La lumina palidă a veiozei, Anghel răsfoia absent ultimele sale cărți.
Nu visase niciodată că o să ajungă scriitor. De altfel, nici nu credea că are talent, dar se hotărâse așa, tam-nisam, într-o noapte, ca să recupereze dreptatea unei lumi de care se simțea din ce în ce mai îndepărtat.
Prietenul său poetul, îi spusese de zeci de ori:
- Măi Anghele, tu ai talent de povestitor! Ia pana în mână și așterne pe hârtie tot noianul de gânduri ce te frământă!
Nu era primul care îi spunea acest lucru, dar se gândise întotdeauna că un mediocru în plus pe această lume s-ar putea să fie totuși prea mult.
Citise atunci ultima povestire a prietenului, în care un univers de oglinzi deforma aparent realitatea, dar în același timp dezvăluia crud aspecte existențiale ale unei vieți totuși terne.
Se gândise până dimineața la persoane și fapte ce-i marcaseră sau, din nefericire, îi coordonau existența. Trecuseră prin fața ochilor săi mulți oportuniști, carieriști de duzină, orgolioși, cum altfel decât din prostie, suflete prea mici pentru cauze nobile, hoți și tâlhari de cariere, ahtiați după bani sau muieratici din frustrări. Toți aceștia se intersectaseră cu el, mai mult sau mai puțin definitoriu, dar îi dăduseră lecții importante de viață.
Rememorând întâmplări și persoane, le mulțumea adeseori în gând pentru faptul că îl învățaseră cum NU trebuie să fie.
Pe de altă parte, urmărise destinele personajelor sale lovite de multe ori de pedeapsa divină sau măcar de cea a societății.
ÎNTOTDEAUNA, în cărțile sale, povestirile aveau un dublu înțeles: pe de o parte, cel înfățișat cititorului - aparent facil și în care creiona personajele suficient de puțin pentru ca fiecare să adauge petele de culoare ale celui de lângă el – pe de altă parte, înțelesuri adânci – aflate deseori numai în mintea sa...
ÎNTOTDEAUNA existase însă, o continuare...
Deschise prima pagină a uneia din cărți.
„Mașina de citit vise” era, aparent, drama omului ce împinge limitele cunoașterii mai presus de bariera pe care toți trebuie să o accepte tacit și obligatoriu. În același timp, Savantul – denumire ironică la adresa nulităților vremii, putea fi orice potențat al zilei ce își clădea imperii pe cadavre.
Din dorința de exacerbare a puterii, el rămâne în final singur, admirându-și marele gol deopotrivă în material, dar și în spirit. Anghel, se gândi îndelung la destinul aceluia. Până la urmă, rămăsese totuși o luminiță în viața aceluia și poate că nici nu era conștient de acel lucru. Pe de altă parte, pâlpâirea acesteia putea fi oricând un nou început...
Povestirea „Sub vremi” fusese scrisă ca o satiră la adresa oportuniștilor politici. Se inspirase după un fapt real în care un fost potențat al vremurilor comuniste devenise, la o vizită a regelui, mare monarhist. Destinul personajului real se îndreptase, inevitabil, către ce altceva decât spre continuatorii unor vremuri, din fericire apuse.
„Printre Universuri paralele” încercase să transpună literar o teorie matematică de-a sa în care afirma existența unui Univers 8-dimensional cu patru „timpuri” și tot atâtea dimensiuni spațiale. Fusese multă vreme obsedat de construcția unui model al spațiului-timp în care să coexiste dual, două universuri paralele inversate. Cele trei coordonate spațiale și cea temporală ale unuia erau puse în corespondență biunivocă celor trei temporale și una spațială ale celuilalt. Tot ce era material într-unul devenea spiritual în celălalt și invers, orice gând sau simțire se transpunea într-un „material” impalpabil însă, ce nu putea fi înțeles decât în acea zonă a Universului atotcuprinzător. „Linia de demarcație” a celor două „jumătăți” era moartea, gândită ca un proces continuu de trecere între lumi și în care cvadruplul coordonatelor se transforma, până la o nouă moarte, în complementarul acestuia.
În „Construcția” – pretext pentru prezentarea schițată a profilului unui dictator – ideea plecase de la faptul că printre noi, oriunde și în orice timp, există megalomani, omnipotenți închipuiți cățărați pe trepte sociale prin abuz, trafic de influență și, mai întotdeauna, prin înșelăciune. Istoria îl învățase că toți aceștia își primesc „răsplata” la un moment bine determinat de o divinitate, oricum s-ar numi ea. Sfârșitul povestirii ducea, inevitabil, către o întrebare: „Oare ce se va alege de imensa construcție?”. Răspunsul îi era limpede lui Anghel. Un nou dictator de-abia aștepta să ocupe locul rămas vacant și, eventual, să construiască o soră geamănă, mai mare și mai inutilă...
