Nu mai tin minte cand a inceput toata nebunia asta. Stiu doar ca era o seara de vara, cand asfaltul ma ardea sub talpi, iar lespezile reci ma sustineau tacute, povestindu-mi la ureche miile de istorioare pe care le-au auzit. Atunci a inceput cosmarul care in fiecare noapte ma tortureaza ca pe vremea Inchizitiei, in fiecare seara o alta tortura de parca as fi cea mai inversunata eretica. De atunci fiecare noapte mi s-a parut ca ma ucide putin cate putin, turnandu-mi de fiecare data arsenic in pahar. Atunci a inceput sfarsitul...un sfarsit care nu se mai sfarseste, un sarsit care-mi curge prin venele negre de furie, un sfarsit care ma tine culcata la pamant.
Cuvintele ma dor la fel ca atunci cand zambetul nu-mi era umbrit de zborul ingerilor de smoala; ochii au ramas impietriti si nu mai vad decat asfaltul invadat de sutele de oameni. Pentru o clipa m-am gandit sa ma arunc in gol, sa ma afund in multime, iar creierii sa mi se imprastie sub pasii grabiti pe drumul care se duce spre Universitate. De ce ma priveai cu mila? De ce mi-ai spus ca este mai bine asa? De ce ti-a fost frica?
De acum nu mai are rost...nu te mai gandi? De fapt, te-ai gandit vreodata ce ar fi fost daca...? Tu mi-ai adus cosmarul, care ma schingiue in fiecare noapte. Tu m-ai ucis o data cu el si nimeni nu a fost acolo sa ma salveze.
Acum, cosmarul mi-a devenit alinare. Ii vad in vis manutele intinzandu-se catre fata mea. Vrea sa ma alinte si sa-mi stearga de pe fata durerea, care ma doboara la fiecare pas facut. Ma priveste inocent si-mi spune stangaci „mama”, dar asta se intampla doar in visul care imi este cosmar si-mi va fi pana la sfarsit si in mormantul rece, unde viermii imi vor colcai in orbita dezbracata de orice simtire.
Cosmarul avea ochi albastri si il tineam in brate, strans ca intr-o menghina. Asa am devenit cosmarul propriului meu cosmar si ne plimbam pana la epuizare prin noptile toride de vara, ca si cum metamorfoza a fost completa.