Ziua era frumoasa si eram inconjurata de un verde fraged. Totul semana a padure, zarile se intrevedeau indepartate, dar nu reci. Soarele era undeva sus si nimeni nu s-ar fi gandit vreodata ca acolo nu e locul lui. Pamantul numara denivelari molcome, totusi ne aflam intr-o depresiune ciudata, sapata in inima padurii. Cineva isi amintise de civilizatie si lasase sa ploua cu casute mai mici sau mai mari, toate locuite de aceeasi semintie de copii certati cu realitatea.
Deocamdata era liniste. O liniste blanda, care nu apasa, dar care parca te indemna sa simti totul. Stateam singura pe iarba in apropiere de topogan, numarand firele de iarba, cu gandul la aproape o suta de kilometrii de acel loc minunat. Langa mine vedeam cartea care imi insufletise dimineata … i-am abandonat repede amintirea si m-am prefacut in continuare ca nu am nevoie de companie. Nimanui nu i s-ar fi parut ciudat ca eram singura. Nu era o priveliste stranie, si probabil ca si eu ma potriveam perfect peisajului.
Pe ea am vazut-o dupa ceva timp. Se apropiase deja destul de mine. Destul pentru a-i putea intrezari chipul si a-i recunoaste mersul. Era ceva mai mica decat mine, dar pe frumoasele-i trasaturi, timpul isi lasase ceva diferit fata de pecetea timpului, o umbra de mister … Ceva ma impingea de la spate sa vad ce se intampla mai departe. Am refuzat sa ma ridic sa o intampin si am asteptat sa vad ce-mi va aduce mana destinului. La inceput a sovait sa se apropie de mine. Poate paream cufundata in mediatie si nu vroia sa ma deranjeze. Intr-un final s-a hotarat si fara sa spuna totusi un cuvant s-a asezat langa mine.
- Ce mai faci ? am spus eu plictisita de tacere
- Ma gandeam sa urc pana la casa, te tenteaza ? imi raspunde cu o liniste pe care nu i-am inteles-o niciodata
Nu avea nevoie de raspunsul meu. Ne-am ridicat amandoua in acelasi timp si am pornit-o de-a lungul unui drum de iarba.
Atata liniste in jurul nostru incat mi se parea ca orice sunet pe care l-as scoate ar fi inghitit in neant si nu as mai fi avut curajul sa mai vorbesc dupa aceea. Urmand drumul ne-am afundat putin in padure. In dreapta noastra versantul parea inalt. Nu ne puteam da seama din cauza desimii coapcilor.
Poteca nu era departe, in cateva clipe am si vazut cateva trepte facute de mana omului taind versantul de-a dreptul. Trepte pare impropriu spus, dale din ciment infipte in pamantul tare, dintre care unele erau pe jumatate rupte iar altele disparusera complet. De fapt pareau a fi doua poteci, nu una. Era o data poteca de ciment, iar in stanga ei, piciorul tanar si nerabdator sapase o alta. Cele doua nu se sinchiseau una de cealalta si m-am simtit libera sa aleg mai confortabila poteca de dale.
Am ajuns prea repede sus. Imi era dor de noptile in care drumul pana sus parea nesfarsit, in care padurea ne oferea sunete care mai de care mai stranii. Atunci simteam ceva asemanator fricii … acum mai degraba curiozitatea fata de fiinta originala de langa mine ma indemna sa pasesc mai departe.
Casa pare impunatoare la prima vedere. Dar ochii mi s-au obisnuit repede cu privelistea pe cat de mareata pe atat de dezolanta. Am incercat sa dau frau liber amintirilor, dar lumina imi impiedica sirul gandurilor. Mi-am dat seama cu stupoare ca nu fusesem niciodata acolo pe lumina.
Intamplator, privirea ajunsese asupra noii mele prietene. Am simtit ca nu imi indeplinisem ciudatele indatoriri de gazda pe care le simteam - eram mai veche acolo decat ea.
- Ai mai fost aici? imi aud vocea spunund. Ciudat, dar vocea aceea nu parea a mea, nu puteam fi atat de rece …
- In fiecare zi, dar numai pe lumina. Nu inteleg ce vi se pare atat de extraordinar la locul asta. O casa parasita si atat. Peretii sunt acoperiti de arta moderna … Unde este linistea ? Nu … nu va inteleg.
- Nu simti nimic in aer? raspund fara sa vreau. Nici o adiere? Nici un miros? Nu simti viata care aici a inceput fara voia ta, inainte ca tu sa ai o vointa? Mai incearca, ar fi pacat sa ai parerea asta despre atractia generala a tabarei. Si totusi … poate ma insel. Poate preferi biliardul sau discoteca improvizata ! aici mi se stinge vocea, la fel de subit pe cat se ridicase
- Nu simt decat padurea. Si padurea o pot simti din orice alta parte.
