agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2002-10-02 | [This text should be read in romana] |
Am deschis ochii. Sunt nedumerit. Dar ciudat, sunt liniștit. Mă uit de jur împrejur. Și atunci mă lovește culoarea. Totul, dar absolut totul este alb. Totul este acoperit cu o pată de alb. Clădirile joase, cu maxim două niveluri, copacii lipsiți de frunze,pământul, felinarele care, deși nu este nici o urmă de vânt, se leagană ușor, răspândind o stare stranie de calm. Cladirile sunt o ruină. Da, cu ferestre oarbe, lipsite de sclipiri, doar tocuri goale și chinuite în explozii de așchii și fragmente moarte. Bucăți mari de zidărie lipsă rănesc fațadele, iar acoperișurile le sunt smulse, părți din ele mai atârnându-le, pe ici, pe colo.
Este noapte. Ninge. Încet, ca o melodie interpretată la un violoncel. Ninge, dar nu este frig. Aerul este calduț, este placut. Aceasta mă nedumirește un pic. Dar mai nedumerit sunt de faptul că eu stau pe jos, pe drum, pe mijlocul șoselei, deși la marginea drumului este o bancă. Și ea acoperită de alb.Este pustiu. Este pustiu de tot. Doar o pasăre mai trece în zbor liniștit, pe deasupra. Și ea este albă. Nu știu cine sunt. Și de ce. De ce sunt aici. Sau cum. Nu îmi aduc aminte de nimic. Totul imi este necunoscut, iar amintirile imi sunt goale. Albe.Știu ce e un felinar, o casă, știu sa numesc lucrurile din jur. Dar atât. Nu-mi amintesc decât chipul ei. Pe ea o știu! Nu-mi aduc aminte cum o cheamă. Știu că e ea. De undeva, de departe se aude un zgomot, ca și cum cineva ar mătura strada. Mă gândesc că este absurd. De ce ar face cineva lucrul acesta deplasat în pustietatea asta. Așa că, consider că mi se pare. Deodată aud în spatele meu un uruit ingrozitor. Îngheț. Surpriza unui așa zgomot în acest alb pustiu de tăcere este devastatoare. Mă întorc, încet, să văd ce este în spatele meu. Sunt orbit. Lumina puternică a celor șase faruri spulberă totul înaintea lor. Fulgii de nea se arunca din calea lor disperați. Zgomotul se aproprie. Se transformă în urlet. Mugetul motorului! (mai am puterea să presupun ca ar fi un motor. De camion). Totul se scurge din mine. Lumina este prea puternică. Instinctul puternic de supraviețuire mă lovește și mă rostogolește de pe drum. Din fața luminii. Mai apuc doar să văd ceva negru, mare și lung care trece nebunește, de aproape de mine. Și de repede, pe lângă mine. Negru. Alb. Sunt lângă intrarea în curtea unei case. Nu știu cum am ajuns aici. Tot nu îmi amintesc nimic. Merg pe trotuar. Sunt desculț. Observ că las urme pe zăpadă, în spatele meu. Tot nu îmi este frig. Este ciudat, dar nu mă mai gândesc la asta. La două case distanță văd că cineva mătură încet. Deci, se pare că nu mă înșelasem. Chiar cineva mătura. Este îmbracat într-un fel de rasă, din material de sac. Are trasă pe cap gluga. La mijloc este legat cu un snur simplu. Și el este desculț. Mă apropii. El se întoarce și-mi zâmbește. Eu tac. Nu văd ce aș putea spune. Nu deschide gura. Dar îl aud vorbind. Simt că el îmi vorbește. Îmi spune să am grijă. Să mă feresc de camioane. Deschid gura să spun ceva. Dar el se întoarce și pleacă încet.Dispare după colțul clădirii. Îmi pun tot felul de întrebări. Apun renunț să mă mai întreb. Continui să merg. Pe lângă șosea. Pe