-Mă vezi?
-Da.
-Și...
-Și! Îmi placi, ți-am mai spus. Te iubesc! De ce nu ai încredere în mine, scumpa mea?
-Și eu te iubesc! De fapt, ce mai contează…
-Așa ziceam și eu.

Porțile se deschiseră, cei doi se îndepărtară puțin unul de celălalt, apropiindu-se fiecare de locul său. După ce se perindară toți spectatorii prin fața lor si apoi iesiră din foyerul teatrului, cei doi tineri își părăsiră posturile, se apropiară din nou unul de altul și își continuară, ușor frustrați, conversația.
-Și unde rămăsesem, frumușico?
-La iubire.
-Aha. La iubire.
-Spune!
-Spun! Spuneam că ești frumoasă și că am acele simptome ale îndrăgostirii. Înțelegi? Adică, știu clar că te iubesc.
-De cât timp ne cunoaștem noi?
-Păi, eu m-am angajat aici de la începutul stagiunii. De când se lucrează la piesa asta. Să fie vreo șase luni...
-Da. Și în ăstea șase luni, tu spui că te-ai îndrăgostit de mine?
-Sunt sigur! N-am nici o îndoială. Știu ce simt.
-Și ce-ți place la mine? Fizic, vreau să spun.
-Mai întrebi? Bineînțeles, părul. E o minune de păr. Femeile ar trebui să te invidieze. Dar ție ce-ți place la mine, fizic? Pentru că felul de a fi nu-l mai comentăm acum. E clar că rezonăm.
-Mai întrebi și tu? Ce-aș putea să văd și să-mi placă? Nasul, evident.
-Vrei să vorbim despre ceea ce se vede?
-Da. Vreau să fim sinceri unul cu celălalt. Vreau să fii sincer cu mine! Înțelegi?
-Da. Trebuie să fim sinceri.
În clipa aceea ieșiră câțiva angajații TESA ai teatrului.
-Sărut-mâinile! La revedere!
-La revedere!
-Noapte bună!
-TESA ăștia sunt cei mai norocoși. Sunt din cap până în picioare întregi. Ei se văd cu totul.
-Așa e! Auzi, cam câte reprezentații crezi că se vor ține? Tu ești mai veche în teatru, trebuie să știi.
-N-am idee. Cel puțin 20.
-Atât de mult? Credeam că nu l-ai văzut. Că nu știi nimic despre el.
-Nu l-am văzut. Pe mine nu mă interesează nebuniile astea.
-Nici pe mine, dar totuși am o îndoială, iubito. Am aflat ceva, despre piesa asta.
-Ce?
-Se zice că e ceva...
-Ai auzit sau ai privit?
-Aha! Da, da, da. Ne suspectăm, care va să zică... Dacă tu recunoști, adică ai tăria asta de a fi sinceră cu mine, am să-ți răspund și eu. Și după aceea, poate mai discutăm și despre ceea ce se vede. Hm? Ce zici? Ia stai că vine cineva. E dintre invitați. Poftim, te las să-ți faci treaba.
-Poftiți, vă rog.
-Domnilor, aveam două mâini! De ce mă priviți așa? E logic! E absolut clar și se înțelege. Vreți să vă povestesc, sau nu? Vă par suspect cumva? Eu am scris textul piesei! Am fost invitat la vizionare. Dumneavoastră? Dacă nu sunt indiscret...
-Garderobiera. Aveți aici paltonul.
-Eu sunt portarul.
-V-am văzut, deși v-am întors pentru o clipă spatele. Să nu credeți că nu vă văd. Vă rog să nu vă mai dați coate. Dacă aveți ceva de zis, îmi spuneți în față. Da?
-Nu avem nimic a vă spune. Dacă doriți paltonul...
-Nu încă. Vreți să vă povestesc? Fiți atenți aici! Am deschis ușa. Da?
-Da... puteți să ne povestiți. Dacă așa doriți dumneavoastră, raspunse cu ingaduinta femeia.
