agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2002-10-01 | [This text should be read in romana] |
Castelul se înălța solemn din stanca în care era cioplit, cu naltele turnuri dominând peisajul amețitor de dedesubt. Vârfurile sale se înfigeau în cerul coborât amenințător asupra sa (dându-i o umbră de teroare, care... se vroia dealtfel, pentru a onora memoria defunctului, ex-posesorului său, conte Dracul).
Nenumărate gânduri mi se frământau prin minte, pe măsură ce mă apropiam de obiectivul meu. Fără să-mi dau seama, mă trezii în fața acelei uriașe construcții, care (să fiu sincer...) mă făcea să mă cutremur. Temător, dar prea curios pentru a renunța, mă pornii spre intrare, în timp ce atmosfera din jur se transforma tot mai mult, cu cat mă apropiam. Mă regăsii într-o grădină fermecătoare, înconjurat de iarba moale și miile de arome ale multicolorelor flori, care răsăreau din tufele dese, sau coborau de pe zidurile antice. La câțiva pași de mine, la umbra unor copaci seculari cu coroane bogate, sub florile violete care atârnau ca niște clopoței din aceștia, o minunată fântână, cu diverse si ciudate motive sculptate, arunca cristaline picături de bucurie în atmosfera vrăjită din jur. Ridicai privirea spre cer si spre acoperișul roșu în care, malițios, se oglindea soarele, incendiindu-l cu lumina sa intensă. “Coborâi” pe pământ și observai în fața mea o seducătoare potecuță din plăci de piatră, pe jumătate îngropate și mâncate de timp. Mă lăsai dus de instinct și pornii pe acea grațioasă alee care-și croia drum prin mijlocul vegetației dese. Ajungând la capătul ei, întâlnii o lungă scară din piatră, care se termina departe, la mare înălțime, cu o uriașă poartă în formă de arc, dincolo de care se puteau întrevedea doar... tenebrele. Senzațiile de neliniște și teamă, care mă ignoraseră în acele ultime dulci momente, mă invadară dintr-odată, trezindu-mă din visele mele euforice. Cu sufletul în gură, mă pornii în sus, pe acele masive, nesfârșite dale, nu mai întâi de a fi înghițit o dată în sec. Emoția devenea tot mai intensă, pe măsură ce mă apropiam de obscura cameră din spatele ușii. În fața acesteia, picioarele începură să-mi tremure de frică. Mi-ajunse o clipă pentru a mă hotărâ, prinsei curajul în mâini și traversai pragul giganticei, amenințătoarei uși. Sala era slab luminată, dar părea să fie destul de primitoare. Mari piese de mobilier, din lemn masiv, zăceau în colțurile camerei. Covoare ample, de o bogată varietate, o acopereau, oferindu-i un aspect aristocratic și vechi. Anticii, masivii pereți se terminau într-o boltă joasă, din care atârna un candelabru vetust, de o frumusețe stranie. La celalalt capăt al camerei îmi atraseră atenția alte două masive uși. O alesei pe cea deschisă... Traversai un lung coridor, bucurându-mi privirea de tot ceea ce întâlneam în cale. Ajunsei într-o altă odaie, asemănătoare cu prima, dar, sub anumite aspecte, diversă. Aș fi numito “camera cu ochi”: Multe ferestre, mici si mari, se “deschideau” spre peisajul exterior, permițându-ți să-l admiri din variate perspective. Mă așezai pe o lespede de piatră tăiată în perete, lângă o largă fereastră, pentru a contempla depărtarea... fantastica panoramă unde sinuoasele văi și coline păreau sa marcheze capătul pământului. De la o alta (semiascunsă) fereastră, reușii să disting în abisul care se căsca sub zidurile castelului și, mai jos, sub soclul stâncos pe care era clădit acesta, un lac cu apa cristalină, scufundat prin mulțimea de copaci crescuți in jurul sau, iar de la o încă altă fereastră, înaltele, sveltele turnuri profilându-se pe albastrul profund al cerului si zigzagand înspre mine. Nu știu cât timp rămasei aici pentru a medita și a savura acea frumusețe. Când mă eliberai de vraja care mă învăluia, remarcai o largă crăpătură într-unul dintre pereți. Apropiindu-mă, îmi dădui seama că de fapt era un îngust pasaj, foarte bine camuflat. Dădui o ultimă ocheadă în jur, după care dispărui prin tăietura din zid. Strâmta deschizătură se prelungea în fața mea și, la capătul acesteia, pâlpâia o tremurătoare, slabă rază de lumină. După inimaginabile contorsiuni, reușii în sfârșit să răsar de cealaltă parte a epuizantei si întunecatei galerii. Mă regăsii într-un salon sobru, abia luminat. Aerul de mister și de nesiguranță se simțea peste tot, greoi și oprimator. Un fior mă străbătu prin