- Aha! Exclamă Bicuță din pragul ușii. Asta e picătura care a aprins fitilul! Și eu care vă credeam prietenii mei. Eu, care v-am dat să beți pe datorie pînă la chenzină…stați în văgăuna asta și litrosiți băutură proastă.
- Și care ne taxai cu fiecare zi întîrziată, îi răspunse Săndel, surprins cu sticla de bere în mînă.
- Și care ne puneai mai mult spumă decît bere în halbă…continuă profesorul.
- Și care m-ai trimis să-mi cumpăr singur votca de la non-stop și pe urmă ți-am plătit sporul de local, completă și Dan al lu’ Nașu.
- Ce naiba ați găsit aici, în șoricăria asta? Nici măcar nu au gheață, continuă Bicuță, de parcă nici n-ar fi auzit acuzațiile celorlalți. De fapt nici la Bicuță în cîrciumă nu văzuse nimeni vreodată fir, sau mă rog, bucățică de gheață, dar acum nimeni n-avea chef să meargă cu amintirile atît de departe, astfel că afirmația lui Bicuță îi blocă pe moment.
Toți erau adunați în jurul unei mese, în barul „Kent”. Profesorul citea presa, iar Dan a lu’ Nașu juca table cu Gigi Sarmale. Mișu electricianu’ chibița, cu un pahar de votcă în față.
- Bicuță, uite care e treaba, începu profesorul, pe un ton grav. În primul rînd că serviciile tale lasă de dorit. Ai pahare murdare și ciobite, n-ai ziare și n-ai nici table.
- Astea se rezolvă, se rezolvă… am un văr de-al doilea la chioșcul de presă, iau toate ziarele nevîndute și după ce le citiți le duc înapoi.
- Păi ce să citim? Ziarele de ieri?
- Da’ alea ce au? Că toate știrile sunt la fel, peste tot. Pînă acum nu citeați, acum tușiți dacă n-aveți ziare…
- Și table, completă Dan a lu’ Nașu. Table, Bicuță, să se distreze clientu’
- Iau și d’alea, am acasă o cutie, doar să aduceți voi zaruri, că pe ale mele le-a pierdut nepotu’ ăla mic, mînca-ia-ș ciocu’ lui.
- Bicuță, dar mai e ceva…tu n-ai avut respect pentru client, n-ai știut să-l fidelizezi. Trebuie să te angajezi că la zece beri, una e din partea casei.
- Aoleo…am nepoți de crescut. La douăzeci nu se poate? Da’ numai la bere, că votca e scumpă.
- Cu clientul trebuie să ai răbdare, Bicuță, zise Săndel, pe un ton sfătos. Să-l cocoloșești, să vezi ce melicuri și ce gusturi are…Încet, încet să-i găsești punctele slabe dar și calitățile, doar din priviri să-i citești gîndul, să știi dacă vrea o votcă sau doar o cafea, dacă mai vrea o bere sau dacă nu are bani la el…
- Apropo de răbdare, continuă Dan a lu’ Nașu. Am un amic, mă duc eu cu cumnatu-meu
la el în vizită, să fi fost acu’ vreo zece ani și mai bine. Și amicul ăsta, primise de la un văr din Germania, un videocasetofon nemțesc, nu mai știu ce marcă, Zimăns, parcă, sau Șnaidăr. „Mi-e necaz că nu-l mai pot folosi, zice el, s-a blocat, că are un cod și din greșeală l-am făcut pe ăla, în loc să potrivesc ceasul, și pe urmă l-am uitat. Mi-a rămas și caseta blocată înăuntru”. „Păi e simplu de tot”, zice cumnatu-meu, „adu-ți aminte în ce zi era, doar îți potriveai data și ora, nu? și ăla trebuie să fie și codul. În ce zi erai”? „Să fi fost cam pe la treieratul orzului, răspunde el, că era vară”. Eu cînd am auzit asta, să cad pe jos, amicul meu era șef de fermă, la el toate evenimentele curgeau în funcție de lucrările agricole „Cum adică pe la treieratul orzului? Mai exact nu poți fi? Dacă erai popă de exemplu, ai fi zis că „pe la Sfîntu’ Vasile”? În fine, n-am rezolvat atunci nimic, s-a dus cu el la reprezentanță, ăia i-au cerut o mie trei sute de mărci, ca să-i afle codul din Germania, a renunțat la idee, cu banii ăștia își lua altul nou. Pînă la urmă a ajuns cu el la Măruș, știți voi, electronistul care repară televizoare. Și ăla, cu răbdare, și cu taică-su care era pensionar i-a ghicit codul, a luat toate numerele la rînd, taică-su nu trebuia decît să bată cu degetul, după două săptămîni l-a găsit, era ceva cu 7. De asta ziceam că dacă ai răbdare, rezolvi toate alea.
