Trebuie să-mi fac ordine în gânduri înainte de toate. Ies pe balcon; cerul a început să capete deja nuanțe sângerii deasupra mării. Nicio mișcare; apa pare a fi împietrită; pescărușii probabil dorm, dar, odată cu răsăritul sorelui își vor lua zborul și vor plana deasupra mării în cercuri mari, asemeni unor vulturi ce-și cauta o potențială pradă scanând întreg peisajul. Nici briza sărată nu se simte. Totul, dar absolut totul este încremenit. Până și inima a încetat să-mi mai bată pentru câteva clipe. Apoi cerul a început să devină tot mai roșu și mai roșu până când marea, ca o mamă, născu un disc purpuriu. Iar în acel moment liniștea fu străpunsă de țipătul unui pescăruș înfometat asemeni unei săgeti ce se înfige cu o forță animalică în pradă. Un vânt răcoros se stârni din senin ceea ce cauză și apariția unor mici unduiri pe fața mării până atunci parcă închegate care, la mal, încercau din răsputeri să spumege. Trebuie să-mi fac ordine în gânduri înainte de toate. Mă așez pe șezlong dezbrăcat, numai într-o pereche de slipi negri. Va fi ultima zi în care voi mai face plajă; pe urmă voi plec
*
Sunt zece ani de atunci.

Mă-ntorc în timp; de fapt încerc să-mi răscolesc memoria pentru a găsi măcar un indiciu care să-mi explice gestul lui Damian. Cotrobăi prin toate sertarele minții, prin toate colțurile ei, poate-mi scapă ceva. În fața ochilor îmi apar tot felul de imagini, dar niciuna nu-mi poate furniza informațiile de care am nevoie. Mă simt ca-ntr-un labirint tapetat cu fotografii; știu că la capătul lui se află acea imagine esențială pentru a înțelege, dar până a ajunge acolo trebuie să străbat labirintul, iar atâtea fotografii mă-nnebunesc. Îngenunchez în fața propriei mele memorii cu capul în palme și încerc să vizualizez labirintul de sus. Îmi pot crea o imagine de ansamblu, însă doar atât, căci acea imagine este, de fapt, eu cu tot ceea ce mi-a stocat memoria până în acel moment. Nu pot. Mă-nclin în fața conștientului, subconștientului și inconștientului meu, acești trei monștri sacri care mă domină și cărora le sunt supus mai ceva decât un câine credincios stăpânului său. Am hotărât să scriu toate acestea deoarece asta mă face să gândesc mai ușor. Astfel pot crea conexiuni mai simplu și nu pot exista erori prea mari.

Nu-mi pot explica motivul pentru care Damian a preferat o moarte atât de lentă și, presupun eu, atât de dureroasă. Îmi este destul de dificil să mi-l imaginez cu o lamă de unică folosință în mână făcându-și două secțiuni minuscule la încheietura dintre palmă și restul brațului; nu mi-l pot imagina, mai ales după toate cele întâmplate. Avea o oroare pentru obiectele tăioase; nu suporta nici măcar să-și vadă tatăl tăind pâinea la masă; era un adevărat coșmar pentru el să fie invitat undeva și să i se servească grătar sau altceva ce trebuia tranșat cu cuțitul.
*
Soarele încă nu ajunse la punctul de maximă strălucire, însă razele sale erau deja destul de fierbinți ca să ardă o piele mai sensibilă. Îmi imaginam niște ace, ca acelea de acupunctură, aurii și foarte strălucitoare, atât de strălucitoare încât deveneau invizibile înfigându-se în mine, aruncate fiind din soare cu o viteză inimaginabilă. Pătrundeau adânc în carnea mea unde se dezintegrau în miliarde de particule ce se ridicau spre epiderma care, drept reacție la orice corp străin ce venea în contact cu ea, se înroșea. Apoi, dacă stăteam prea mult la soare maltratându-mi astfel pielea, pielea începea să-mi dea o usturime extrem de bizară ce se petrecea parcă dincolo de mine, într-o a patra dimensiune. Mi-am spus atunci că oamenii au o imaginație prea bogatădin cauza căreia adesea au avut de suferit. Dar fără ea n-am fi decât niște amibe umblătoare supuse instinctelor primordiale.

