigările.
- De aici orașul arată ca un cuib între dealuri. Ar fi fain să vedem acum pasărea cum vine și clocește toate casele astea vechi!
- Þi-am zis eu că ești poet Mațone! Oare ce-ar ieși din ele? Fluturi?
- Oricum altceva decît furnicile astea! Uite-i cum ies la soare... Se încălzesc! Se dezmorțesc!
- Umblă după de-ale gurii! După bani! Lasă-i să facă bani. Mulți, mulți, mulți.... Să strîngă bani colorați, toate culorile... toate sunetele... N-ar fi fain să se schimbe banii cu melodii...? Să adune oamenii muzică! Ãia care compun mai mult să fie cei mai bogați!
- Ce tîmpenie!
- Da, dar ar fi fain!
- Aiurea! O să cînte porcul...
- Groh, groh... giuț... gu, gu, gu...groh...
- Vezi?! Nu iese nimic! N-ai vrea să scrii și tu o evanghelie? Evanghelia după Andreea! Imaginează-ți! Ai ajunge mai celebră decît Lady Diana! Aria lui Iuda! Parcă-l aud pe ăsta cîntînd pe ritmul banilor trîntiți de altar...Argintiu!
- Groh, groh...guiț...grooooh, grooh...
- Ha, ha,ha... Evanghelia după Andreea... Portative pe hîrtii de euro! Sonata pe dealuri...Sunete argintii...
Un norișor a trecut prin fața soarelui și orașul s-a umbrit treptat.
- Aș vrea să am niște gloanțe cu prenandez și să le trag la toți în cap exact de-aici... cu o lunetă. Pac, pac... pac. Ar fi o distracție... I-aș mai liniști dracului pe toți nevroticii ăștia.
- Picură! zise Mațone.
- Oai, să-i vezi pe toți că stau în ploaie așa cum stau acuma în soare…! Cu gloanțele de prenandez direct în creier, rîzînd în ploaie.
- N-auzi că picură? făcu Mațone mai apăsat.
- Și ce !?
- Ne udă țigările!
Cei doi s-au strîns mai bine sub streașină și au rămas să privească ploaia lucitoare. Ea a trecut scurt și vioi spălînd orașul și lăsîndu-l în urmă ca pe o bomboană scoasă din gură. După ce au stat o vreme ascunși, oamenii au revenit pe străzi ca niște punctulețe negre cu mișcări haotice.
- S-a cam răcorit!
- Îhîm! făcu Andreea îmbrățișîndu-și genunchii. Ce facem?
Mațone sări în picioare cuprins de-un fior. Se aplecă peste balustradă și privi o clipă hăul fără nici un interes apoi dădu o tură în jurul turnului oprindu-se în partea de deasupra navei. Spinarea bisericii sclipea roșiatic în apus descriind o cărare de lumină spre capătul cu crucea.
- Eu mă duc pînă acolo! zise Mațone făcînd-o pe Andreea să se ridice și să i se alăture.
- Unde? Ești nebun? Nu vezi că-i udă? O să aluneci și o să cazi…
Mațone tăcea calculîndu-și mișcările. Se uita atent la schela de sub terasă: un pas pe drugul de fier, altul pe scîndură, încă un salt... și ajungea pe spinare.
- Nu te duce mă, nu te duce...! zise rugător Andreea făcîndu-l pe Mațone să răpăie scurt:
- Mersul e-o dorință mare, pe care-o simți arzînd între picioare tare, tare, din ce în ce mai tare, dorința o simți arzînd, arzînd... între picioare…
Tot răpăind și icnind Mațone trecu de balustradă și pas cu pas ajunse pe acoperiș. Andreea îl privea cu teamă și mîndrie.
- Acuma semeni cu actorul ăla... ăla care a jucat în mai multe filme...
- Da, da, cu ăla seamăn eu... strigă peste umăr Mațone deschizîndu-și brațele și pornind pe spinarea luminoasă cu mers atent, cu pași măsurați, căutîndu-și mereu echilibrul
Se îndepărtase bine, era deja pe la jumătatea drumului și părea el însuși o cruce mișcătoare, tremurătoare care se deplasa spre întîlnirea cu cealaltă.