„Vânătoare de iubire” apăruse într-un moment nefericit al existenței sale. Nu mai conta acum ce iubise atunci... Poate se îndrăgostise de o femeie sau poate de o idee, dar la fel de bine putea fi o trăire puternică ce marchează definitiv un destin. Somnul vânătorului se transfigura într-o moarte fie fizică, fie a sentimentelor (oare nu există o congruență între aceste stări?) în care speranța putea veni de la o floare „care de fapt nu era floare” apărută lângă el, din senin, ca dintr-un univers paralel.
„Dulce precum coliva e repartiția patriei” se născuse ca o reacție la nostalgicii vremurilor comuniste sau poate la tinerețea consumată irevocabil în acei ani. Timpurile acelea apuseseră, dar oricând erau pasibile de revenire.
Amintirile dureroase de la moartea tatălui le așternuse pe hârtie în „Moartea ca o dobândă”. Fusese tare răvășit chiar dacă în acele momente nu avusese nici timp, dar nici spațiu pentru a vărsa o lacrimă. După o viață de muncă și de sacrificii, tatăl său plecase discret, în somn, spunându-i înainte un simplu: „Pa!”
Tragedia unui fost profesor, coleg de cancelarie, ce fusese pensionat dur și nemilos, chiar dacă ar mai fi avut noiane de cunoștințe de transmis, îi pusese aproape obligatoriu (era să zic pana) tastatura laptopului în față ca o reparație morală. Între timp, profesorul „M” își consolidase poziția și „lucra” alți colegi, neștiind faptul că ușa fostului său birou se închisese, iar acolo „M2” îi pregătea și lui aceeași soartă.
„Directorul” Popescu era un exemplu tipic de om nepotrivit la loc nepotrivit. Auzea în fiecare zi la jurnalele de știri despre tot felul de greve și manifestații împotriva unor manageri care n-aveau nici în clin și nici în mânecă ceva în comun cu firma pe care o administrau. Fauna politică se instalase la început discret, iar apoi cu parul în toate sectoarele publice și economice de stat. După ce părăsise firma de informatică, devenise director al unei firme de cablu TV, iar apoi consultant financiar la o societate de amanet...
De ani de zile, toate posturile de televiziune deveniseră o clică în care așa-numitele VIP-uri se invitau reciproc la emisiuni anoste, în care fața decorurilor strălucitoare era umbrită de goliciunea spiritelor și de vocabularele reduse la maxim câteva sute de cuvinte, întrerupte sacadat și obsedant de „cool”, „fancy” și prea multe astfel de monstruozități lingvistice contextuale născute în mahalalele din Harlem sau Bronx. Apăsând telecomanda și navigând „printre gunoaie”, devenise interesat mai mult de oamenii din spate, din acele gradene, plătiți ca să aplaude, să râdă și cumpărați pentru a fi fericiți. În „spatele fundalului” era însă o imensă tristețe ale unor existențe fade, conjuncturale, poleite amar cu un metal galben, din acela din care se fac verighete morților.
În timpul acesta, prin saloane, până la începerea telenovelelor sau a show-urilor, se făceau și desfăceau guverne de către muieri casnice, între două ture la bucătărie pentru a mai amesteca varza călită în focul disputelor electorale sau a stinge ceapa din tigaie cu puțin bulion parlamentar. „Politichia de alcov” se extinsese, ca o metastază, căpătând dimensiuni naționale. Locul cărților fusese luat de noile aventuri nocturne ale Președintelui sau de raliurile motocicliste ale Premierului, comentate îndelung, uneori până la ceasuri târzii din noapte atunci când soții lor veneau „obosiți” de la cârciuma din colțul străzii.
După „telefonul” așteptat în zadar de un pensionar oarecare, ce poate fi tatăl sau bunicul oricăruia dintre noi, un șefuleț anonim și veleitar încercase, cu orice mijloace, să-și atingă scopul. Transformase toate „cele zece porunci” într-un Decalog al nimicniciei umane, călcând peste leșuri, iar uneori chiar provocându-le. Pedeapsa divină venise firesc dar, ca o urmare firească, soția acestuia, ce îi uzurpase involuntar locul râvnit, repetase după ultimele rânduri ale povestirii, experiența dură și în același timp tristă, visând la postul managerului.