-Cum adică dacă doresc? Da, sigur că vreau. Așa... M-am așezat în cel mai bun loc din sală. Loja, desigur. Și locul pe care mi-l rezervase amicul meu, regizorul. Da? Buun... N-aș fi dat eu textul ăsta niciodată, dar el mi-a spus că poate. “Bine domnule, dacă poți, poți”, i-am zis, îndoit, desigur. “Dar cum rezolvi tu atâtea scene de ficțiune? Ca să nu mai vorbim de final, care e fantastic de-a dreptul?” “Pot!” mi-a răspuns. “Ai să vezi. Va fi o scenă interactivă, în care cei care vor simți textul, piesa noastră, vor urca efectiv pe scenă”. “Și crezi că vor exista asemenea spectatori?”l-am întrebat. “Mizez pe asta!" mi-a zis amicul, foarte sigur pe el. "Zece să fie, cinci, dintr-o sală și sunt mulțumit.” “Așa, i-am zis, dar de unde știi dumneata?” “Știu, pur și simplu, de aceea sunt regizor.” “Bine frate, nu mă bag pe felia ta. Tu ești șeful la scenă, eram doar curios de... Mă rog. Mă las pe mâna ta.” “Ai să vezi. Vino, te rog, la vizionare. Vei fi printre primii spectatori care va urca pe scenă.” “Sunt instigat, amice!” i-am răspuns și am așteptat precipitat ziua asta, în care iată-mă. Buuun. Ce ziceam? Aha, impactul. Da. Mă credeți, doamnă, că omul știa ce știa?
-Vă cred.
-De aceea mă priviți suspect?
-Nu.
-Pardon! Vă rog să mă scuzați! Sunt iritat, bulversat, contrariat. Cum vă spuneam, s-au stins luminile. L-am zărit câteva clipe în culise pe amicul meu, care m-a fixat și mi-a făcut un semn cum că totul e în regulă și că începe distracția. Vă dați seama de nerăbdarea mea, curiozitatea mea? Ce făcuse omu’ ăsta cu textul meu, mă tot întrebam. Ei, da! Treabă bună, spun și eu, pentru că scenele erau de-acolo! Ce credeți? L-am văzut pe omul-curcubeu așa cum l-am scris eu. Pe scenă. Chiar așa: uriaș, cu tălpile roșii, gleznele cu pori imenși de portocală, cu genunchii sprijiniți, unul în lună, altul în soare, cu mijlocul verde, pieptul albastru, pupilele, indigo și părul violet. Cum l-a realizat? Nu știu! Știu numai că l-am văzut. Au urmat scene după scene și personajul central, trebuia să cadă de pe genele curcubeului. Omul găsise un actor care semăna leit cu mine. Ce mai, eram eu, domnilor! Deși nu-i spusesem că e nițică autobiografie acolo. Mă urmăriți?
-Sigur că vă urmărim.
-Aașaaa... Bun. Eu cu mâna stângă pot să animez orice, chiar și munții. Vă pot demonstra. Am harul ăsta. Vreți chiar acum?
-Nu domnule, nu vă deranjați, răspunse înțelegătoare, femeia.
-Da. Dar numai cu mâna stângă. Desigur, nici personajului meu nu-i lipsește calitatea asta. Știți cine e personajul central? V-am spus înainte. Ați reținut. Da?
-Dumneavoastră!
-Întocmai! Buun... Ah, ce bulversat sunt! Încă n-am ieșit din stare. Ce spuneam?
-Despre omul-curcubeu.
-Aha, bun. Înainte de scena finală cu omul-curcubeu a fost, spre exemplu, aceea cu alergatul. Cu ploaia... Eu alergam și trăgeam după mine o perdea de ploaie. Alergam însetat, iar apa venea după mine. De câte ori mă întorceam brusc să intru în ploaie, nu reușeam. Și eram însetat dar mereu uscat, cu ploaia dupa mine. Alergam. Am înțeles atunci că ploaia nu e pentru mine. Eu sunt cel care aduce ploaia și vindecă seceta, dar eu... Eu nu mă pot bucura de ea...
-Nu vă supărați că vă întreb...
-Da. Vă rog, doamnă.
-Vă simțiți curcubeu?
-Doamne ferește! Cum ați putut spune așa ceva?