șira spinării. Aș fi vrut să strig, dar nu aveam glas, aș fi vrut să țâșnesc în spatele scaunului domnesc de lângă mine, dar rămasei paralizat. În fața mea, Contele, învăluit în mantaua-i lugubră, cu chipul macabru, descărnat, mă privea sinistru cu ochii săi mari, penetranți. Deodată, teroarea, care mă copleși timp de câteva secunde, sugându-mi toată forța și lăsându-mă vlăguit, începu să se dilueze într-o senzație de ridicol, dar și de infinită ușurare, în timp ce teribilul voievod continua să mă fixeze cu privirea sa rece, sfredelitoare, din cadrul... tabloului său. Încă palid la fața, cu ultimele forțe reunite, mă pornii spre ușa acelei înfricoșătoare (cum mi se păruse, puțin mai înainte, dar în realitate doar... amuzante) încăperi, renunțând s-o mai explorez. Odată ajuns afară, inspirai cu plăcere aerul încărcat de arome, în timp ce vântul îmi alunga oboseala, redându-mi (în schimb) o proaspătă senzație de vigoare. Mergeam în lungul unui balcon, printre largile, discontinue umbre ale arborilor care-și alungeau ramurile înfrunzite deasupra capului meu. Din când în când razele calde ale soarelui reușeau să străpungă tremurătoarea barieră verde, penetrând ca niște săgeți de lumină, care se întretăiau la trecerea mea. Sub mine se întindea câmpul înflorit, înconjurat de zidurile interne ale castelului și, în mijlocul acestuia, fântâna pe care o întâlnisem la începutul fantasticei mele aventuri. Lăsai în urmă încântătorul pasaj exterior, străbătând alte camere și alte coridoare, pentru ca la sfârșit să întâlnesc o altă scară (de lemn) și, coborând-o, să ajung în acea grădină minunată, în fața zidurilor gigantice care o înconjurau și în care o modestă portiță se deschidea spre peisajul extern. Îi trecui pragul și mă regăsii în afara castelului. Mă întorsei pentru a-l privi încă odată... Tot maiestuos și fascinant, după atâția ani, se înălța liniștit spre cerul fără nori. În acel moment, o întrebare începu să-și facă loc în mintea mea: oare ce ascundea în spatele tuturor ușilor sale închise...? Surâsei... În sufletul meu știam că aveam să-l revăd curând! august 2002 Il Castello Il castello si erigeva solenne, dalla roccia nel quale era “scolpito”, con le alte, vertiginose torri che dominavano il paesaggio mozzafiato al di sotto. La cupola, molto particolare, si stagliava nel cielo sgombro, minaccioso, dando un pizzico di terrore al palazzo, che era dovuto d’altronde per onorare il defunto, suo ex possessore, conte Dracula! Innumerevoli pensieri mi volteggiavano nella testa man’ mano che mi avvicinavo alla mia meta. Senza nemmeno accorgermi, mi trovai faccia a faccia con quell’enorme abitazione quale, a dire la verità, mi metteva i brividi. Timoroso, ma troppo eccitato per lasciar’ perdere, m’incamminai verso l’entrata del palazzo, mentre l’atmosfera mutava pian’ piano più mi addentravo... Mi ritrovai in un delizioso giardino, fra l’erba soffice ed i mille aromi di multicolori fiori che spuntavano da folti cespugli, o scendevano dalle antiche mura. In un luogo appartato, più in là, dove le piante s’infittivano, all’ombra di salici e altri secolari alberi dalla vasta chioma, sotto i fiori violacei che pendevano come campanelli da questi, una meravigliosa fontana, con bellissimi motivi scolpitele sopra, sprizzava cristalline gocce d’allegria, tutt’intorno, nell’atmosfera gaia. Sollevai lo sguardo in alto, verso il rosso tetto nel quale, malizioso, si specchiava il sole, incendiando questo di splendente e intensa luce. Inforcai un gradevole sentiero di sassi lavorati, incastonati nella terra. Mi lasciai trasportare dall’istinto e proseguii su quell’aggraziato viottolo, in mezzo alla prosperosa vegetazione. Arrivai a cospetto di un’estesa rampa di scale, che finiva in lontananza con un grande portone ad arco. Nel quale si potevano scorgere solo le tenebre... Le forte sensazioni di paura, che mi avevano ignorato in quegli ultimi dolci minuti, mi pervasero tutte d’un colpo, destandomi dagli euforici sogni. Con il cuore in gola mi avviai su per quei pesanti, innumerevoli scalini, non prima di aver indugiato un attimo. L’emozione si faceva continuamente più grande mentre mi avvicinavo all’ignota stanza. Davanti a questa, le gambe mi tremavano per la fifa. Bastò un secondo per decidermi, presi il coraggio tra le mani e oltrepassai la soglia della gigantesca e minatoria porta. La