După o vreme, perechea de slipi a început să mă frigă. Am noroc că plaja din spatele casei îmi aparține (îmi aparține e un mod de a spune), așa că mi-i dau jos fără nicio problemă și fără nicio jenă. Parc-așa îmi pot face mai ușor ordine în gânduri. Mă simt mult, mult mai liber. Acum îmi dau seama că mă strângeau și nu puteam gândi din cauza presiunii pe care o exercitau asupra corpului meu. Tot acum îmi dau seama că atunci când vrei cu adevărat să gândești fiecare organ depune un efort în plus pentru a realiza un asemenea fapt, de aceea are nevoie de libertate.

Deasupra mării, pescărușii se roteau într-o horă a libertății. Se-nvârteau sub soare într-un dans hipnotic ce te făcea să te crezi tu însuți pescăruș. Am încercat să țip asemeni lor, însă coardele mele vocale nu erau făcute pentru așa ceva; din gât mi-a ieșit un sunet sec, ca un vaiet lipsit de consistență, ca un geamăt lipsit de acea amprentă a plăcerii. Un sunet plictisit și, aș putea zice, mort. În acel moment mi s-a făcut rușine de mine. Pescărușii continuară să se rotească în aer până când unul din ei zări ceva în apă și se repezi ca un glonte spre albastrul mării. După el alți trei care ochiseră, probabil, aceeași pradă.
*
Damian fusese, până la un moment dat, un băiat plin de viață. Era mereu pus pe glume și se bucura din orice nimic. Așa l-am remarcat căci eu eram tocmai pe dos, o fire melancolică care zâmbea cu greutate. L-am observat câteva zile la rând de pe prispa casei bunicilor mei în strada plină de pietriș. Până în acel moment, pe acea uliță nu existau copii, doar eu; în rest, bătrâni. Citeam o carte de Jules Verne, nu mai știu exact care, când am auzit un râs pătrunzător și foarte colorat. Era ceva nou pentru mine – veneam aici în fiecare vară de la vârsta de trei ani (acum aveam zece) – iar până în acel momentnu mai auzisem un asemenea “zgomot”. Am căutat cu privirea sursa și am găsit-o; un băiat de-o seamă cu mine care examina, râzând cu poftă, fiecare piatră. Mi-am spus că probabil e puțin țăcănit. Această nouă realitate care mi se înfățișa m-a speriat cumplit și m-am dus imediat in casă unde m-am afundat cât se poate de tare în lectură pentru a uita de cele ce se întâmplau pe străduță. A doua zi însă, împins de o mână nevăzută, m-am așezat din nou pe prispă așteptând apariția acelui băiat. După vreo două ceasuri, timp în care am citit, l-am auzit; de această dată avea o minge și se juca de unul singur: o arunca, se ducea după ea, o bătea de pământ; iar în acest timp îi vorbea ca unui prieten, probabil ca să-și țină de urât. Aș fi vrut să mă duc și eu, dar ămi era oarecum frică. De data asta am rămas însă pe prispă continuându-mi lectura, distras uneori de râsul băiatului. A treia zi m-am trezit dis-de-dimineață și m-am așezat în drum ca să-l aștept. Nu-mi explic nici acum gestul (poate singurătatea, dar eram obișnuit cu ea). A ieșit în cele din urmă și am început să ne jucăm de parcă ne-am fi cunoscut dintotdeauna cu aceeași minge pe care o bătuse de mama focului cu o zi înainte. Abia spre seară, la despărțire, i-am aflat numele; îl chema Damian. Din acea zi am rămas prieteni buni și ne întâlneam în fiecare vară la bunici. Chiar de atunci mi-am dat seama că prietenia noastră avea să fie deosebită: eu tăcut și cu predispozitii spre depresii, el foarte energic, vorbăreț și plin de-o veselie molipsitoare. El a fost cel care mi-a făcut cunoștință cu o altă față a vieții: o viață plină de mișcare, de voiebună și de dragoste frățească (eram singur la părinți).