lângă casele goale. Goale de amintiri, dar sigur mustind de viață, cândva. Simt asta. Iar mă uit de jur împrejur. Sunt singur. Merg. Pas după pas, întrebându-mă ce om oare eram. Înainte. Ce am făcut, ce am realizat. Dacă am iubit. Dacă am urât. Și dacă da, pe cine. Și daca da, de ce. Aud un zgomot. Mă uit în fața mea și văd că un barbat descuie poarta unei grădini. Ciudat, dar am impresia că grădina este inflorită. Pentru o clipă. Barbatul are barbă, este cernit pe la tâmple. Inchide poarta. În mână are o servietă. Pare fericit. Acum știu! Știu cine este. Îmi aduc aminte. Este tatăl meu. Fericit îl strig. Dar nu se aude nimic. Cum ies din gură, cuvintele se transformă în fulgi. De nea și cad. Și se aștern pe jos, completând covorul, fin, alb. Încerc să-l chem. Degeaba, nu fac decât să adaug ninsoare peisajului. Aud uruitul. Bărbatul se pregătește să traverseze strada. Întorc capul și văd farurile. Bărbatul, tatăl meu, face primul pas pe șosea. Mugetul motorului este asurzitor. Urlu. El întoarce capul. Îi văd chipul frumos în lumina puternic de alba a farurilor. Nu pare deloc surprins de apropierea grea a camionului negru. Strig. Urlu alb. În toate culorile de care îmi aduc aminte. Apoi…negru. Alb. Stau pe jos cu spatele sprijinit de trunchiul unui copac.M-am obișnuit. Nu mă mai întreb cum am ajuns aici. Nu mă mai întreb ce caut aici. Nu mă mai întreb cine sunt. Cum mă cheamă. Și dacă am iubit. Mă ridic fără gânduri și merg. Mă apropii de șosea, parcă mă atrage cu albul ei fără de urme. Și aud mirosul toamnei. Căci de toamnă îmi aduce aminte zgomotul facut de omul care mătura. Parcă ar mătura frunzele roșii și moarte, toamna. Îl văd. Undeva, mai departe de mine. Se întoarce și-l aud repetându-mi în minte să mă feresc de camioanele negre. Zâmbesc. Amar. Dacă aș ști și cum. Sunt sigur că așa aș face. Și mai aud alte glasuri, dar foarte încet – avem nevoie de încă două unităti de plasmă…apoi se pierd. Nu mă intreb ce înseamnă asta, pentru că mi se pare total lipsit de sens. Mă întreb însă de unde tot apare omul cu mătura. Și unde dispare. Și aș vrea să ies din spațiul acesta, chiar dacă este cald și plăcut. Așa că continui să merg de-a lungul șoselei. Trebuie să sjung undeva. Merg. Iar casele trec pe lângă mine, cu destinele lor împlinite sau neîmplinite, cu durerile sau fericirile lor, poate cunoscute mie odată, dar acum doar fațade goale pentru mine. Aerul se umple de miros de dulceață. Dulceață de gutui. Recunosc mireasma și gustul imi revine. Zâmbesc, aducăndu-mi aminte de sfârșiturile de vară petrecute la bunici. În față văd un cuplu de bătrâni care merg braț la braț. Nu se grăbesc. Au acel mers pe care-l recunoști oricând.Al oamenilor care știu. Știu și sunt împăcați. Aud un zgomot. Și știu ce este. Bătrânii coboară trotuarul. De ce trebuie să treacă pe partea cealaltă? Și această parte a străzii este la fel de bună! Uruitul.Farurile. Mugetul și norii de fum negru pe care motorul imensului camion îi aruncă pe țevile lucitoare. Totul îmi este cunoscut. Alerg spre ei. Cei doi nici măcar nu întorc capul. Devin din ce în ce mai albi în lumina orbitoare a farurilor. Alerg. Desi simt cum mă scurg. Pentru o clipă ei sunt superb de albi. Pentru o clipă totul incremenește. Pentru o clipă, dureros