-Păi, spuneați că e auto...
-Sigur că e! Dar eu sunt omul acela normal, minuscul. Mie mi se arată omul curcubeu și eu sunt cel care se suie pe el. Omul acela mic. Nici nu mă simt altfel, decât mic și fără apărare. Cel care își dorește să plutească acolo alături de omul-curcubeu. Mai precis, pe genele lui. Înțelegeți?
-Da.
-Și animam munții, mă înțelegeți? Așa arăta scena aia, fir-ar! Întocmai cum am scris-o. Cine-o fi amicul ăsta, în realitate, mă întreb și acum. Așteptam cu oroare finalul. În care personajul trebuia să cadă mut de acolo de sus, din cer. Și a căzut. Departe, în jos, într-un neant. Mă înțelegeți? L-am văzut chiar eu. Am coborât în sală și i-am strigat amicului că vreau să știu cum a rezolvat scena asta. Că vreau să știu! Nici nu m-am uitat bine după el, căci omul curcubeu mi-a zâmbit și m-a încurajat să pătrund în culorile sale.
-Și...
-Am trecut, domnilor, prin toate fazele. Universul roșu. Oranjul cu gleznele din piele de portocală, apoi soarele și luna din genunchii lui. Verdele copt de vară, pieptul albastru cu toată libertatea și emoțiile în el. I-am pătruns pupilele indigo... Eram în pupilele lui și-i răsfiram gândurile violet peste vânturi. M-am așternut pe genele curcubeului. De acolo de sus se vede altfel lumea. Și treceau pe-acolo fel de fel de curenți de aer. A clipit o data, iar eu m-am ținut cu toate puterile de una dintre genele lui. Speram să nu fie una din acelea care pică. N-a picat. Dar nu mai aveam putere să mă țin. Atunci, amicul meu mi-a suflat: “ține-te cu mâna stângă.” M-am ținut. Brațul mi-a rămas acolo iar eu am picat, sub nori, sub pământ sub neant, încercând să țip în zadar. Apoi nu mai știu. Iată-mă aici, întreg și nevătămat. Cu o durere seacă în suflet și totuși întreg. Of!... Se pare că și dumneavoastră ați vizionat piesa. Mi-am dat seama...
-Tocmai asta povesteam înainte de a sosi dumneavoastră. Ea spune că n-a văzut-o.
-Eu știu. Sunteți aproape ca și mine. De aceea v-am spus. Altfel n-aș fi îndrăznit. Ei, acum pot pleca. Simt că m-am răsuflat puțin. Nu știu de ce, sau știu, bănuiesc de ce, la ieșire, câțiva oameni s-au izbit de mine. La revedere, domnilor!
-Sănătate!
-La revedere!
-Auzi, era să mă pufnească râsul, crezi că știe cum arată?
-În nici un caz! S-a privit în oglindă și nu i s-a părut nimic deosebit. Înseamnă că el se vede normal, doar noi îl vedem cum îl vedem. Adica, un braț ambulant.
-Crezi că e nebun?
-Nu e nebun, draga mea, are și el “păsăricile” lui, asta nu înseamnă... Oare cine mai e pe-aici?
-Regizorul.
-Barbă?
-Da. Barbă-ambulantă.
-Taci că vine!
-Ce faceți voi? Tot aici? Trebuie să vă spun că sunteți cei mai buni angajați din teatru. Știți asta, nu? Eu sunt foarte mulțumit de voi. Și vreau să vă propun ceva. Văd că faceți echipă bună, zâmbi regizorul cu subînțeles.
-Vă mulțumim.
-Da. Vă ascultăm, domnule regizor, replică plin de interes, bărbatul.
-Știu că voi ați vizionat piesa, și nu numai că ați vizionat-o, ați și simțit-o. E clar.
-Domnule regizor, tocmai despre asta discutam înainte. Despre sinceritate. El spune că nu s-a uitat, iar eu i-am cerut să fie sincer cu mine.
-Amândoi v-ați uitat, și nu numai. Ați și crezut în soarta personajului. Pentru asta vă spun: tot respectul! A plecat prietenul meu, textierul? Era un braț stâng? L-ați văzut?
