Amfiteatrul era prea mare pentru absolvenții facultății de matematică, dar prea mic pentru suma destinelor ce aveau să fie hotărâte în acea zi.
- Victor Lăzărescu, unde dorești să fii repartizat
într-unul din locurile ce au mai rămas disponibile?
Nu-i venea să creadă... Liceul din comuna X, pierdută undeva în Bărăgan, nu fusese revendicat de nimeni!
Tremurând de emoție, dar și cuprins de panica surprizei, de-abia bâigui numele liceului.
- Felicitări Victor și mult succes în viitoarea carieră de profesor!
În acele vremuri, absolvenții universităților erau repartizați, obligatoriu, într-unul din locurile de muncă vacante, aruncate peste tot cuprinsul patriei. Marea majoritate a studenților proveneau din orașe. Disparitățile regionale, precum și cele dintre sat și oraș, conduceau către o polarizare a societății, din ce în ce mai accentuată. Orașele furnizau, în cea mai mare proporție, viitorii intelectuali, iar satele se dezintegrau, puțin câte puțin, copiii lor întorcându-se din ce în ce mai rar pe meleagurile natale.
Pentru a se asigura, totuși, un minim de educație copiilor din mediul rural, pe la mijlocul deceniului al nouălea al secolului trecut (vai ce bătrân te poți simți când pășești pragul dintre veacuri) se luase decizia ca principalele orașe din România să fie închise. Acest lucru nu însemna altceva decât faptul că orice absolvent al unei universități trebuia să lucreze cel puțin trei ani într-o localitate mică, de regulă sat sau comună.
Victor avusese neșansa de a se naște într-unul din acele mari orașe. Nu avea nicio rudă sau măcar, acolo, vreun cunoscut la țară.
Atunci când se afișaseră locurile ce urmau să fie repartizate, avusese mari emoții. Se uitase pe harta României și marcase, după îndelungi analize, locurile pe unde „trecea măcar trenul”. Erau foarte rare acestea, iar marea lor majoritate se aflau în ținuturi prea depărtate pentru a fi acceptate.
Comuna X se afla la numai o oră de mers cu trenul din orașul unde locuia. Nu credea că ar fi putut prinde o repartiție acolo. Și totuși, se întâmplase!
Luă bucata de hârtie pe care i-o înmână profesorul responsabil cu dirijarea absolvenților și plecă fericit. Simțea că norocul îi surâsese ca de atâtea ori în viață.
În prima zi de toamnă plecă de acasă pentru a se prezenta la post. Se urcă în trenul, murdar și supraaglomerat, ce trebuia să-l ducă spre liceul visurilor sale.
Uitându-se absent spre grupul de muncitori ce jucau înfocați „șeptică”, gândurile îi fugiră spre viitorul loc de muncă. De-abia aștepta să vadă fețele curioase ale copiilor atunci când le va povesti despre geometria greacă sau îi va plimba pe tărâmul infinitezimalelor.
Trenul se opri, cu un scrâșnet ce-i răscolea amintiri dureroase de pe un scaun stomatologic. Coborî cu grijă direct pe iarbă. Peronul era prea scurt, iar el se urcase, undeva, la ultimul vagon.
Habar nu avea încotro să se îndrepte. Se uită cu atenție, de jur împrejur și constată că în fața sa se desfășura o singură stradă. Plecă și el, în urma celorlalți, privind pe deasupra capetelor plecate de gânduri.
Liceul era o clădire fără personalitate, așa cum puteai întâlni în orice parte a țării. Mai mult de jumătate din școlile din România erau identice. La fel ca acesta fuseseră și școala primară, apoi cea gimnazială, culminând cu sediul liceului său din orașul adolescenței.
Găsi imediat, nici nu se putea altfel, cabinetul directorului. Acesta, însă, nu sosise la liceu. „Normal, se gândi el, e doar ora 7 dimineața”. Pe rând, începură să apară, viitorii colegi de cancelarie. Erau oameni cumsecade, unii care se împăcaseră cu soarta, iar alții mulțumiți de niște destine ce s-ar fi putut scurge în alte părți mai crunte.
Pe la ora 9 își făcu apariția directorul. Intră în cancelarie, se întinse cu niște mișcări ample ale brațelor și, apoi, căscă lăsând să se vadă o dentiție aproape perfectă.
- Bună ziua, tovarăși! Cred că v-a fost dor de mine!
- De-abia așteptam să vă văd tovarășe director, toată vacanța m-am gândit la dumneavoastră, îi spuse unul dintre profesori, ce avea să devină, mai târziu, cel mai bun prieten al lui Victor.
- Iar ai început cu ironiile, tovarășe Nicolae? În primul rând, nu te-am văzut nicio zi pe la școală în perioada vacanței. Ai avut tupeul să lași câțiva elevi corigenți și nu ai venit nicio zi ca să îi pregătești în vederea examenului.
