Atenție! Atenție! Atenție!
Textul conține cuvinte ca Lucifer, Satana... Cei care se pot simți lezați de aceste nume, sunt rugați să nu citească acest text.


continuare...


Deodată apa din cazan începu să clocotească mai tare, aruncând stropi mari în sus, până aproape de capul lui Manole, care începu iarăși să țipe îngrozit. Teama că ar putea cădea în cazanul fierbinte, deasupra căruia plutea inexplicabil, îl aduse la limita nebuniei.
-Babo, strigă Vlad, dă-i drumu, altfel jur că te ucid, chiar dacă ar fi ultimul lucru pe care îl fac!
-Fă cum vrei, îi zise și scheletul, dar itată că Stăpânul vine!
Stând serios pe gânduri, baba îl aduse înapoi cu picioarele pe pământ pe Manloe. Când ajunse la locul unde fusese mai înainte, și simți iarăși pământul sub picioare, acesta se prăbuși la pâmânt cu un scrâșnit de durere. Bietul tânăr avea fața albă ca de mort. Trase o spaimă grozavă. Pipăi podeaua pe care stătea prăbușit, și îl cuprinse o plăcere teribilă simțind tăria ei, dar uitându-se la schelet care stătea umil și zâmbea blajin la el, frecânduși oasele mâinii una de alta, se ridică și făcu trei pași înapoi până ce își dădu în Vlad.
Între timp, cazanul începu să clocotească ca un vulcan, și să arunce apa până la tavan. Apoi din el, începu să iasă ceva. La început o imagine nedefinită, încpeu să se contureze ca un cap de... om, chel... apoi apăru o mână care se sprijini pe marginea cazanului. Apoi a doua. În dată un om tânăr, cam pe la treizeci de ani, foarte frumos, cu un corp bine proporționat, țâșni din apa clocotită a cazanului direct în fața celor doi care rămăseseră cu gura căscată. Pentru ei era deja prea mult: o vrăjitoare nebună, un schelet zâmbăreț și amabil și un om care ieșise dintr-un cazan cu apă clocotită fără să aibă vre-o arsură sau opăreală. Baba și scehletul se puseseră în genunchi și puseseră capetele în pământ, în fața acestui personaj misterior, care după cum obesrvară cei doi valahi, era gol pușcă, cu pielea albastru-închisă, cu vagi pete albicioase.
-Deci iată-ne față în față, Prințe Vlad, zise necunoscutul cu satisfacție. Tu, așteaptă afară, îi porunci lui Manole. Te-am chemat și pe tine doar pentru ca Vlad să nu pățească ceva umblând noaptea pe întuneric prin acest oraș blestemat.
-Nici nu mă gândesc, zise manole cuprins brusc de curaj. Mai bine... amuți. Nu mai putea vorbi. Apoi leșină.
-Acum suntem numai noi, Prințe. Morunia! Două fotolii!
-Baba făcu un semn cu o baghetă în aer, și ca din nimic apărură două fotolii în mijlocul odăii.
-Așează-te Prințe! Avem de rezolvat probleme importante.
-Apoi, uitânduse la babă și schelte, necunoscutul, zise pe un ton dur:
-Lăsați-ne singuri! Ce mai stați aici?
-Da Stăpâne, ziseră cei doi cu temaă, retrăgându-se în altă odaie și făcând adânci plecăciuni.
-Vlad, ști cine sunt eu?
-Bănuiesc că... un demon!?... zise acesta nesigur pe el.
-Eși pe aproape... Nu îți mai fă cruci cu limba. Aici nu te ajută. Asta este o poartă a Iadului.
Vlad lăsă capul rușinat. Cel din fața sa îi observă cumva slăbiciunea. Individul continuă:
-Sunt întradevăr un demon. Dar nu oricefel de demon. Sunt chiar Lucifer, Prințul Infernului.
Vlad, care nu era prea religios, nu păru prea impresionat de nume, ci mai de grabă de faptul că stătea la vorbe cu un demon. Ce mai conta numele. Și asta, spre dezamăgirea interlocutorului său, care spera ca numele lui să îl sperie pe Vlad. Lucifer continuă:
-Ai auzit? Lucifer!? cel care s-a luptat...
-Adică Satana, sări Vlad speriat.
Lucifer făcu un gest a lehamite:
-Lasă-l pe Satana. Satana e Satana. Eu sunt Lucifer, cel care a luptat cu Dumnezeul tău.
-A... parcă îmi amintesc ceva din Biblie...
-Mă rog, se lăsă bătut Lucifer. Eu sunt cel mai mare și cel mai tare în Iad. Asta e ideea. Spune-mi Vlad, care e cea mai mare și fierbinte dorință a ta?


va urma...


P.S.: solicit sprijin pentru publicare roman s.f.