-Da, a plecat și ne-a povestit cât de bulversat a fost. Și încă mai era. Dacă nu vă supărați, am vrea să vă înterbăm de ce unor spectatori li se văd doar anumite părți din trup?
-E simplu. Cu amicul meu textierul e mai complicat. Insă, el e mai implicat și o să-l țină și mai mult decât pe voi toți. Pe noi toți. M-am înduioșat văzându-l cât de marcat era. E normal pentru că el e autorul textului și bineînțeles mai mult decât el, cine să creadă în firul fantastic al acestei piese?
-Săracu’... Acuma chiar m-am întristat, se înduioșă femeia.
-Păi lucrurile stau cam așa: înainte de a face Regia am terminat o facultate cu profil de științe sociale și antropologie. Proiectul meu de diplomă a fost: “Durata și intensitatea impresionabilului” . Am ales ca studiu textele literare. Mi-am continuat proiectul, apoi mi-am dorit să fiu regizor, pentru că scriitor nu cred că mi s-ar fi potrivit și nici nu știu dacă m-aș fi priceput la asta. Așa, ca regizor, cred că am perceput mecanismul empatiei și al impresionabilității mai bine decât autorul, pătrunzându-i dintr-un alt unghi piesa. Apoi, tot studiind și preocupându-mă acest aspect, am găsit, în sfârșit, o metodă de a verifica practic durata și intensitatea impresiei artistice asupra spectatorului. Cum? Simplu. Am colaborat cu un bun prieten de-al meu care e biolog și chimist, și care m-a ajutat în acest sens. Mi-a explicat că emoția pe care o trăiești în momentul în care te identifici cu personajul este însoțită de o anumită substanță emanată de o glandă cu secreție internă. Pulsul, tensiunea, respirația și toate funcțiile vitale, și chiar mai multe alte functiuni interne, pe care nici nu le putem noi percepe, se modifică rapid. Mă rog, el ar putea da mai multe explicații în acest sens. Cert este că împreună am lucrat la acest experiment, iar el a creat o substanță care să reacționeze în momentul în care această emoție cuprinde universul impresionabil al spectatorului. Adică, dacă spectatorul se confundă cu personajul, cu situația creată de o anume scenă, o trăiește și o simte ca fiind aievea, adrenalina lui, în combinație cu substanța creată de prietenul meu, îl va face invizibil. Au fost ani buni până când am descoperit muncind împreună acest recipient. Însă ne izbisem de o problemă. Riscul de a deveni cu totul invizibil era destul de mare. Așa că l-am rugat pe prietenul meu să găsească și un antidot care să funcționeze pentru anumite parți sau membre ale corpului fiecărui spectator empatic cu piesa. În fine, acum intru în aceste detalii pentru că in fine, vreau să vă propun ceva...
-Sigur că da, vă ascultăm, spuse femeia.
-Cu interes, adăugă bărbatul. Suntem chiar curioși.
-Cum vă spuneam, au urmat alți ani de studiu și în sfârșit am rezolvat împreună și această problemă. Prietenul meu, cercetătorul, a lucrat apoi mult mai în profunzime. A căutat nuanțe ale tipurilor de emoții. A mers până la complexele de inferioritate și probleme de conștiință. Amândoi ne-am specializat și în aceste științe de graniță cu ocazia studiului despre care v-am pomenit. Și ceea ce a găsit a fost faptul că empatia se manifestă la nivelul impresionabilității negative, în 99% din cazuri. Adică, impactul suferinței e mult mai pregnant decât cel al fericirii, care rămâne în conștiință doar ca o impresie. Ca o stare generală de beatitudine, ca să-i zicem așa. Pe când suferința, este întotdeauna însoțită de imaginile impresiei negative, a impactului. Iar aceste imagini terc din memoria de scurtă durată prin stocaj în memoria de lungă durată. Sper că nu bat câmpii, mă înțelegeți, da?
-Suntem numai ochi și urechi.
-Da, vă ascultăm.