Cătinel, cătinel, Mațone ajunse la capăt și acolo, obosit și emoționat îmbrățișă strîns crucea de fier gîfîind pe ea de parcă tocmai fusese bătut acolo în piroane. Mersul prin aerul umed și răcoros l-a trezit și adrenalina umbla acum prin el pe o turmă de cărăbuși arătîndu-i că este foarte sus, într-un loc foarte periculos și strîmt și că întoarcerea îi va fi mai grea decît venirea. Pentru o clipă s-a imaginat rămas acolo pentru vecie, agățat strîns de cruce, ars de soare, bătut de vînturi și de ploi și s-a îngrozit. A simțit panica precum un șarpe, cum îi cuprinde și îi înmoaie genunchii, îi pătrunde rece în șira spinării și urcă spre inimă și minte ca o amețeală. Sentimentul rătăcirii și absurdului îi inundă lui Mațone sufletul. Strîngea în brațe crucea de-l dureau brațele și simțea că totul este pierdut. În astfel de clipe se strigă după ajutor și strigătul îi era lui Mațone în gîtlej gata să iasă și să se arunce disperat peste piață, peste oraș.
Deodată auzi un fîlfîit în preajmă și de unde își imagină că a murit și că au venit îngerii să-l dezlipească de pe cruce ca pe un timbru vechi, văzu cum alături de el se așează un porumbel cu coada rotată. Alb, curat, liniștit acesta făcu cîțiva pași pe brațul crucii și apoi îi sări lui Mațone pe umăr de parcă avea chef de joacă.
Îmbărbătat de această apariție Mațone a primit gîndul că porumbelul are nevoie de ajutor, că o fi obosit să zboare și cerea să-l ducă cineva la turn și se întremă dintr-odată. Se dezlipi de cruce, se întoarese și o văzu pe Andreeea rîzîndu-i. Ea credea că agățarea de cruce a fost o glumă bună. Fata și porumbelul l-au pus iar pe Mațone pe cale. Porni spre turn cu brațele desfăcute ca un echilibrist. Porumbelul uguia vesel și distanța se scurta cu fiecare pas.
Pe la jumătatea drumului cerul se răzbună și soarele începu a oglindi înaltul alb în țiglele acoperișului lăsîndu-l pe Mațone să creadă că merge pe nori, printre apele pămîntului și cele ale cerului. Cînd ajunse iar lîngă ea, în turn, Andreea îl aplaudă și-l îmbrățișă. Porumbelul zbură cîtava ture în jurul lor și apoi se așeză iar pe umărul lui Mațone care nu lăsa să se vadă deloc prin ce grea încercare a trecut el acolo pe cruce.
La coborîre se abătură puțin pe la orga uriașă pe care încercară să intoneze cîteva acorduri iar la ieșire dădură peste doi polițiști care-i așteptau acolo plictisiți, mîncînd semințe. Primiră de mai multă vreme sesizarea că doi indivizi au pătruns în biserică și acum stăteau pe banca de lîngă ieșire așteptînd infractorii, știind că - teoretic vorbind - ceea ce intră trebuie să și iasă. Era cea mai simplă și mai economicoasă strategie. Clonțăneau niște semințe de bostan dar , lucru interesant la ei, nu aruncau pe jos cojile ci le adunau în mîna stîngă după ce luau sămînța direct din buzunar.
De dimineață a fost anunțată dispariția porumbelului campion de la Expoziția columbofilă națională care avusese loc în Piața Mică. Ajuns lîngă ei, după trecerea prin firidă, Mațone le-a dat binețe gîfîind. Andreeea s-a ascuns în spatele lui cu porumbelul pe umăr iar polițiștii i-au luat pe toți trei și i-au dus la secție unde au urmat patimile.
Declarații, hîrtii mototolite, dictări: „Scrie mă, scrie așa cum îți spunem noi: subsemnatul zis Mațone, aflîndu-mă pe cruce, am auzit la un moment dat un fîlfîit de aripi care aparțineau porumbelului Gică declarat în acea zi Campion Național...așa, cu literă mare... la Expoziția Asociației columbofile din Romînia, și mai jos cu un rînd, așaaa...declar pe proprie răspundere căci l-am văzut pentru prima dată în viață – că așa ne-ai spus nu?! că atunci l-ai văzut prima dată... - și căci nu am nici o legătură cu furtul din expoziție, reclamat la ora zece a dimineții…Scrie mă, scrie așa cum îți spunem noi, nu mai bate tu cîmpii cu religiile dacă vrei să ieșim bine…”
Au urmat apoi procesele verbale de contravenție și ieșirile. Ajunși afară cei doi adăstară un minut sub un bec pentru ca să vadă sumele de pe amenzi.
- Mie mi-au dat mai mult cu o sută de mii! făcu Mațone mirat.
- Asta pentru că ești ortodox...Poate...- opină Andreea