Rasfoi caietul din fata lui. Nu se regasea in niciuna din foile scrise. Nimic din gandurile, din cautarile, din obsesiile lui. Le privea detasat. Foile contineau relatari seci ale unor intamplari la care nu luase parte, imagini din care figura lui lipsea. "Totusi eu le-am scris", isi zise nedumerit si se uita in oglinda mare din perete. Incaperea se inghesui cum putu pe bucata de cristal, cu toate obiectele binecunoscute lui: dulapul de haine, patul, masa de scris incarcata de cu lucruri inutile, hartii mototolite, maruntis, o forfecuta, carti pline depraf, o lupa si in mijlocul lor, caietul deschis. "Dar eu, eu unde sunt?", striga ingrozit observand scaunul gol. Deschise fereastra si incepu sa arunce in strada obiectele din jur, care-i intepau privirea cu nemiscarea lor sfidatoare. In zadar. Oglinda refuza sa-i reflecte chipul. "Poate ca eram scaunul pe care tocmai l-am aruncat pe fereastra, sau forfecuta, sau cartile pline de praf." Fata i se destinse brusc. " Nu-i nimic. Am sa sparg oglinda. Am sa sparg toate oglinzile care nu ma reflecta. Eu exist."

"Parca spuneai ca stii sa ghicesti in palma". Apuca mana ce i se intindea, fragila, mica. "Mana de copil", gandi el "A cui o fi?"
"Nu vezi nimic?" Ridica ochii din paienjenisul de linii si privi inainte. Era ea, iubita lui. Firul de pai de care se agatase cu disperarea inecatului. Incepu sa-i turuie ceva de fericire, de viata lunga, de copii multi si sanatosi, de o calatorie la drum de noapte... "Dar de dragoste nu-mi spui nimic?" "Ba da." Inchise ochii. "Te iubesc..." "Cine ma iubesc?", intreba ea cu candoare. "Oamenii, oamenii te iubesc. Au nevoie de prezenta ta binefacatoare". Ea rase zglobiu. "Serios? De unde sti tu asta?" "Uite, linia care incepe sub Muntele Lunii si se termina pe cel al lui Mercur asta inseamna. La mine lipseste. Foarte putini oameni o au."
Stateau pe prispa unei case din regiunea Buzaului. Ploua torential si in Muzeul Satului erau putini vizitatori. "Casa asta mi se pare trista". "Cum trista?", intreba el. "Asa, poate si pentru ca nu e locuita". Tuna puternic, de parca cerul s-ar fi rupt in doua si ea tresari vizibil. "Cand eram mica si tuna, ma bagam sub masa de frica. Sau cand ma lasau ai mei singura in casa, aveam tot timpul impresia ca mai e cineva in apartament. Deschideam usile dulapurilor, ma uitam pe sub pat cu lanterna, cautam prin sertarele biroului." "Ti-era frica de tine, de fapt. De fapturile iesite din imaginatia ta" gandi el cu voce tare. "Eu cred ca imaginatia nu trece peste pragul posibilului. Cu alte cuvinte, tot ce ne imaginam poate exista. As manca niste corcoduse".
El zambi de modul cum sarea ea de la una la alta si isi aduse aminte ce gust bun aveau corcodusele furate verzi, de nerabdare. Se auzea susurul ploii, impletindu-se cu gandurile lor. " Esti coleric?" "Poftim?" "Ce fel de temperament ai? Eu cred ca esti coleric si un pic melancolic." Nu-i raspunse, sau cel putin ea nu auzi nici un raspuns.
"Nu tac. Incerc sa comunic cu tine direct. Fara cuvinte." Mergeau prin ploaie si el simtea in spate camasa rece, lipita de piele, ca o atingere de reptila. "De ce mergi asa teapan?.", il intreba ea.
"Vezi tu, cand stai mai mult timp singur, incepe sa-ti placa. Iti vine tot mai greu sa iesi din cochilia de melc care mentine un climat constant, fara trairi puternice, fara exteriorizari. Iar atunci cand in sfarsit te hotarasti sa iesi esti tot timpul crispat, speriat la gandul ca s-ar putea ca la intoarcere, sa-ti gasesti cochilia sfaramata."
"Melc, melc, codobelc, scoate coarne bouresti si te du la Dunare...", incepu ea brusc sa cante si el izbucni intr-un ras nestavilit. "Poate asteapta s-o iau in brate" tasni o mai veche obsesie a lui. "Dar eu vreau s-o iau in brate?"
Din loc in loc aleile din parc erau presarate cu ochiuri de apa si ei le traversau mergand pe calcaie. Se apropiau de iesire si lui ii era teama ca odata trecuti de poarta va ramane din nou singur. "Nu pe aici. Mai stiu eu o iesire pe partea cealalta." Ocoleau lacul si ea se opri sub o salcie plangatoare, langa debarcaderul pustiu. De prea mult plumb cerul se scufundase in apa colorand-o in cenusiu. "Nu-mi place cand ploua. Ploaia ma intristeaza. Cred ca e din cauza ca sunt meteodependenta." "Dincolo de nori e cerul cu soare", se trezi el spunand. Paseau acum pe iarba si ea isi scoase pantofii, varsa apa din ei apoi si-i puse la loc. "De ce nu ramai desculta? Nu-ti place sa simti iarba uda sub picioare?" "Nu. Mi se face frig". Tuna iarasi si ei se stransera unul intr-altul ca doua vietati speriate. "Stii, zise el cunosc pe cineva care si-a pus pe jos in apartament, in loc de mocheta, muschi de padure. Gasise si cum sa-l intretina. Il uda in fiecare zi cu furtunul." Ea rase dandu-si capul pe spate. "Nu ma sperii de tunete cu o singura conditie : sa vad mai intai fulgerand." Se apropiau de iesire. O prinse de mana si o trase spre el. Bratele ii cuprinsera trupul, fara sa-l stranga. Era ca si cum ar fi imbratisat un arbust inflorit. "Nu", murmura ea. "Ai sa strici tot. Da-mi drumul te rog". El ii cauta privirea. Mai erau doar cativa pasi pana la poarta. Se si vedeau masinile trecand in goana pe strada. Erau si cativa trecatori sub umbrele si o geana de lumina spre asfintit. Mainile ii coborara inerte pe langa corp, ca aripile unei pasari moarte. Ea ramanea insa lipita de el si parul ei lung mirosea a ploaie proaspata de vara. "Nu, da-mi drumul te rog. Ai sa strici tot."