-Nu mai știu cum să vă explic de aici, pentru că aceste chestiuni, mă cam depășeau și pe mine. Cert este că fiecare om are câte un complex de inferioritate. Acesta se materializează, fizic, vreau sa spun, într-o parte sau o bucată, să-i zicem așa, din trupul lui. Adică, în momentul în care un om îți spune că nu-i place fruntea pe care o are, sau bărbia, sau picioarele, etcaetera, el și-a refulat acolo zeci de frustrări din diferite zone: sociala, sentimentala, spirituala, etc.
-Un moment. Și unde ați pus substanța aceea?
-E la actori. În costumele actorilor.
-Am înțeles bine? Spectatorul care se identifică scenei sau unui personaj, devine invizibil pentru că degajă adrenalina, care reactionează în combinație cu substanța aceea, pe care ati pus-o în costumele actorilor?
-Exact!
-Și atunci cum de se văd, totuși, anumite părți din trup?
-Asta vă spuneam acum, dar m-ați întrerupt.
-Vă rog să-l scuzați.
-Nu-i nimic. Omul, spectatorul, are un anume complex de inferioritate, de exemplu amicul meu, textierul, crede că lumea îl acceptă doar pentru minunile pe care le scrie, felul în care animează personajele. Asta o face cu ajutorul mâinii stângi. Așadar mâna stângă e importantă din punctul lui de vedere. Si atât! Pentru toti cei din jurul său. Adică aia e aducătoare de beneficii, îi asigură existența, etc., etc. El crede că oamenii nu îl văd pe el, omul, ci văd doar o mână, un braț care scrie. Acest complex al său, al brațului, cum ziceam, îi face brațul, si scuzati repetitia, vizibil pentru restul oamenilor. Sper că m-ați înțeles. La mine, ar trebui să se vadă doar barba, pentru că și eu am un complex...
Acum regizorul, vorbind despre el își întrerupse o clipă discursul, cu un râs caraghios. Cei doi tăcură de data aceasta, intimidați puțin de acel moment.
-Da, da, da. Păi eu am complexul că oamenii mă consideră un mincinos. Că poveștile mele îs cu bărbi, sau cum se spune? Asta mă obsedează pe mine și asta cred că ar trebui să se vadă la mine. Barba. A, și la voi, la fel. Dar invizibilii aceștia, așa ca noi, când ne privim în oglindă, ne vedem întregi și nu transparenți. Doar alții ne văd numai anumite părți din trup. Acelea despre care vă spuneam.
-Și cât durează această stare de transparență?
-Cam cât durează și impactul impresionabilității. Unii devin vizibili de cum ies pe poarta teatrului. Alții, a doua zi. Pe alții îi ține mai mult, depinde. Cred că textierul nostru va sta mult și bine invizibil...
-Dar n-ați avut probleme? Adică asta poate să vă aducă multă bătaie de cap. Este un gest curajos. Oamenii pot dispera, la o adică, intreba barbatul.
-Aici e partea interesantă. Păi, eu n-aș fi primit atât de repede o aprobare să montez un spectacol atât de mare, dacă nu m-ar fi sprijinit și Ministerul Culturii.
-Au fost ei de acord cu așa ceva? Asta e prea de tot!
-Păi dacă nu mă ascultați... Eu am prezentat proiectul acesta ca pe un studiu de sociologie. Adică, m-am prezentat cu el la cei care fac sondaje de opinie. Iar ei au știut să prezinte atât de bine situația și contorizarea sentimentului empatiei într-un text literar, mai precis o piesă de teatru, încât am primit pe loc aprobarea. Și nu uitați că se apropie campania electorală. Sunt multe jocuri care se fac acum, iar eu am avut noroc. Drept să vă spun și pe mine ma interesează cam cât la sută din publicul pe care îl am, crede în ceea ce am realizat eu pe scenă. Așa că, vreau să vă propun, pentru că voi stați mereu la intrarea în teatru și aici în foyer, să-i numărați pe cei care ies transparenți. Ce ziceți?
-Da, n-are de ce să ne împiedice. Probabil că eu mă voi ocupa, pentru că ea trebuie să le înmâneze hainele de la garderobă.