- Și asta cît l-a costat? întrebă Bicuță. Că doar nu l-o fi trecut pe caiet cum am făcut eu ca prostu’.
- L-a costat doi saci de grîu, că Măruș avea găini în curte. Și vreo zece rațe.

Era a treia zi după Paști

- Doi – unu, zise Dan a lu’ Nașu, din ușa cîrciumii. Dan a lu’ Nașu sta pe un scăunel, în fața ușii, pe trotuar, cu o cafea și un pahar de votcă în față, așezate pe un alt scaun. Profesorul tocmai dădea să intre, cînd rămase mirat în fața ineditului consumator.
- Hai sictir, la tine la Brăila! se auzi dinăuntru vocea lui Săndel.
- Ce faci aici? întrebă profesorul.
- Săndel și Mișu electricianu’ joacă table, răspunse Dan a lu’ Nașu.
- Bine, bine, ăia joacă table, dar ce faci tu, afară?
- Păi, Săndel s-a enervat că pierdea la table și a înghițit zarurile. Așa că m-au cinstit pe mine să stau aici, neutru, și să le zic eu ce cade, ca și cînd aș da cu oasele, adică.
- Aha, am înțeles. Și tu le spui după cum ai chef.
- Cam așa. Sau după ce văd pe stradă. Șase – patru, strigă el din nou. Din cîrciumă se auzi o înjurătură. Vedeți? Cum aș da-o tot pe mine cade beleaua. Bine măcar că mi-au plătit votca anticipativ. Săndele, pot să le zic și cu stigături? Fără să mai aștepte răspunsul, Dan a lu’ Nașu începu: patru-patru, dă o votcă la băiatu’!
Profesorul intră în cîrciumă. În mînă ținea o sacoșă din care ieșeau frunzele de usturoi. O așeză atent lîngă picior. La o masă, Săndel și Mișu electricianu’ erau aplecați asupra pulurilor. Lîngă ei, cîte o halbă de bere, din care se pare că uitaseră să bea.
- Ia mai dă-le încolo, hai să terminăm, zise Mișu electricianu. Uite, veni și domnu’ profesor, n-are loc la masă.
- Adică te dai bătut, replică Săndel. Pentru asta dai o bere, că și așa am visat că faci cinste. Eu sunt superstițios, cred în vise, am visat alaltăieri rufe întinse și a doua zi m-am îmbătat. Dane, poți să vii înăuntru, noi am terminat aici.
- Alt joc mai inteligent n-ați găsit? Întrebă profesorul. Remy de pildă, că joacă și mai mulți.
- Da’ ăsta ce-are? Întrebă Bicuță? Uite și ăla… cum îi zice dom’le…care e parlamentar. În tinerețe dădea cu babaroasele și cu alba-neagra. Și acum e șef, îi ia pe fraieri la mișto, am văzut eu la televizor.
- Păi dacă ar fi fost vot uninominal, nu mai apucau panarame d-alea în parlament. Sau poate că da, românul e imprevizibil cînd intră în cabină, își schimbă părerea de la un ceas la altul, răspunse profesorul.
- Domnu’ profesor, vedeți să nu mai schimbați sacoșa cu a mea, zise Săndel, că data trecută m-am dus cu vinete acasă în loc de varză, de m-a trimis nevastă-mea din nou în piață. Pune-ți-o lîngă dumneavoastră sau faceți un semn pe ea, să nu le mai încurcăm.
- Tu ca tu, Săndele, dar eu că am ajuns cu sticla de votcă acasă, îți dai seama ce explicații a trebuit să dau. Ei, cum v-ați petrecut de Paști?
