„Sala este deschisă, astăzi, între 11,30 și 12,30”.
De obicei, era o fire iscoditoare. Astăzi, însă, afișul nu îl miră cu nimic.
Plecase de acasă, fără un gând anume. Era ziua sa liberă și, de obicei, prefera să stea în casă printre cărțile sale. Se detașase, de mult timp, de lumea aflată într-un declin irevocabil. Își schimbase locul de muncă, acum câțiva ani, lucrând ca programator într-un centru de cercetare științifică. În fiecare zi, primea sarcini pe e-mail, ca să alcătuiască un anume program ce simula cine știe ce teorie. Habar nu avea despre cercetările Institutului și, la drept vorbind, nici nu îl prea interesa acest lucru. Important era ca mașinăria să obțină rezultatele scontate de cei care comandaseră programul. Nu știa cine sunt creierele ce elaborau acele formule și nici nu știa la ce vor servi ele vreodată. Intra, de ani de zile, pe ușa Institutului cu o cartelă magnetică și, apoi, direct în biroul său, aflat, undeva, în față. Deschidea calculatorul, e-mailul și se apuca de lucru. Întotdeauna, după exact opt ore, treaba era terminată și, la rândul lui, trimitea rezultatele tot prin e-mail. Salariul îl primea pe card; nu era nici prea mare, dar nici prea mic pentru a nu îi ajunge să-și cumpere cărțile sale. Astfel, viața decurgea liniar, dar departe de o lume pe care nu o înțelegea sau, mai degrabă, la care nu vroia să se alinieze.
În acea zi, însă, simțise că o forță, mai presus de voința sa, îl împingea să iasă din casă. Încercă să reziste tentației și luă la întâmplare o carte din bibliotecă. De ani de zile, cumpăra foarte multe, peste puterile sale de lectură, parcă dintr-o frică de a nu rămâne într-o seară singur. Îi repugna să recitească. Avea oroare de oamenii ce se cramponau de anumite cărți, de parcă ar fi vrut să retrăiască mereu aceleași și aceleași evenimente. Cartea era complet neagră. O cumpărase împreună cu mai multe, ce alcătuiau o colecție. Nu se uitase, în librărie, decât pe una dintre ele. De obicei, verifica să nu fie pagini albe, tăiate greșit sau rânduri încălecate pe unele dintre file. Vroia să aibă o bibliotecă impecabilă. Nu ar fi putut niciodată să spună de ce... El nu mai recitea nimic și, la urma urmei, nici nu avea cui să o lase. Dar biblioteca trebuia să fie impecabilă...
Pe coperta cărții nu scria nimic... Deschise la ceea ce trebuia să fie prima pagină și nu se miră că nici pe aceasta și nici pe celelalte nu era tipărit nimic. Era o simplă colecție de file albe, ca și cum așteptau să fie scrise. Plecă deci de acasă, aiurea, prin oraș...
I se păru normal, ca să intre în acea sală, situată într-un loc pe care parcă îl știa de ani de zile... Nu se miră, ca o continuare a celor întâmplate de dimineață și ca dintotdeauna, că nu era nici-un paznic sau, în sfârșit, cineva care să îl îndrume. În față îi apăru un hol întunecos în care pâlpâia o luminiță, poate numai de el zărită. Se îndreptă către aceasta și văzu că acolo era Ușa... Singura ușă din acel hol... O deschise și, fără surprindere, constată că, aceasta ocupa un întreg perete. Sala era trapezoidală cu baza mică în cadrul ușii. Pereții erau goi. O lumină orbitoare scălda însă marmura albă, prezentă peste tot, chiar și pe tavan. Se uită în sus și nu văzu nici-o lampă, oricât de mică.
Îl cuprinse, aproape pe nesimțite, un delir admirativ. Da, sala era perfectă! Aberația trapezoidală a acesteia, se gândi, nu avea probabil ca scop, decât acela de a sublinia puritatea albului și neimixtiunea oricui sau a orice. Se duse încet, parcă nevrând să strice echilibrul încăperii, în centrul acesteia, auzind cum ușa se închide, de la sine, în spatele său. Se întoarse și constată că, de fapt, ușa nu mai există.
El fusese ușa...
Începu să contemple pereții aceia goi, dar, în același timp, plini de înțelesuri...
Și, deodată, cei trei pereți se animară... Începu să vadă imagini din viața lui. Nu erau însă obișnuite. Pe fiecare perete era câte o proiecție unidimensională a sa, alcătuind totuși o imagine unitară. Se derulau aspecte din cărțile sale, în care, de fiecare dată, personajul principal era el. Se vedea acționând, uneori cu un dinamism de care nu credea că este capabil, alteori aproape pasiv, dar întotdeauna implicat total.
Nu știa cât timp trecuse de când intrase în acea sală...
Și atunci, avu prima revelație. Cei trei pereți reprezentau spațiul... Toate cărțile sale se tridimensionaseră și se proiectaseră pe cele trei plane, poate tocmai pentru a-l situa pe el în centru. Își puse atunci o întrebare legitimă: Dar timpul, timpul unde este? Camera îi simți nedumerirea și, pe pereți, începură să se deruleze imagini într-o viteză amețitoare.
Le putea, însă, percepe pe toate...
Și avu cea de-a doua revelație: el era timpul...
Se afla, ciudat, într-un univers observațional tridimensional în care timpul generase imaginile proiectate, iar acestea se întorceau amețitor, ca un vârtej incontrolabil, din nou la el, în timp...
Trecu mult, foarte mult... Nu își putea da seama cât... Timp? Timpul era el, iar dualitatea ființă-neființă nu exista acum decât prin imaginile spațiale ce-l înconjurau.
Deodată, se făcu întuneric...
Totul era negru. Un negru absolut.
Nu a știut, niciodată cât a durat acel moment. Poate o milionime de secundă, de-a noastră, de-a oamenilor sau poate un miliard de ani din „timpul” lui.
Pe pereți, era proiectată o lumină neagră, cum nu-și închipuise că ar putea exista. De altfel, chiar nu exista... Pe pereți era proiectat timpul său într-o desfacere tridimensională. Nu vedea imaginile, dar le simțea. Timpul îi genera durere, sentimente, răscolindu-i trupul și mai ales, îi sugera că el este acum Spațiul. Un spațiu unidimensional, ce concentra o viață, dirijată cu viteze diferite pe o dreaptă. De fapt, nici nu știa dacă este dreaptă, pentru că într-un spațiu unidimensional nu poți niciodată cunoaște cât de mult te abați de la monotonia rectiliniului.
Se trezi, deodată, în stradă... Afișul nu mai era. În fața sa se întindea un perete gol, cu tencuiala căzută, pe care nu s-ar fi putut lipi nimic, niciodată.
Plecă spre acasă îngândurat...
Absent, luă cartea cea neagră și văzu că paginile ei erau acum scrise mărunt, mărunt.
Începu să citească... Paginile cărții rezumau toate lecturile sale de o viață. Curios, deschise ultima pagină.
O mână invizibilă scria: „și acum el citește, citește, citește...”.
În dimineața următoare, se duse, ca de obicei, la Institut.
Pe peretele acestuia era un afiș: „Ieri, la ora 12,30, Institutul s-a desființat.”
Înțelese, în sfârșit, la ce lucrase ani de zile...