Când a împlinit vârsta de șaisprezece ani m-a invitat pentru câteva săptămâni la el. Știam că are casa aproape de malul mării, dar nu îmi închipuisem niciodată că ar fi putut fi atât de aproape (în entuziasmul meu mi se părea că valurile mai aveau puțin și mușcau din temelia casei – bineînțeles, nu era așa). Această vară avea însă să-l marcheze pentru tot restul vieții, adică pentru următorii patru ani de zile. A fost cea mai fericită, dar și cea mai dureroasă perioadă petrecută alături de el.

Ca oricăror băieți la vârsta adolescenței cam începuseră să ni se aprindă călcâiele după fete. Toată ziua stăteam pe plajă trăgând cu ochiul ici și colo, încercam să impresionăm fetele cu tot felul de glume mai bune sau mai puțin bune (între paranteze fie zis, timp de șase ani de zile, încetul cu încetul, pot spune că m-am molipsit de acea poftă de viață pe care o emana Damian; astfel nu mai eram nici melancolic și nici închis în sine). Totul a decurs bine până pe data de 27 iulie.
*
Pescărușul a străpuns oglinda apei cu atâta violență încât niciun strop nu sări. După el, ceilalți pescăruși lacomi; însă aceștia nu au dovedit aceeași abilitate ca și primul: în cădere, doi dintre ei s-au ciocnit, iar cel de-al treilea, speriindu-se, a întins brusc aripile ridicându-se în înaltul cerului. Concluzie: cei care profită de alții o termină prost (mai rămân și flămânzi pe deasupra). Pescărușul ieși din apă cu un pește destul de mare pentru ciocul lui. Abia îl ținea. Își luă zborul, iar când ajunse deasupra uscatului îl aruncă pe plajă sau poate îl scăpă, căci peștele se zbătea cu multă îndârjire. Ajuns jos, îl vedeam cum încearcă din răsputeri să se agațe de ultimul firicel de viața care mai licărea în el. Scânteia se stingea încetul cu încetul și, odată cu ea, convulsiile își pierdeau din violență.

Oare cum este să realizezi că în câteva minute vei muri inevitabil? Văzându-i efotrul și disperarea cu care încerca să se salveze m-am dezgustat tare la gândul că fiecare dintre noi, oamenii, depinde de aer așa cum acel pește depindea de apă (și, indirect, de oxigenul din ea). Atunci m-am gândit că aș putea și eu încerca aceasta experiență la sfârșitul zilei înainte de plecare, poate așa aveam să învăț să prețuiesc viața mai mult. Totuși, a-ți pune o pungă în cap nu e un lucru prea plăcut, deși, probabil, o merit cu vârf și-ndesat; însă mi-ar da peste cap toate planurile.

Soarele era deja sus pe cer. Pielea mi se înfierbântase, însă asta nu îmi dădea încă nicio senzație de disconfort. Mi-am pus ochelarii de soare (probabil arătam foarte caraghios: gol pușcă și cu ochelari de soare) ca să pot privi astrul. Cu toate că ochii îmi erau protejați, nu reușeam să mă uit la el mai mult decât vreo câteva secunde. Discul era de un verde strălucitor asemeni unui smarald bine șlefuit, iar în jurul lui cerul, de un verde mai închis, care părea să se scurgă precum lava dintr-un vulcan care erupe. Dacă o picătură ar ajunge pe mine m-ar face scrum cât ai clipi. Dar lava stă bine de bolta cerească; însă până când? Va veni, cu siguranță, acea zi când totul se va revărsa pe pământ cu aceeași viteză cu care acel pescăruș se repezise după pradă. Va fi ca un tsunami, însă de mii de ori mai distrugător și mai îngrozitor: un monstru gigantic verde așezându-se pe noi și asfixiindu-ne în timp ce ne arde puțin câte puțin, până devenim una cu el în acel cumplit proces de digestie. Din nou m-am lăsat în voia imaginației și, până la apusul soarelui, când voi pleca, eu trebuie să-mi fac ordine în gânduri.