sala era poco illuminata ma l’ambiente era inaspettatamente accogliente. Grossi mobili di legno, resistenti, giacevano agli angoli della camera. Tappeti ampi, d’una ricca varietà, la ricoprivano offrendole un aspetto aristocratico ed annoso. Le antiche e massive mura terminavano in una bassa volta, dalla quale penzolava un lampadario vecchio e di una bellezza strana. Al lato opposto della stanza, due porte massicce mi attirarono l’attenzione. Imbucai quella aperta. Attraversai un lungo corridoio, assaporando con lo sguardo tutte le cose che mi circondavano. Giunsi in un’altra camera, molto simile alla precedente, ma per certi aspetti, anche molto diversa. L’avrei chiamata la stanza con gli occhi. Tante finestre, piccole o grandi, si “aprivano” verso il paesaggio circostante, permettendoti di osservarlo da prospettive diverse. Mi sedetti su una panca di pietra incisa nel muro, accanto ad una larga finestra, a contemplare in lontananza, il fantastico panorama dove sinuose valli e coline formose sembravano di marcare il fine del mondo. Da un altra nascosta finestra riuscii a distinguere nel abisso che si stendeva sotto la rocciosa base del castello, un cristallino lago sprofondato tra boschi d’infinite sfumature di verde e, da un altra ancora, le svelti torri profilandosi sul profondo blu del cielo e zigzagando verso di me. Non so per quanto tempo rimasi li a meditare e ad assaporare quel bellissimo paesaggio. Quando mi liberai dal incanto, notai qualcosa che sembrava quasi una crepa nel muro, ma che in realtà (mi resi conto, abbassando un po’ la testa e sbirciandoci dentro) era un passaggio al meglio camuffato. L’eccitazione ribolliva dentro di me, sempre di più da quando avevo messo piedi in quell’antica dimora. Diedi un’ultima occhiata in giro, dopo di che “sparii” in quel crepaccio. Uno stretto varco si allungava davanti ai miei piedi e un tremule, debole raggio di luce schizzava dall’altro lato di questo. Fra contorcimenti inimmaginabili, finalmente, spuntai da quel tenebroso e affaticante cunicolo. Emersi in un sobrio salone, debolmente illuminato. L’aria di mistero e d’incertezza si percepiva pesante e opprimente intorno. Un brivido mi percorse la schiena. Avrei voluto sboccare dietro la reale poltrona acanto, ma rimasi paralizzato. Davanti a me, il Conte, col viso macabro, scarno, avvolto nelle sue vesti cupe ed abbondanti, mi guardava torvo con i suoi occhi penetranti. La paura che mi schiacciò per un’instante, facendomi sentire improvvisamente molto debole, cominciò a diluirsi in una sensazione di ridicolo, ma infinito sollievo, intanto che il terribile principe continuava a fissarmi col gelido, pungente sguardo... dall’interno del suo quadro. Con le ultime forze radunate mi avviai, ancora impallidito, verso la porta di quella che un’instante prima mi pareva spaventosa (ma in realtà, beffarda) stanza, rinunciando ad esplorarla più. Una volta fuori, inspirai con piacere l’aria carica di densi aromi, mentre il vento mi soffiava via la stanchezza, dandomi in cambio una fresca sensazione di vigore. Mi trovavo a passeggiare lungo un ampio balcone che conduceva verso altri misteriosi luoghi, fra le ombre grosse e discontinue degli alberi che allungavano la loro folta chioma sopra la mia testa. Di tanto in tanto i raggi caldi, del sole, riuscendo a perforare la tremule barriera formata dalle foglie, penetravano come abbaglianti frecce di luce che si incrociavano tra loro al mio passare. Sotto di me si stendeva il campo fiorito, circondato dalle mura interne del castello e, al centro, la fontana, in quali mi ero imbattuto all’inizio della mia fantastica avventura. Abbandonai quel gradevole corridoio esteriore, oltrepassando altre camere e altri passaggi, e alla fine imbucai un’ennesima rampa di scale che mi condusse nel giardino interiore, davanti alle mura gigantesche che lo circondavano. In questi, una modesta porticina si apriva sul paesaggio esterno. Sorpassandola, mi ritrovai fuori dal castello. Mi girai per guardarlo ancora una volta. Sempre maestoso e affascinante dopo tanti anni, si innalzava tranquillo verso il cielo alto. In quel momento, una domanda cominciò a farsi strada nella mia mente: cosa mai nascondeva dietro tutte le sue porte chiuse. Sorrisi... Nel mio cuore sapevo che presto l’avrei rivisto! |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy