De când contul lui în bancă depășise milionul de dolari, Ion devenise Jean...
Se născuse într-o familie săracă, al doilea din cei șase copii câți aveau să se adune în curtea familiei Ciocan.
Sora mai mare, Catinca, devenind mâna dreaptă a mamei la treburile femeiești, pe umerii lui căzuse responsabilitatea celorlalte, atât timp cât tatăl era plecat de acasă. Locuiau într-un sat aflat la vreo douăzeci de kilometri de un mare oraș. Astăzi i se păruse puțin, dar la vremea aceea, mai bine de cincizeci de ani în urmă, distanța părea insurmontabilă. Până la plecarea în cătănie nu avea să părăsească niciodată satul.
Gheorghe, tatăl său, lucra în oraș, la fabrică. Nu știa cu ce anume se ocupa și, la drept vorbind, nici nu prea îl interesa. Era puțin invidios pe el datorită faptului că evada, în fiecare din cele șase zile lucrătoare, din sărăcia ce pusese, iremediabil, stăpânire pe acea mică așezare. În același timp, îl ura. Atunci când „rata”, un autobuz jalnic din care curgeau din când în când piese, îl aducea înapoi de la lucru, Gheorghe, în drumul său spre casă, făcea o escală obligatorie pe la cârciumă. Uneori venea atât de beat încât orice gest, orice mișcare a vreunuia dintre copii se transforma într-o bătaie generală, în care numai unul dădea, iar ceilalți încasau supuși.
Când i se născuse primul băiat, Gheorghe băuse o săptămână. La sfârșitul acesteia, un bun „camarad de suferință” îi spusese:
- Ghiță (așa îl alintau prietenii), cum îl cheamă pe ficior’tu?
- Măi Vasilică, habar n-am. Nici nu mai știu dacă l-am declarat. Tu îți dai seama că e primul meu băiat, măi? O să-mi ducă numele mai departe!
- Așa e, măi Ghiță! Ar trebui să-i deschizi un cont
„de-acuma”, aici la Sile cârciumarul!
Ce urmă, hârtia nu poate suporta decât într-un anume fel de gazete...
A doua zi se duse însă la Primărie.
- Cum vrei să se numească ficior’tu, măi Ghiță? îl întrebă responsabilul de la ghișeu.
Nu se gândise nicio clipă la acest lucru. Ar fi trebuit să se sfătuiască cu Maricica, nevastă-sa, dar parcă avusese timp?
- Ion, măi! Ion – nume românesc, ca al meu.
Și așa, se pomeni, după o beție, cu acest nume...
Maică-sa îl alintase, cât fusese mic, cu apelativul Neluțu. Mătușa din partea mamei, farmacistă undeva în oraș, îi spunea Jenel, în amintirea unui fost iubit dintr-o vară toridă la mare. Tușa Smaranda, celebra învățătoare a satului, pensionară acum, îl numea Ionuț, iar nenea Lixandru, despre care nu știa nici acum ce hram purta în familia lor, îl chema mereu: „Ia vină ‘ncoace, mă, a lu’ Gheorghe!”
Învățase deci să trăiască, de la început, într-o complicitate de apelative.
Primii ani de viață curseseră lin. După el, mai urmaseră trei fete, astfel că era răsfățatul tatălui. Nu avea ochi decât pentru el. Restul erau muierile, la care se gândea cu groază, că mâine-poimâine va trebui să le facă zestre.
Ion era bucuria lui...
Când împlinise șase anișori, auzise o discuție între părinți.
- Iar am rămas grea, Ghiță!
- Fă, da’ iepuroaică mai ești!
- Așa zici tu Ghiță, da’ mai ții minte acum o lună când ai venit beat? Þi-am spus că nu vreau, dar până nu te-ai potolit, nu m-ai lăsat!
Gheorghe ridică din umeri. Nu-și aducea aminte. Cum putea să localizeze acel moment în timp când el, zi de zi, petrecea cel puțin o oră la cârciuma satului...
„Ei, ce să-i faci, așa a vrut Dumnezeu...”, conchise el, cu o resemnare ce pe o virtuală scară valorică, neinventată încă, ar fi avut mai multe grade decât rachiul lui Sile.
Ultimul copil, neșansa lui Ion, fusese tot băiat. Din acel moment, Gheorghe își aruncase toată dragostea de care putea da dovadă asupra micuțului.
Ion ajunsese la vârsta școlarizării. Maică-sa insistase
să-l dea la școală.
- Măi Ghiță, vrei să plătim amendă dacă nu-l dăm la școală?
Gheorghe își făcu rapid un calcul. Nu prea era „tare” la astfel de socoteli, dar când era vorba de rachiu era neîntrecut. Amenda l-ar fi privat de cel puțin o lună de „vizite” la Sile.
De când începuse școala, Ion se mai alesese cu un „nume”. Colegii îl porecliseră „PAPA”. Peste ani, mulți se vor întreba de unde provenise acel supranume. Religios nu prea era și nici fire de tătic nu avea. Și atunci? Un coleg hâtru îi spusese într-o zi:
- Măi Ionică, tu - o zi ești Prezent, o zi ești Absent, din nou ești Prezent și iar ești Absent. PAPA ar fi trebuit să te numești!
Și așa îi rămăsese porecla până la sfârșitul școlii...
Adevărul nu era departe. La fiecare două zile, era trimis cu vacile la păscut. Ca să fim sinceri până la capăt, lui Ion îi plăcea mai mult să meargă așa, telelei Pandele, decât la școală. Nu putea suferi disciplina rigidă a școlii și pe învățătoarea Sanda care-l admonesta de fiecare dată când greșea. Mai mult, după fiecare zi absentată, aceasta, locuind în apropiere, trecea pe la Maricica și purta un dialog, mereu același în conținut, dar de fiecare dată început altfel:
- Măi Maricico, de când ne știm noi?
- Mai știu și eu Săndico...
- Îți spun eu, sunt peste douăzeci de ani, de când s-au mutat ai mei aici, după moartea bunicilor.
- Așa o fi, dragă...
Era introducerea scurtă în subiect. Dacă era duminică, mai vorbeau de una de alta: de „Veta lui Gicu” din marginea uliței care se dădea mare „cocoană” de când își luase pantofi cu toc de la oraș și devenise bucuria copiilor atunci când drăcuia că i se înfundau în noroaiele satului sau de Lică, bețivul satului ce pleca, săptămânal, să-și aducă vreo nevastă, dar se întorcea tot singur, înecându-și apoi amarul în câte o găleată de vin. Erau bârfe din acelea femeiești, dar ele ar fi negat vreodată acest lucru. Pur și simplu, era modul satului, de când acesta exista, de a-și transmite știrile locale. Nu era nevoie de ziare sau televiziune. Femeile erau cele mai bune reporterițe și, în același timp, antene, relee, receptoare...
- Maricico, mai știi că eu te-am convins să-l dai pe Ion la școală? intra învățătoarea în subiect.
- Știu Săndico, cum aș putea să uit asta, continua Maricica, cam fără tragere de inimă știind ceea ce avea să urmeze.
- De ce nu îl trimiți la școală? Mai ia-l fato de la vacile alea!
Sanda familiariza discuția, ocolind cu grijă un ton prea oficial.
- Tu știi că nu mă înțeleg cu Ghiță al meu. Și pe cine ai vrea să trimit? Dacă le dau la păscut cu văcarul satului și n-or să dea lapte de-ajuns cine crezi că o să o ia pe cocoașă? Tot eu Săndico! Tu știi ce viață am eu cu Ghiță, mai ales când vine beat acasă...
Sanda ofta și pleca...
Discuția avea să se repete, aproape identic, peste alte două zile...