-Acum mă gândesc la domnul acesta, textierul... oftă femeia.
-Da, așa se întâmplă cu autorii care cred mai mult decât trebuie în creațiile lor. Devin mutilați. Sau, mai bine zis, așa îi vedem noi, mutilați.
-Va veni și la premieră?
-În mod cert. Va veni mereu. E textul său. Poate că îl va urî până la urmă, dar tot va veni. Asta este! Așadar, înțeleg că sunteți de acord?
-Sigur, răspunse prompt bărbatul.
-Da, întări și femeia.
-Atunci, sărut-mâinile. Noapte bună! Ne vedem mâine.
-Să trăiți!
-Noapte bună!
Regizorul Barbă-ambulantă dispăru în noapte. Cei doi se apropiara unul de altul.
-Ce-ar fi să-mi spui tu mai întâi.
-Bine, dă-ți părul la o parte să văd dacă mai vine cineva.
-Doar dacă îți muți tu nasul mai încolo...
Acum izbucnira izbucniră în râs. Erau în sfârșit doar ei doi în întreg teatrul. Povestea aceasta era fascinantă. Si le dezlegă multe mistere despre care ei nu îndrăzniră încă să vorbească. Acum însă, se simțeau eliberați de povara și de spaima de a-și recunoaște transparența. Și, cu toate că povestea regizorului fusese foarte incitantă pentru ei, parcă el, regizorul Barbă-ambulantă îi ținuse cam mult de vorbă. Se apropiară din nou unul de altul, plini de emoția de a se simți singuri în noapte.

-Mă vezi?
-Da.
-Și...
-Și! Îmi placi, ți-am mai spus. Te iubesc! De ce nu ai încredere în mine, scumpa mea?
-Și eu te iubesc! De fapt, ce mai contează...
-Așa ziceam și eu.

El îi cifuli părul iar ea îl apăsă ușor pe nas. Ea se adună la pieptul lui, iar el îi mângâie obrajii. Nu era lumină puternică în colțul lor, dar niciodată nu se văzură mai bine ca atunci. Cu toate formele și toate trăsăturile de pe chipurile lor de îndrăgostiți. Uitară demult de piesă. Uitară că s-au privit în gol atata vreme, fără să se vadă vreodată.

-Mă vezi?
-Da.
-Și...
-Și! Îmi placi, ți-am mai spus. Te iubesc! De ce nu ai încredere în mine, scumpa mea?
-Și eu te iubesc! De fapt, ce mai contează...
-Așa ziceam și eu.

Cert este ca se vedeau. Fizic. Întregi, la chip și trup. Si in sfarsit erau sinceri în acele replici. Pentru că... Nu mai insist, se intelege clar ca se vedeau.

-Te iubesc!
-Și eu te iubesc!

Aici, însă, nu mai am de unde să știu. Aici mi se termină cu totul știința. De multe ori lumea îmi atribuie calități pe care eu nu le am. Așa că spun deschis, nu știu. Aici nu mai stiu. Aș avea nevoie, probabil, de o substanță care să reacționeze la un anume stimul, adică la iubire. Dar dacă tinerii ăștia au uitat de piesa mea, eu ala care ma proiectasem acolo printre ei, și acum se văd cu adevărat la chip și la trup, acolo în colțul lor întunecat, asta numai dragoste trebuie să fie. Sunt atât de vii creaturile astea, încât s-ar speria dacă ar ști că îi privesc de sus. Îmi imaginez cum ar reacționa săracii, dacă în loc de tavan ar vedea un enorm chip de bărbat care îi supraveghează și îi urmărește tot timpul de sus. Hai să mai trag o dată cu ochiul să văd ce se mai discută...
Aha, păi acum, chiar că ar trebui să mă retrag și eu.
Cam asta ar fi ziua pe ziua de azi. A opta. Între timp îmi crescu și mie o barbă considerabilă. Cred că... ar trebui să trag draperiile astea cu stele, cortina, sau cum îi mai spune și să adorm.
Nu zice nimeni, nimic?
Atunci, noapte bună Terra!



Ziua a 8-a,
Regizor Barbă.