Nicolae se enervă instantaneu. Întotdeauna fusese ținta atacurilor acestui individ, iar situația avea să se repete identic în toate zilele ce aveau să urmeze. Directorul impunea tuturor cadrelor didactice care aveau obrăznicia să lase elevi corigenți, să vină pe perioada vacanței pentru a-i pregăti în vederea promovării examenului ce se desfășura, întotdeauna, în prima zi a lui septembrie. Copiii nu veneau niciodată la aceste pregătiri, dar profesorul trebuia, cuminte, să-i aștepte timp de șase ore. Lacul din apropiere era, însă, mult mai tentant pentru aceștia. Din acest motiv, marea majoritate a profesorilor se adapta la fața locului. Unii puneau, la sfârșitul anului școlar, o serie de întrebări simple (cum se numește țara ta, cât fac 2 și cu 2 și alte astfel de bazaconii) pentru a-și găsi astfel o justificare lașă, în care nici ei nu credeau, pentru faptul că îi promovau. Alți profesori îi condiționau de efectuarea diferitelor munci în folosul liceului, ca un șantaj, profitabil de ambele părți.
- Tovarășe director, de câte ori am venit, dumneata erai acasă și dormeai. De supărare, am plecat, de fiecare dată, acasă.
- Nu fii insolubil Nicolae! Te voi reclama Inspectoratului școlar pentru ofensă adusă conducerii liceului!
Directorul avusese o ascensiune prodigioasă.
În tinerețe, urmase cursurile unei școli profesionale de tractoriști, apoi o școală de maiștri în același domeniu. După cursurile serale ale liceului unde era și secretar de partid, urmase o facultate numai de el știută. Culmea era că, pe baza unei „invenții”, pe care gurile rele spuneau că o deturnase din alta, devenise și „doctor în tractoare”. Lipsa unei culturi generale își punea însă amprenta atât asupra vocabularului (insolubil în loc de insolent, telectual ca antonim pentru intelectual etc.), cât și asupra comportamentului și aversiunii față de intelectuali. Se mândrea că plecase de jos și ajunsese acolo unde „voi nici măcar nu o să visați vreodată să ajungeți”.
Nicolae avea perfectă dreptate. Directorul locuia într-o casă situată în curtea liceului, la mai puțin de 20 metri de intrarea în acesta. Cu toate că era foarte aproape, întotdeauna întârzia, pretextând diferite motive. Ochii lipiți de somn sau căscatul insolent îi trădau, mereu, adevăratele cauze ale absenței. Nu aceeași atitudine avea și față de personalul didactic. Dacă unul dintre profesori întârzia chiar și un minut era aspru admonestat și, de cele mai multe ori, sancționat.
„Discuția” dintre cei doi, se termină brusc. Directorul anunță mobilizator: „Hai, toată lumea la muncă acum!” și plecă nervos.
Pe Victor nici nu îl băgă în seamă. Era doar unul dintre intelectualii ce aveau să-i stea pe cap în anii care vor urma.
Examinarea corigenților începu fix la ora 10. Nicolae, de asemenea profesor de matematică, îl invită ca să meargă cu el.
- Haide să-ți arăt „podoabele” ce-ți vor fi elevi în anii următori!
Victor, puse cu grijă în geantă, monografia despre aplicațiile matematicii în teoria relativității. Își luase cu el, pe tren, dar și pentru eventualii timpi morți, o carte științifică pentru a-și păstra „forma din facultate”. Nu avea să mai repete, din acel moment, acea „greșeală”.
În clasă, erau trei indivizi murdari, cu unghii negre și păr slinos, pe care numai apa lacului îl mai clătea din când în când. Nu se ridică niciunul în picioare la intrarea lui Nicolae.
- Da, da, ședeți, le spuse, ironic, acesta. Aveți, măi, cu ce să scrieți?
- Dar de ce ne-a chemat la școală, toarășu?
- Păi ați rămas corigenți, măi deștepților!
- Da? se mirară, într-un glas aceștia. Dar am venit de multe ori la școală!
Nicolae se prefăcu a nu auzi și le dădu câte un pix și o coală de hârtie.
- Scrieți-vă, măi, numele și apoi „Examen de corigență la matematică”
Elevii scriseră, „ordonat”, începând din partea de stânga sus a paginii și coborând amețitor către dreapta-jos, numele cu litere de tipar.
- Ia să văd, măi. Tu ce știi, din toată matematica de clasa a X-a?
- În afară de ecuații?
- Nu, și cu ele!
- Păi, nimic!
- Dar ecuațiile?
- Păi nu le știu!
- Dar de ce ai spus „în afară de ecuații”?
- Aaa, așa mi-a venit!
Dându-și seama că nu are scăpare din acest dialog „telectual”, Nicolae le dădu niște adunări de efectuat.
Plecară apoi, înapoi, în cancelarie. Nicolae scoase catalogul și le trecu notele de la examen. Câte un cinci de fiecare.
- Ce faci, nu le corectezi lucrările?
- Chiar crezi că o să am ce corecta? Așteaptă să le „termine” și o să vezi.
Nicolae, ca și în zilele ce aveau să urmeze, nu greșise.
- Hai acum să mergem pe la casele noastre. Ne-am terminat treaba pe ziua de astăzi, spuse la un moment dat.
Își strânseră lucrurile cu grijă și ieșiră agale pe ușa liceului.
După acea dimineață, mai urmară încă o mie. Începuse să meargă și el, în rând cu ceilalți, cu gândurile colcăind prin capul plecat...