Până la urmă, Ion reuși să termine cele opt clase primare. La insistențele Maricicăi, Gheorghe fusese de acord ca acesta să fie trimis la o școală profesională la oraș. Un oarecare ar fi putut crede că îi venise mintea la cap și conștientizase faptul că, fără școală, copilul nu va avea niciun viitor. Nu era deloc adevărat!
De câțiva ani, se înființase la oraș o școală profesională de ospătari. Gheorghe sesizase oportunitatea și se gândea, adesea, că bine i-ar sta lui Ion la tejghea în locul lui Sile.
Când ar fi venit de la servici, s-ar fi simțit și el, acolo la cârciumă, ca în familie... Nu putea să o zică direct, așa că „bătuse șaua ca să priceapă iapa, adică Maricica”, cum îi plăcea să spună.
Lui Ghiță i se împlini doar parțial visul. Ion termină într-o bună zi „profesionala”, dar dădu, în același timp, de gustul orașului. Nu ar mai fi vrut să se reîntoarcă în sat.
De altfel, făcuse rapid o comparație între cât ar câștiga de pe urma câtorva bețivi, acolo în sat unde marea majoritate făceau vin și rachiu în casă și cât i-ar rămâne la o bodegă în oraș. Rezultatul „analizei” fu acela că, din momentul absolvirii, Ion nu mai călcă prin locurile natale decât o singură dată...
Cu timpul, ajunse gestionar. Afacerile îi mergeau bine, apa din vin sau rachiu devenea din ce în ce mai prezentă, iar banii, ținuți „la saltea”, se înmulțeau cu fiecare zi ce trecea. Singura lui problemă era cu miliția. Din când în când era „luat la întrebări”. Avea însă grijă să „ungă”, lunar, un căpitan de la secția economică în al cărui sector era el. Fusese o colaborare fructuoasă ce durase până la Revoluție atunci când, prins cu mâța în sac, ofițerul fusese trecut rapid și discret în rezervă.
După Revoluție, se orientă rapid. În timp ce alții preferau să meargă prin fostele imperii pentru a face comerț cu tot felul de mărunțișuri, el își deschise, pe rând, „Restaurantul Spaniol”, „Vive la France” și „Mamma mia ce mai Pizza”.
Clientela veni de la sine. Orașul devenise cosmopolit din cauza numeroaselor firme străine ce cumpărau fostele mândrii industriale ale zonei. Angajații străini frecventau localurile personalizate după „chipul și asemănarea” unora din țările lor de proveniență.
La intrare, în fiecare dintre ele, se găsea câte un tablou ce-l înfățișa pe patron, zîmbind radios și arătând, cu o mână dolofană, direcția în care trebuiau să se îndrepte potențialii clienți. La baza tabloului, cu litere de o șchioapă, apărea numele lui. În restaurantul francez, Ion devenise „Papa Jean”, ca o amintire a poreclei din copilărie, în cel spaniol „Padre Juan”, iar în cel italian „Signore Giovanni”.
Zilele curgeau, iar conturile se înmulțeau în bănci stabile. Nu se mai temea de nimeni, permițându-și acum să facă afaceri cinstite.
Singura lui dramă era aceea că nu-și întemeiase o familie. Se mulțumise, până atunci, cu aventuri de o noapte, iar „material” găsea, slavă cerului... La fiecare două-trei luni angaja noi ospătărițe, una mai apetisantă decât cealaltă, condiționate de viitoarele favoruri pe care trebuiau să i le facă lui Papa-Padre-Signore...
Într-o zi, directorul școlii din satul lui natal luase inițiativa ca, la intrare, să amplaseze o imensă placă de marmură pe care să încrusteze cu litere aurii numele tuturor „personalităților” ce învățaseră acolo. Se adunaseră, în timp, destui: un profesor universitar, un senator, polițistul satului ce ajunsese, după Revoluție, șef de direcție la oraș și el, care-și completase studiile de învățător ajungând profesor de educație fizică, iar acum mare director...
