- Cum să nu-mi iasă!? îmi spuneam trăgând de mușamaua plină de cești întoarse. Nu era prima dată când îmi puneam o dorință. De data asta, mi-a reușit. Mușamaua a rămas roșie la locul ei, cu ceștile neclintite, iar eu mă prefăceam că alerg spre ușa. Mâna mea neastâmpărată era în mâna Mariei și toți oamenii mari păreau la fel. Gurile lor grăbeau aceleași vorbe spre mine. Nu de puține ori am văzut ochii Mariei sub pleoapele mamei, mâinile tatălui în umerii bunicii, indiferența câte puțin în fiecare, și pe toți la un loc ca pe o arătare gălăgioasă. Parcă porneau unul din altul înfometați de liniștea de până atunci, învățând să trăiască. Nu îmi alegeam prost momentul. Un copil știe când sa atragă atenția și nu greșește niciodată. Încearcă doar să pună pe picioare ceea ce nu merge. Și de cele mai multe ori reușește.

Nu știu de ce, dar întotdeauna m-am simțit mai aproape de polonez. Îl urmăream zile întregi întorcând orele pe calapod, vorbind cu musterii, și din când în când îi furam câte o privire. Știa că sunt acolo și niciodată nu se încurca de mine. Uneori ieșeam pe ultima treaptă din susul scării și mă așezam ascultând cadența ciocanului. Încercam să-mi imaginez culoarea pantofului și cât de înalt este tocul. Nu înțelegeam de ce oamenii au nevoie de mărimi diferite, mai ales că cerul este atât de sus. M-am încălțat de multe ori cu pantofi înalți și n-am reușit decât să cad. Niciodată să zbor. Am renunțat, și de atunci doar ascult tocurile cum se lovesc de asfalt fără să se întâmple nimic.

Din când în când mă strigă să afle dacă mai sunt în capul scării. Așa știa el să-mi spună că îi pasă. Părea un om rătăcit, care nu-și găsise încă locul. Chiar dacă pentru unii era doar un polonez fricos și bătrân, eu am învățat să-l cunosc altfel în tăcere. Era ca și cum toată curtea plutea într-o aromă de cafea cu accent portughez și zâmbetele noastre își vorbeau fără să se vadă.
Până în seară tăcerea umplea cuvintele și dintre noi zburau porumbeii. De acolo puteam să privesc în sufletul fiecăruia. Diana parcă știa. Îmi împingea mâna cu botul și eram doar un copil, a cărui viață abia începuse într-un loc uitat de lume.

Luna împingea de ceva vreme soarele și Maria ștergea mușamaua. Părinții mei se jucau cu gândurile de la unul la altul. Reușisem să le spun că fiecare zi este prețioasă.

-Astăzi am pupat pe toată lumea, chiar și pe polonez.