„Curentul” apăruse din dorința de a reaminti oamenilor că nu se pot sustrage destinului, acesta planând într-o determinare creaționistă, implacabil deasupra capetelor lor.
Dezamăgirile vieții îl împinseseră odată, de mult, către visarea unei „lumi simetrizate” în care toate nedreptățile și micimile să fie întoarse către idealuri nobile.
„Partida de șah” între două lumi pe care tehnologia modernă tinde să le unifice, aducea în prim plan mesajul dezumanizării individului generat de pastilele de siliciu plasate conștient, dar fatal în computerele ce amenință să controleze vieți și destine.
Îmbogățit al Revoluției, Papa Jean - fost Ion - pica în plasa „iubirii de conturi” aruncându-și averea pe apa Sâmbetei ca o pedeapsă pentru grandomania ce-i guvernase viața.
De când se reîntorsese în satul natal, Ion se mai ducea, din când în când, mai ales în perioadele de secetă, pe podul unde își pierduse toată agoniseala de o viață și se uita spre apele sărace în speranța că poate măcar o bancnotă a mai rămas printre pietre.
Bătrâna din „balconul apusului de soare” și „Geta” aveau în comun două destine nefericite: unul din singurătatea văduviei, iar cel de-al doilea, paradoxal, datorat căsniciei.
„Ministrul” Bogdan Vasilescu era, într-un fel, plămădit din același aluat cu „Directorul” Popescu. Dorința sa fusese ca să ajungă mare demnitar și, chiar dacă pentru o clipă, visul i se îndeplinise. În mandatul următor de parlamentar fusese, în urma unei restructurări guvernamentale, numit Ministru al Culturii chiar dacă notele de cinci umpleau cataloagele școlii primare. Încercase în acel mandat să controloze tot, chiar și pe pianistul Călin a cărui „tușă a ultimului acord” rămăsese veșnic încrustată în scoarța copacului de pe „aleea culturii”.
„Vădanele din Grupul lui Klein” își continuaseră viața dar, în ciuda neînțelegerilor lor anterioare, se gândeau deseori la vremurile trecute de care le despărțeau acum zeci sau chiar mii de kilometri.
Amintirile din timpul stagiului militar deveniseră acum amuzante, dar în acele vremuri absurde cu oameni pe măsură fuseseră experiențe terifiante de viață.
Într-un „dialog peste timp și spații” căutase înțelepciunea originară, nepervertită de civilizație, mergând cu pași rari departe în istorie, poate spre nicăieri, încercând să fugă de „banca” ce-l aștepta inexorabil.
Se gândea la „internauții” timpurilor actuale, ce își salvau trecutul pe DVD-uri, trăiau prezentul și își strigau emoțiile prin decibeli umflați de boxe asurzitoare, prefigurând un viitor marcat de imense memorii virtuale cu tot atâtea informații, ce ascundeau însă imense viduri spirituale precum o „scară” a unui bloc tipizat.
„Dedublarea unicităților” false ale „paranoicilor” ce încercau furibund, din toate frustrările lor interioare, ca să-și impună lumii anti-geniul neinventat și neinventabil, absurd și fals precum un chițăit de șobolan ce se visează tenor într-un cuib de rândunică, îl îndepărtaseră de o lume din ce în ce mai răsturnată.
Obosit, Anghel închise ultima carte...
Aruncă o privire spre biroul său unde, de jur împrejurul laptopului, zăceau maldăre de notițe cu întâmplări ce urmau
să-și ia zborul. O clipă, se gândi că poate ar fi bine să le arunce pe toate pe foc. Ce rost avea să mai scrie? Lumea își continua nestingherită existența cu sau fără scrierile lui. Tot ceea ce putea face era numai o răzbunare lașă din umbra biroului său, apăsând mai slab sau mai apăsat pe claviatura calculatorului. Trăise utopic cu speranța că, poate odată, un cititor oarecare îndemnat de rândurile lui va încerca să schimbe lumea.
Își puse însă natural, firesc întrebarea: „Oare lumea nu este corectă așa cum mi se înfățișează ochilor, iar eu sunt cel care ar trebui schimbat? Pot eu fi Arhanghelul unei lumi ce se îndreaptă către Apocalipsă?”
Închise obosit ochii...
În noaptea aceea, visă cum rândurile sale creaseră o lume mai bună, din care el nu mai avusese timp să facă parte, ducându-se ca o poveste către alte spații...