Timp de patru ani am căutat o exlicație pentru cele întâmplate. De ce oare cred că astăzi voi reuși să o găsesc? Intuiția îmi spune că așa va fi. Trebuie doar să stau cu ochii în patru; înainte de placare voi aștepta momentul cheie când totul va deveni clar ca apa unui izvor de munte. Însă până atunci va trebui să mă gândesc cum voi reuși să-mi dau seama care este acel moment pentru ca prima întrebare pe care mi-o voi pune să-și afle răspunsul. De aceea trebuie să-mi eliberez mintea, să-mi fac ordine în gânduri, pentru ca niciunul să nu mi se pună atunci în cale și să-mi răpească unica ocazie de a afla ceea ce mă roade de atâta vreme: „Ce mi s-a întâmplat, de fapt, pe data de 27 iulie, cu patru ani în urmă?”
*
În acea zi ne-am trezit, ca de obicei, înainte de răsăritul soarelui ca să alergăm pe faleză. Se anunța a fi o zi farte călduroasă; totul domnea într-o nemișcare totală. Marea era atât de liniștită încât, dacă n-ai fi știut că-i apă, ai fi crezut că este o esplanadă nesfârșită acoperită cu granit albastru-petrol, și „ai fi putut-o lua la fugă pe ea, luându-te la întrecere cu timpul” (asta îi aparține lui Damian și tot el spunea că doar două zile pe an natura, în acest colț de țară, era ca și moartă: o dată vara și o dată toamna și întotdeauna înainte de răsăritul soarelui). „Momentul răsăritului coincide cu momentul ruperii acestei liniști apăsătoare. Între acestea două există o fracțiune de secundă în care, dacă îți eliberezi mintea de orice gând, reușești să vezi o altă față a lucrurilor. Am descoperit chiar eu asta; nu cred că mai este cineva care să-și fi dat seama. Ia aminte la ce îți spun căci nu mai e mult timp până la momentul cheie, vreo câteva minute. Acum lasă-ți toate hainele și intră în apă până la brâu. Închizi ochii, iar când vei simți o adiere ce bate de sus în jos, îi deschizi. Vei vedea cum timpul se dilată și cum natura ia alt chip.”

Nu mă așteptă; își aruncă toate hainele și înaintă în mare. Cu toate că tulburase apa, aceasta părea a nu se mișca deloc. L-am urmat totuși, deși aveam oarecare îndoieli. Am intrat în apă și am avut senzația că picioarele-mi pătrund într-o altă lume. Am înaintat până când nivelul fluidului mi-a ajuns la talie, apoi am așteptat cu ochii închiși momentul cheie, așa cum îl numise Damian. O adiere călduță mi-a invăluit bustul de sus în jos și brusc am deschis ochii: nimic nu era schimbat, dar înfățișarea lui Damian m-a speriat și m-a făcut să mă dau cu câțiva pași înapoi, îngreunat fiind de vâscoziatea apei. Damian stătea cu fața spre răsărit, însă puteam distinge urmele de sânge de pe mâini, în dreapta având ceva strălucitor, asemeni unui pumnal. Și-a întors chipul plin de zgârieturi și însângerat și s-a repezit spre mine, având în privire o poftă sălbatică de a ucide. Ridică mâna cu pumnalul asupra mea ca să mă înjunghie. Atunci am simțit cum plămânii îmi sunt inundați de apă sărată pe care imediat am dat-o afară. Am deschis ochii ți am văzut fața lui Damian crispată și speriată. Îmi făcuse respirație artificială căci, mi-a zis el pe urmă, la un momentdat intrasem sub apă ca și cum ceva m-ar fi răpus. După ce mi-am venit în fire m-a întrebat cum a fost. N-am vrut să-i spun ceea ce mi se arătase. I-ar fi stricat buna dispoziție și entuziasmul, așa că i-am zis că nu-mi aminteam absolut nimic. Imediat după răsăritul soarelui ne-am întors acasă. Eu mă simțeam slăbit din cauza accidentului, așa că m-am întins puțin. Am adormit. Când m-am trezit era trecut de amiază, iar Damian nicăieri. Nici părinții nu aveau idee unde ar fi putut fi.