Nu avea însă bani. Inspectorul școlar general i-o tăiase sec: „Măi Directore, țara arde și baba se piaptănă? În loc să te ocupi de școala aia ce stă să cadă, ție îți arde de panouri omagiale?”
Ideea îi încolțise însă, așa de tare în cap, încât nu vroia în ruptul acestuia să renunțe la ea. „Poate mâine, poimâine nu voi mai fi director și cine o să-și aducă aminte de mine?” se justifica acesta în fața propriei conștiințe.
Avea idei puține, dar fixe...
Soluția salvatoare îi veni într-o zi de la o discuție aparent inofensivă. Unul dintre colegi relata ceva, vizionat la televizor, despre un îmbogățit al Revoluției ce fusese ridicat de poliție pentru evaziune fiscală.
- Așa le trebuie ăstora, conchisese profesorul.
- Vezi, îi spuse directorul, la țară lumea mai este încă cinstită. Fiecare își vede de ale lui, de pământul din
moși-strămoși, de gospodăria lui.
- Așa zici tu, directore... N-ai auzit ce mare a ajuns ăla al lui Gheorghe?
- Care Gheorghe? întrebă nedumerit.
- Ãla de a murit acum mai bine de un an. Nu îți aduci aminte că toată lumea s-a mirat cum de l-a ținut Dumnezeu pe pământ atâția ani, după cisternele de rachiu pe care le-a băut?
- Aaa, își aduse aminte directorul, Gheorghe e ăla ce locuia lângă pârâul Sâmbăta și căruia i-a murit nevasta acum câțiva ani de inimă rea?
- Da, de supărare că nu și-a mai văzut de mulți ani feciorul cel mic, pe Ion.
- Parcă n-a venit nici la înmormântare...
- Nu, cică era plecat în străinătate, cu afaceri. Dar nici la tat’su n-a venit.
Discuția se încheie la fel de brusc cum alunecase către Ion.
Directorului îi veni o idee. Ce-ar fi să-l roage pe Ion să îl sponsorizeze cu panoul? Îl va trece și pe el, undeva în coada listei. Se duse la arhivă și îl căută.
„Aha, Ciocan Ion...”
Se uită printre nenumăratele medii de cinci obținute, ridică din umeri și începu să dea o serie de telefoane pentru a-i da de urmă.
- Alo, domnul Ciocan?
- Cine naiba e la telefon? răspunse, revoltat de apelativul de la celălalt capăt al firului.
- Sunt directorul școlii din satul unde ați crescut!
- Aha, înțeleg acum. Și ce naiba vrei? Spune repede și scurt că am treabă!
Directorul îi povesti despre intențiile sale.
La început, Ion fu o clipă enervat de propunere.
„Alt milog”, se gândi el. Când auzi însă de intenția de a fi trecut pe acea placă, lucrurile luară o altă turnură. Oricâți bani avusese el, niciodată, nimeni nu îl omagiase cumva. Avea însă de făcut câteva corecții.
- Și unde o să mă treci, directore?
- Păi, undeva, după profesorul universitar și marele senator, o întoarse acesta.
- Ãștia dau vreun ban?
- Nu, dar știți...
- Eu știu foarte bine că, dacă eu dau bani, eu voi fi în capul listei. Ai priceput?
- Da, răspunse directorul, așa voi face.
- Încă ceva... Dacă tot mă treci în fruntea listei, vreau să mă înscrii cu alt nume. Ãla e demult, nici nu mai îmi aduc aminte de când.
- Cum anume să vă scriu? întrebă directorul, ușor contrariat.
- Papa Jean, măi. Așa vreau să mă scrii, Papa Jean.
Zis și făcut. Comanda fu dată, iar inaugurarea plăcii se stabili peste o lună.