- Hai inauntru ! Poate de acolo vei simti mai bine …
Casa , casuta cum ai fi tins s-o descrii la prima vedere, ascundea vederii mai mult decat mi-am inchipuit. Nu urcasem niciodata la etaj. Ma marginisem intotdeauna la o singura camera, cea mai apropiata de intrare si chiar si acolo aveam locul meu bine stiut. Pur si simplu nu putea sta in alta parte. Si acum ma vedeam urcand niste scari subrede din lemn pentru a ajunge la primul etaj. Si acolo acelasi lucru ca si la parter. Camere, ferestre si bineinteles arta moderna. Totusi … era ceva in plus. M-am lasat purtata pe braul ce inconjura casa. Mergand astfel, am privit-o din toate unghiurile posibile, si vroiam sa cred ca am lasat sa cada asupra ei un fel de vraja de protectie. Prea o privisem mult, si pusesem in privirea aceea mai mult decat dorinta de a vedea.
- Crezi in vraji? ma intreaba
- Nu , raspund la fel de prompt pe cat a venit intrebarea. Cred in adevar, si in puterea de a sti. Nu-mi spune ca locul asta te face sa te gandesti ziua in amiaza mare la vrajitoare si fantome …
- Nu … dar pareai concentrata asupra casei … o priveai nu stiu cum … aproape cu dragoste !
- Cu dragoste nu … poate eram doar putin intrigata … Nu simti in aer un miros ciudat ? Un miros de vechi, de putred, de … mort ?
- Ma sperii - si intr-adevar in ochii ei se oglindea frica. De ce ai venit cu mine aici , de ce vrei sa ma sperii? Ma minti … vrei sa uit de mirosul padurii, de fraged , de tot ceea ce este curat ? E frumos … de ce vrei sa strici totul ?
- Era doar o intrebare. Tu nu vrei sa stii … Vrei sa uiti. Vezi numai ce vrei si nu vrei sa vezi totul. Poate sufar de aceeasi problema.
- Hai sa ne intoarcem! Am intarziat. In curand va incepe cenaclul.
Am scapat un oftat imperceptibil si am plecat agale din unul din locurile mele preferate. Drumul parea si mai scurt la intoarcere. In mai putin de cateva minute am regasit drumul de iarba, topoganul , si de ce nu … inca o farama de civilizatie.
Insotitoarea mea nu a mai rostit nici un cuvant tot drumul. Atunci cand eu mi-am reluat locul pe iarba, s-a indepartat cu un usor salut din cap. Am urmarit-o un timp cu privirea. Ceva cunoscut ma izbea in trasaturile si in mersul ei.
Dupa un timp am alungat-o din gandurile mele. Incepea cenaclul, iar eu trebuia sa imi gasesc alt punct de observatie. In definitiv, ce legatura aveam eu cu copiii aceia? Nu vroiam sa fiu vazuta, desi nimanui nu i s-ar fi parut ciudat ca stateam singura acolo. Poate paream cufundata in mediatie si nimanui nu i-ar fi trecut prin cap sa ma deranjeze.
M-am ridicat usor, si m-am indreptat catre mesele de ping-pong care se vedeau putin mai departe de mine, totusi , aflate in afara razei vizuale a celor ce incepusera sa se adune in cenaclu. I-am privit ceva vreme cu ochii mintii. Stiam perfect ce se intampla acolo, nu aveam nevoie de imagini. Din cand in cand linistea era intrerupta de cate un ropot de aplauze.
Am vazut-o tarziu … aproape se inserase. Daca mai intarziam putin o si pierdeam din vedere. O luase incet pe drumul de iarba. Mai avea cateva zeci de pasi si chipul i s-ar fi pierdut in padure. Si-a intors pentru o clipa capul spre mine. In aer simteam un miros putred. Niciodata nu mi-a placut mirosul de acolo. M-am hotarat instantaneu si i-am facut semn cu mana sa vina inspre mine. A sovait … dar intr-un final silueta, care deja semana mai mult a umbra, a inceput sa se apropie de mine.
S-a asezat langa mine pe iarba, si o vreme nici una din noi nu a spus nimic. Se lasase intru-catva frigul, pe cer incepusera sa apara stele, atintite in constelatii nenumarate. Verdele fugise demult. Lumina lunii nu are putere sa dea culoare.
Padurea murmura intr-o limba numai de ea stiuta, cu toate astea mi se parea ca este liniste.
Deodata am vazut-o ca s-a miscat. S-a ridicat in picioare si mi-a intins mana cu un zambet - ce putea fi calificat drept prietenesc - pe fata :
- Stii … eu nu am fost niciodata noaptea acolo !