De patru zile cunoștea o fată, Eliza (destul de drăguță, brunetă, cu ochi albaștri și cu niște buze apetisante ca ale Angelinei Jolie). Îmi spusese că niciodată nu simțise o atracție fizică atât de puternică față de altcineva. Când era în preajma ei, mi se destăinuise el, se-nfierbânta atât de tare, „precum un câine în călduri”, încât simțea că în orice moment putea exploda.
Oare ce vedea Damian în lumea de dincolo de ape? Acum realizez că nu l-am întrebat niciodată.
*
Imediat după ce l-am lăsat pe Sergiu acasă, am ieșit în oraș. Aveam o dorință nebună de a o vedea pe Eliza. Și-acum, când îmi amintesc de ea, mi se accelerează pulsul, dar nu din cauza unui sentiment de dragoste sau a unei dorințe carnale, ci din cauza a ceea ce am putut face în acea seară. De fapt, nici acum nu-mi dădeam seama exact de ceea ce s-a petrecu deoarece crima și violul pe care le-am comis atunci nu au fost niciodată comise. Cel puțin nu în această lume. Am cutreierat toată ziua orașul în lung și-n lat cu speranța că o voi întâlni. Niciodată nu ne stabileam un loc anume deoarece în ultimile patru zile, spre marea mea satisfacție, dădeam nas în nas cu ea oriunde: pe plajă, la discotecă, la magazin și chiar într-o toaletă publică. De fapt, aici ni s-au intersectat privirile pentru întâia oară: Eliza era amețită din cauză că stătuse întreaga zi cu capul în soare și, în loc să nimerească la doamne, a nimerit la bărbați. Eu tocmai îmi terminasem „treaba” și mă spălam pe mâini când ea dădu buzna. Se opri brusc în fața mea – îmi zâmbi întreînchizând ochii ei de veveriță, își ceru scuze și apoi ieși ca o săgeată. Apoi ne-am tot întâlnit și... ne-am dat seama că atracția era reciprocă. Dar în acea zi parcă intrase în pământ și nici numărul de telefon nu i-l aveam, atât de amețit de aburii dragostei fusesem în zilele acelea. Am bătut străzile de sute de ori, iar pe plajă nu mai spun. Spre seară, înainte de apus, am intrat într-o cafenea mai dosnică. Am comandat o cafea dublă neagră (aveam nevoie de un energizant puternic căci mă simțeam extrem de slăbit). Capul începuse să mă doară; făcusem, probabil, un început de insolație.

Afară intensitatea luminii era în descreștere. Peste drum era o alee îngustă și întunecoasă ce despărțea două blocuri de apartamente cam sărăcăcioase. Băusem jumătate din cana de cafea când am simțit ceva ciudat în aer – parcă devenise lăptos – și am auzit un trosnet ca de scândură ruptă. Din acel moment nu m-am mai putut mișca nici măcar un centimetru însă, în același timp, ochii mei vedeau prin ochii altcuiva. Acest altcineva a ieșit din cafenea; s-a uitat în partea stângă a străzii, apoi în dreapta. Drumul era liber și a putut să traverseze plasându-se la marginea acelei alei întunecoase și așteptând. La un momentdat m-am zărit de la distanță, prin vitrină, țeapăn și aplecat deasupra cănii cu cafea. Apoi, de după colț, a apărut Eliza. Am văzut-o zâmbind și mișcându-și buzele spunând: „Bună! Ce faci?” Se părea că cei doi se cunoșteau; au schimbat pentru câteva minute niște cuvinte ca, în cele din urmă, s-o ia împreună pe acea alee unde, de acum, domnea un întuneric dens. Se vedea totuși destul de bine, căci în acea noapte era lună plină.