- Păi nu zisei că m-am îmbătat? răspunse Săndel. Ce să spun? Miel, ouă vin, operațiunea MOV, adică.
- Eu am fost a doua zi dimineață la cimitir, la soacră-mea, că așa e obiceiul, și nevastă-mea că nu și nu, să merg și eu, deși eu cu soacră-mea nu prea ne-am agreat cît trăia, zise Dan a lu’ Nașu intrînd în cîrciumă cu scaunul în mînă. Pe celălalt îl lăsase afară, lucru sesizat de Bicuță care îl recuperă de pe trotuar. Am venit afumat de acolo și cu poftă de mîncare, cred că erau peste treizeci de țigani, care-și jeleau morții cu grătarele încinse, că era tot cimitirul acoperit de fum și miros de mici. Și-au făcut și mese, grătare și bănci lîngă cavouri, au pus manele, parcă erau la grădina de vară.
- Și nevastă-mea e cu religia, n-o trecea un sfînt să nu țină toate rînduielile. Ba în ultima vreme o dăduse și pe alimentație rațională și vegetariană, că mă săturasem de sărmăluțe de tofu și găluști de soia, pînă și pisica trecuse pe chiftele de tofu, avea o privire tristă săraca, noroc cu mine că o mai făceam scăpată pe-afară. Începuse să-mi facă și mie program, dar am pus-o la punct, de un an i-a trecut, și m-a lăsat și pe mine în pace, zise Săndel. I-am pus în cutia poștală un plic, cică era Sfîntul Placentie și trebuia să dea de pomană bărbatului o sticlă de vin, să gătească rață pe varză și să nu iasă din casă. Și alte alea, mai puțin importante, pe care nu le mai rețin. Oricum, i-am inventat și o biografie sfîntului, sau un sivi din ăla, cum se zice acum, și chestia asta aproape a convins-o. S-a uitat totuși în calendar, niciun Sfînt Placentie, „O fi greșit calendarul”, i-am zis eu. Ce, nu s-a mai văzut”? S-a dus la biserică, popa îi zice „Să mai cercetăm dar pînă aflăm ceva, e bine să ții rînduiala creștinească”. Așa că mi-a gătit rață pe varză și mi-a cumpărat și băutură, mai precis mi-a dat bani și am cumpărat eu un bidon de doi litri de Recaș, de la barul lu’ Sorin. Dar tot nu s-a lămurit, așa că a mers cu cercetarea mai departe, la episcop. După ce s-a uitat și episcopul și a întors pe toate fețele hîrtia aia, a lămurit-o pe nevastă-mea „Du-te femeie acasă, că sfîntul tău nu avea cum să existe, uite, scrie aici că s-a născut cu cinci sute de ani înainte de Hristos. Þi-a făcut cineva o glumă.”
- Asta îmi aduce aminte de o poveste, zise Dan a lu’ Nașu. Am un prieten la București și vine la ăsta niște preotese de la mormoni, cică să-l boteze. Nu s-a botezat, dar le-a vrăjit pe-alea că în final, au uitat la el niște hîrtii, adică mai precis niște certificate de botez. Atîta i-a trebuit, a completat cîteva dintre ele cu numele unor colegi, a mai scris un text în care spunea că biserica e dezamăgită de ei și-i excomunică, și le-a lăsat prin cutiile poștale, sau chiar în ușă ca să le poată citi și vecinii mai curioși. De aici, a ieșit un scandal de pomină, cînd au dat nevestele lor de ele, dă-i explicații, ba unii vecini ziceau „vai de capul lui, după ce că n-a avut minte de creștin și s-a botezat la ăia, nici măcar acolo nu l-au ținut, așa e de păcătos, v-am spus eu”.
- Și eu sînt bun creștin, concluzionă Bicuță. Uite, azi vă las votca la juma' de preț, că doar au fost sfintele sărbători și trebuie să fii generos.
- Frumos ce aud, zise Săndel. În cazul ăsta dă-ne cîte o votcă mare. Dar să nu ne trimiți să ne-o cumpărăm de la nonstop.
- Păi tocmai asta e, că se termină votca și Viorica a rămas acasă să spele cratițele. Dar vă dau bere, că tot am un butoi de săptămîna trecută, cred că nu s-a trezit, cam fîsîia.