de scurtă, privesc acest tablou. Apoi negru. Alb. Asta văd din nou când deschid ochii. Și mă așteptam să văd asta. Dar nu mă așteptam ca, chiar acum ,să văd câinele acesta alb trecând pe lângă mine. Se depărtează, ocolindu-l pe omul în îmbrăcăminte de sac. Acesta îmi repetă, fară a deschide vreun pic gura, să mă feresc de negru. Camionul negru. Eu vreau să-l întreb. Încerc să comunic cu el, dar simt că imi pierd puterile. Cad în genunchi. Parcă mă rog. Parcă mă rog unui dumnezeu, un dumnezeu uitat, caci eu nu imi mai aduc aminte de el.Omul cu mătura, cel care imi aduce aminte de toamnă, este lângă mine. Îmi întinde mâna. O apuc. Mă ridică. Observ că sunt lângă un parc mic, cu leagăne, balansoare și gropi de nisip. Auzul mi se umple de râsete pure de copii fericiți. Chiar este un copil acolo, care se dă jos dintr-un leagăn, zâmbind cu tot chipul, cu tot trupul. Se îndreaptă spre mama sa. Mă doare. Iar durerea imi cuprinde sângele, care imi pulsează in urechi muzică. Și nu mai aud numic. Decât motorul furios al camionului negru. Da, pentru că acum îl recunosc. Îmi este familiar. Știu, de acum, știu că cei doi, mama și copilul vor încerca să traverseze strada. Ei asta și fac. Cu o nevinovăție care, pur și simplu, mă face să alunec încet în genunchi. Atât. Și să privesc. Să privesc cum, la lumina farurilor zăpada începe să ia foc. Să ardă. Iar flăcările dansează pe botul uriaș și negru al camionului. Copilul, mama, se mistuie în focul alb. Apoi negru. Alb. Mă târâi. Mă târâi de-a lungul șoselei. Un șarpe, dacă m-ar vedea, s-ar simți jenat. De felul în care mă târâi. Nu mai țin minte nimic. Absolut nimic. Doar că poate șoseaua, drumul ăsta, duce undeva. Unde nu știu. Și nici nu cred că am știut vreodată. Tot ce știu, ce mi-a mai rămas, este chipul ei. Imaginea noastră. Și acest violoncel care nu mai încetează odată! Nici râsul ei nu l-am uitat. Îl aud. Dar sunt sigur că mi se pare. Așa că continui să mă târâi calm în continuare. O mică parte din mie, cea care mai spera, mă obligă să ridic privirea. Este ea. În mijlocul drumului. Este ea și îmi zâmbește. Și îmi întinde mâna. Eu uit să respir. Simt că pământul tremură. Chiar tremură! Din cauza mugetului puternic și dement al motorului. Al camionului. Îl simt cum se apropie. Înebunit, găsesc puterea să mă ridic. Să alerg. Spre ea. Ea mă așteaptă. Camionul vine. Totul se mișcă lent, ca într-un film prost. Sunt greu. Ea râde. Nu înțeleg. Nu vede camionul? Sunt greu. Sunt ușor. Mă târăsc. Mă zvârcolesc. Ca un vierme călcat de cineva. Sunt amar. Sunt dulce. Sunt surd. Surd la mugetul ca de furtuna al camionului. Sunt aproape. E aproape. Îmi este în brațe. Ne strângem. Tare. Nu avem cum să mai scăpăm de lumină. E prea aproape. Dar cui îi mai pasă. Suntem împreună. Ne ținem, unul de altul. Două statui de gheață în lumina puternică a a farurilor. Alb. Apoi negru. Bărbatul, îmbracat în alb de sus până jos, își dă jos de pe față masca albă. Își lasă mâinile să-i atârne neputincioase pe lângă corp. Întreabă cât este ceasul. O femeie, tot în alb, se uită la ceas și îi răspunde: 23.59. Bărbatul spune: ora decesului 23.59, sâmbătă. O altă femeie în alb notează într-un registru. Apoi toți pleacă. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy