Nu mai știa de când căuta printre gunoaie...
La început îi fusese tare greu. Rămăsese, într-o primăvară, fără slujbă din cauza unei altercații cu șeful lui direct. Individul îi ordonase să facă un fals, iar el nu acceptase. Sub pretextul reducerii de personal, din cauza cheltuielilor prea mari, fu într-o zi dat afară. Nu primi nici-o explicație suplimentară și nici măcar o minimă compensație.
Își pierduse nu numai slujba, ci și locuința. Nu mai avea pe nimeni și, de altfel, era prea mândru ca să cerșească un adăpost. Se aciuiase, pentru început, într-o casă părăsită. Fusese avariată din cauza unei explozii de gaze, iar locatarii mutați cine știe unde. Era oarecum mulțumit pentru că în curte mai exista un vechi canal la care se putea spăla și de unde putea bea apă. Primele luni mâncase numai pâine. Descoperise o adevărată voluptate în înfulecarea acesteia. Nu cumpăra decât pâine veche pentru că altfel, foamea nu i-ar fi dat ghes să se oprească.
Într-o zi, însă, micile lui economii se risipiră...
Până seara nu mâncă deloc. Mai avea rezerve din trecut. Slăbise, ce e drept, vreo 20 de kilograme, dar cum nu se mai ducea la lucru, nu avea nevoie de o așa de mare energie.
După ce soarele apuse, își luă inima-n dinți și plecă aiurea prin oraș. În cartierul unde-și găsise adăpost erau numai câteva blocuri suferinde, cu tencuieli căzute și cu coșuri de fum ce ieșeau prin spărturi de pereți. Se uită, cam cu scârbă, în primul tomberon ce-i apăru în cale și văzu mai mult sticle de plastic ce duhneau a băuturi ieftine. Următorul tomberon, ce emana un miros pătrunzător de varză stricată, îl alungă definitiv de acolo.
Își aduse aminte, că în partea cealaltă a orașului era un cartier modern, cu bloculețe gen vilă de câte 3-4 apartamente. Se gândi că n-ar fi rău să încerce... Plecă deci și nu după mult timp începu să meargă numai pe străzi lăturalnice. Lumea se uita la el dezaprobator, doamnele strângându-și poșetele sub braț, însoțitorii lor luându-și căutături care mai de care mai fioroase.
Ajunse, în sfârșit, în fața unei vile luminate puternic și străjuită de doi lei din piatră. În față, o curte imensă se desfășura într-o arogantă asimetrie. Se apropie cu o oarecare teamă și văzu, lipit de gard, tomberonul. Sub capacul acestuia găsi o adevărată comoară: o jumătate de banană foarte puțin stricată, două capete dintr-un salam uscat și câteva coji de cașcaval tăiate atât de neglijent pentru stăpâni, dar atât de atractiv pentru el. Le puse repede în sân și plecă repede, de parcă i-ar fi fost frică să nu îi ia cineva neprețuita comoară.
În acea noapte mâncă pe săturate. Savură resturile de carne rămase pe sfoara ce legase salamul precum niște spaghete milaneze, iar din cașcaval nu mâncă decât jumătate, căci cine știe ce va fi mâine?
A doua zi, se prezentă în același loc și începu să-și diversifice meniul. Se ducea cu oarecare emoții, iar uneori se simțea ca un adevărat boier. Oare ce bunătăți mă vor aștepta la noapte?
Zilele se scurgeau fără prea mari evenimente...
Într-o zi găsi în tomberon un caiet de însemnări, rupt, dar nu îndeajuns cât să nu poată fi reconstituit. Era un jurnal al doamnei casei. Se duse la adăpostul unde își ducea zilele și începu să citească. Acolo unde paginile erau rupte își lăsa imaginația să curgă. Citea despre problemele acesteia, despre cât de greu era să dea jos kilogramele adunate, despre indigestia pe care a avut-o la capătul unei îndelungate petreceri, provocată de un caviar mâncat prea lacom și multe, multe altele.
Caietul era gros, iar scrisul femeii mărunt.
Zilele treceau, iar el simțea că este deja de-al casei. Intrase în micile intimități ale cuplului, le cunoștea deja toți prietenii și se bucura atunci când plecau în vreo călătorie, undeva, unde nici măcar nu visa să spere că va ajunge.
Doamna lui (așa începuse să-i zică) era, de la un timp, tare nefericită. Soțul era mai mult plecat cu afaceri, iar ea se gândea, tot mai des, să-și caute pe altcineva. Ar fi încercat, dar se temea de furia soțului. Și apoi, dacă ar fi divorțat, ar fi rămas pe drumuri. Din ce ar fi trăit? I-ar fi lăsat probabil casa de la munte și unul dintre autoturisme, dar, sigur, nu ar fi fost de ajuns.
Încet-încet, ajunse să se îndrăgostească de ea. Suferea împreună cu ea și se bucura ca un copil când citea că îi este mai bine.
Începu, de la un timp, să nu mai vină noaptea. Pe la prânz, se așeza lângă un copac aflat pe partea cealaltă a drumului și aștepta. Vroia să o vadă.
Se scurseră, astfel, zile întregi. Femeia nu apărea deloc nici măcar la o fereastră. Dacă este plecată din localitate? Dacă s-a despărțit și a fost alungată din casă? Dacă, Doamne ferește, este bolnavă? Încet, îl cuprinse disperarea. Știa că nu poate să sune la acea poartă și să întrebe. Ar fi fost pe dată alungat și, cine mai știe, poate dat pe mâna poliției.
Renunță la adăpostul din casa părăsită și se mută, sub un pod ce traversa râul din apropiere. Nu mai putea suporta depărtarea. În plus, trebuia să fie dimineața, de cum răsărea soarele, în fața casei. Dacă doamna lui pleca la ore matinale, cine știe unde?
Într-o seară, se auziră țipete în casă. Tocmai se pregătea să plece din fața acesteia. Îndrăzni să se apropie de grilajul curții pentru a auzi mai bine. “Să pleci, târfă, și să nu te mai întorci niciodată aici!”
Primul imbold fu să escaladeze grilajul și să se ducă să îi ceară socoteală individului despre vorbele acelea dure. Cum îi putea vorbi astfel doamnei lui?
Stătu însă o clipă și avu revelația: dacă femeia pleca definitiv din casa aceea, atunci va putea fi pentru totdeauna a lui. O va lua de la început. Avea tăria să o ia... O va iubi cum n-a iubit-o nimeni până atunci și o va respecta până ce el va muri.
O ușă se deschise și o văzu...
Era atât de frumoasă...
Se îndrepta furioasă către ieșire. Părul blond îi cădea pe umeri ca o învolburată cascadă, din ce în ce mai învolburată.
Deschise poarta și îl văzu...
Ochii ei erau...
- Dă-te la o parte vagabondule! Ce cauți în fața casei mele?
Îl îmbrânci, iar el nu simți decât o puternică lovitură în moalele capului cauzată de unul din leii de piatră.
În timp ce un firicel de sânge i se prelingea din gură, un singur gând mai încerca să scape: “Oare ce culoare au ochii ei?”