Brusc, Eliza a fost smucită cu putere și trântită de un zid. Luată prin surprindere, nu știa ce se petrece așa că a început să se zbată băgându-i individului degetele în ochi și zgâriindu-l pe față (avea unghii mari și date cu lac maro-roșcat). Individul o lovi făcând-o să nu mai opună rezistență și acoperindu-i gura cu mâna stângă; apoi, rupându-i hainele și amenințând-o cu un pumnal pus la gât, își satisfăcu poftele trupești într-un oribil viol (acum am observat că acel cineva purta aceleași haine ca și mine: tricou alb și pantaloni de in). Eram absolut dezgustat și nu puteam face nimic, decât să asist, asemeni unui spectator ce vizionează un film prost la cinema. Elizei îi curgeau șiroaie de lacrimi cre, în final, s-au amestecat cu sângele scurs din tăietura făcută la baza gâtului. Individul o lăsă căzută și-și luă tălpășița. Următorul lucru pe care mi-l amintesc era camera albă a spitalului învăluită într-o ceață cafenie.
*
Imediat după ce se întunecase, părinții lui Damian au fost chemați la spital. M-au luat și pe mine căci chiar despre el era vorba. Doctorul le explicase că fusese ridicat de paramedici de la o cafenea, plin fiind de sânge și zgârieturi, ținând strâns în mână un pumnal. Chelnerul le spusese că nu l-a mai băgat în seamă după ce i-a servit cafeaua, dar, la zece minute după aceasta, a auzit o ceașcă spărgându-se; astfel l-a găsit pe Damian sub masă inconștient și cu hainele pătate de ceva roșu („nu îndrăzneam să cred că era sânge” zicea el). Apoi medicul le-a spus părinților că sângele de pe hainele lui și de pe pumnalul care fusese găsit supra lui era al unei persoane de sex feminin și că era posibil ca Damian să fi fost implicat într-o crimă, deși chelnerul mărturisise că după ce băiatul intră, el fiind în regulă în acel moment, clopoțelul ușii nu s-a mai auzit, subliniind faptul că Damian fusese tot timpul acolo. Acesta era cel mai bizar lucru. Când unul din polițaii care investiga cazul le arătă parinților, destul de speriați și îngrijorați, pumnalul, am suferit un șoc: era același pumnal cu mâner de fildeș cu care îl văzusem pe Damian în lumea de dincolo de ape, însă m-am abținut de la orice reacție pentru a nu crea suspiciuni.

După două zile Damian fu externat, însă nu dorea să vorbească nimănui. Poliția nu putea scoate nimic de la el așa că, în fiecare zi, psihologul criminalist îi făcea câte o vizită. Timp de două-trei ore cei doi stăteau singuri, psihologul vorbindu-i fără ca Damian să-i răspundă. Am vrut să plec, considerându-mă în plus acolo, dar doamna Smaranda, mama lui Damian, m-a oprit zicându-mi că numai eu îl pot face să vorbească. La cinci zile după revenirea lui acasă m-am hotărât să-i spun ce văzusem în acea dimineață la răsăritul soarelui, că, în acea lume, el fusese cel care mă îmbrâncise în apă, năpustindu-se asupra mea cu același pumnal cu care fusese găsit în mână. În acel moment a vorbit: „Am omorât-o! Am violat-o și apoi am omorât-o!” spuse cu o voce răgușită în care se citea spaimă și regret. „Am omorât-o pe Eliza!” continuă el privind în gol. Cu Eliza mă întâlnisem cu o zi înainte. Fusese plecată la munte cu părinții și tocmai se întorsese de două ore. I-am spus-o și lui Damian care făcu niște ochi cât cepele apoi, repezindu-se la mine și prinzându-mă de tricou se răsti: „Eliza e moartă! Eu am omorât-o! Înțelegi?! Am ucis-o cu sânge rece ca cel mai din urmă criminal, ca cel mai din urmă obsedat sexual! Tu nu-nțelegi, nu ai cum!” (într-adevăr, nu înțelegeam nimic; știam doar că aș fi putut să-i spun din timp viziunea mea sau ce-o fi fost ea). L-am lăsat să se descarce și, după ce s-a liniștit, i-am zis că Eliza avea să vină peste o jumătate de oră ca să-l vadă și atunci avea să se convingă. Întâlnirea a fost cât se poate de bizară: la vederea fetei Damian a început să plângă în hohote (era pentru întâia oară când îl vedeam într-o asemenea stare), iar aceasta fu nevoită să plece, speriată de comportamentul lui.