Directorul anunțase cu surle și trâmbițe toată suflarea satului despre acest eveniment. Lumea aștepta, în lipsă de alte distracții, să vadă ultima găselniță a conducătorului școlii.
Singura problemă care se ivi fu aceea a amplasării plăcii. Pereții de la intrare erau șubrezi și nu aveau cum să susțină o greutate mare. Directorul luă decizia de a suspenda placa pe peretele exterior al clădirii. Astfel, omora doi iepuri dintr-un foc. Mai întâi, fațada clădirii părea ceva mai solidă, iar pe de altă parte, oricine ar fi trecut prin fața școlii putea vedea placa...
Mai erau două săptămâni până la inaugurare.
Papa Jean devenise obsedat de asta. Ce le va spune el acelora prezenți? Văzuse pe la televizor că, în astfel de ocazii, fiecare își prezenta realizările sale de o viață.
Și atunci îi veni ideea. O să scoată toți banii din bancă. Erau câteva milioane de dolari. Va pierde el niște dobânzi, dar îi va așeza frumos într-o geantă enormă și, atunci când va fi întrebat, nu va face decât să o deschidă și să le arate conținutul tuturor.
Dar dacă îi va mai veni cuiva o astfel de idee? Dacă se face de rușine cu banii aceia? Se hotărî pe dată să își lichideze toate afacerile. De mult se cam plictisise de lanțul său de restaurante. Ce ar fi ca toți banii câștigați să-i bage în terenuri și să înceapă să construiască vile? Putea să cumpere, în fond, tot satul natal... Era aproape de oraș, iar distanțele se micșoraseră în ultimii ani datorită faptului că mai toți aveau acum automobile rapide.
După o săptămână, pe biroul lui Papa Jean se afla o geantă de voiaj în care se odihneau, după atâtea și atâtea afaceri, sute de pachete de bani ce defineau, în definitiv, o viață...
Ziua cea mare sosi...
Se urcă în Mercedesul personalizat, cu numărul 01-PJI (Papa Jean I-ul – nu conta că nu avea urmași, era oricum primul) și, în câteva minute, ajunse în sat.
Se opri, la câteva zeci de metri de școală, la baza unui pod ce traversa pârâul Sâmbăta. Apele acestuia erau umflate de ploi și veneau vijelioase, cu o putere pe care nimeni nu ar fi putut-o bănui.
Se dădu jos din mașină. Văzu lumea adunată în curtea școlii, dar numai așa, pe deasupra capetelor. Luă geanta și făcu câțiva pași, până în partea superioară a podului.
Vroia să-și savureze, singur, triumful ce avea să urmeze.
În fața școlii erau adunate toate oficialitățile locului. Profesorul universitar declinase invitația sub pretextul unui congres la care era musai să participe, senatorul avea o sesiune extraordinară la care nu putea lipsi, iar polițistul tocmai fusese dat afară pentru niște motive necomunicate contribuabilului de rând. Îl așteptau acum pe el, pe Ion, pe Papa Jean...
Deodată se auzi ceva. De sub pânza albă ce acoperea placa, zgomotele deveneau din ce în ce mai înfricoșătoare. Pânza începu să se umfle, se sfâșie, mai întâi în partea superioară și apoi peste tot. Cu un bubuit asurzitor placa se desprinse din peretele șubred și se sparse în zeci de bucăți.
De pe pod, Papa Jean văzu totul. Avu un șoc îngrozitor. Mâinile începură să-i tremure, iar geanta pe care o ținea cu grijă în brațe, căzu, de parcă n-ar fi existat vreodată, în apele învolburate ale pârâului.
Bancnotele se împrăștiară și se duseră la vale, așa, pe apa Sâmbetei...
Se uită, neputincios, la averea ce din neant apăruse și înspre neant se îndrepta.
Liniștit, suspect de calm, Papa Jean se întoarse și plecă, pe jos, spre casa unde se născuse Ion...