Din acel moment Damian nu mai fu același om pe care-l cunoscusem cu șase ani în urmă: s-a închis în sine, vorbea, dar părea a fi total absent, avea uneori coșmaruri și, de fiecare dată când o vedea pe Eliza făcea tot posibilul să o ocolească. Ceva din el murise și, odată cu aceasta, o fobie pentru tot ce era ascuțit i se implantase în minte. Eu eram total debusolat din cauza comportamentului său, căci abia după vreo două luni s-a simțit în stare să-mi povestească ce se întâmplase. Chiar și-așa, nu știam cum l-aș fi putut ajuta. Poliția nu s-a mai sinchisit prea tare de cazul lui, având în vedere că în acea perioadă nu dispăru nicio persoană și nici nu fu semnalat vreun caz de tentativă de omor sau chiar de crimă (probabil îl considerau un adolescent excentric care n-avea cu ce-și umple timpul). Ne vedeam în fiecare vacanță (numai cu mine putea să vorbească fără nicio jenă). Nu a dat niciodată de înțeles că s-a săturat de viață, însă de fiecare dată când mă întâlneam cu el era mai schimbat (nu fizic, dar ceva îmi spunea că sufletul nu-i era împăcat).
*
Soarele se pregătea să apună. Spre vest, cerul devenise indigo, iar marea parcă avea consistența și culoarea mercurului. Se apropia momentul plecării. Mi-am pregătit lama punând-o pe mesuța de lângă șezlong. Îmi era cald, foarte cald, mai cald ca niciodată. Simțeam cum pielea mă strânge, lucru ce mă împiedica enorm în a-mi pune ordine în gânduri. Încercam să mă concentrez, însă nu puteam. Câteva minute și soarele avea să se ascundă dincolo de orizont luându-mă cu el.

Și discul portocaliu se făcu dispărut. Nu fu nevoie să folosesc lama căci pielea îmi plesni eliberându-mă și deschizându-mi venele. Am stat în așteptare gândindu-mă doar la ce se întâmplase pe 27 iulie., cu patru ani în urmă. Momentul cheie se apropia; simțeam cum viața mă părăsește odată cu sângele. Era un sentiment foarte ciudat să simți cum te usuci puțin câte puțin. La un momentdat totul se făcu alb în jurul meu (am simțit că acesta era Momentul Cheie), doar balta de sânge rămânând ca o reminiscență a lumii mele. A început să forfotească, până când din ea mă ridicai eu-criminalul cu aceleași zgârieturi și pete de sânge pe haine și cu aceeași expresie animalică cu care mă descrisese Sergiu. Atunci mi-am amintit de bunul meu prieten. Eul ucigaș îmi zise cu o voce bolborosită: „Sunt gata să-ți pun la picioare toate secretele lumii și mai ales să te lămuresc cu ceea ce s-a întâmplat. Cu ce vrei să încep?” Însă nu-mi mai aminteam despre ce era vorba, știam doar că era ceva important la care țineam mult, însă îmi apăru în minte chipul lui Sergiu dezamăgit și îndurerat, alături de cel al mamei care plângea. M-am trezit întrebându-mă cu voce tare: „Ce vor spune ei?” Eul criminal îmi răspunse: „Probabil vor crede că te-ai sinucis, însă nu-i așa, nu?” Apoi dispăru; momentul cheie trecuse și odată cu asta am dispărut și eu, tras într-o altă lume.
*
În această dimineață marea a încremenit din nou. Asta m-a făcut să-mi amintesc de ziua de 27 iulie. Eram singur pe plajă. Pe Eliza o lăsasem acasă să-și continuie. Mi-am lăsat tricoul și boxerii pe mal și am intrat în apă. Am avut aceeași senzatie ca acum zece ani, că intru într-o altă lume. Am închis ochii și am așteptat momentul cheie. Nu a întârziat să vină căci un val de aer cald m-a cuprins și i-am dechis. Lângă mine se afla Damian, lucru care nu mi se păru deloc nelalocul lui; se spăla de sânge, iar apa mării îi vindeca rănile de pe față. După ce termină mă îmbrățișă bătându-mă prietenește pe spate. Apoi îmi dădu drumul și se scufundă în adâncuri. Am deschis ochii...