Pe masa sheletică de stejar, pe care dormea un munte de manuscrise vechi, cei trei aruncau pe rând zarurile. În colț, aproape geamăn cu zidul, un personaj stătea cu ochii închiși, absent parcă din cameră, poate chiar din lumea asta.
Copilul ghemuit într-un colț, cu un cărțoi pe genunchi, tot citește și își mișcă buzele repetând ceva pentru sine, ceva atât de greu de înțeles, încât uneori rămâne cu privirea în gol, urmărind muștele minute în șir.
- Nu mai înțeleg de loc zarul ăsta. A fost unu-unu, acum după sistemul meu de gândire ar trebui să fie unu-zero, spuse nemulțumit unul din Jucători.
- Ei, surâse pișicher altul, nu ai cum să știi ce o să iasă. Nu ai cum să înțelegi realitatea, să poți cunoaște.
- Și mă rog, de ce? Uite, dacă eu acum am dat șase - patru, văzul meu, rațiunea mea, îmi confirmă: e șase-patru. Și voi vedeți la fel, spuse ultimul cu un ton de siguranță imbatabil.
Zorrr, zorrr, zarurile se rostogolesc și se ridică pentru a nu știu câta oară aroma de fum de pipă, încât tavanul a căpătat o paloare gri-negricioasă deasupra mesei. Pe fereastră intră razele soarelui, dar nimeni nu le bagă în seamă. Doar copilul le urmărește jocul și fața îi surâde vălurită de-un gând trecător. Închide ochii și se lasă mângâiat de raze, asemenea mâinilor unei mame de lumină.
- Ce faci acolo? Ai uitat care e treaba ta? Cum vrei să devii înțelept dacă îți lași mintea să mestece bazaconii, dacă nu te iei la luptă cu gândirea, precum Hercule cu leul din Nemeea? Acolo, zise unul din Jucători, îndreptând un deget către carte, acolo este adevărul.
Copilul reveni ascultător la unealta terorii, dar surprinse cu coada ochiului surâsul omului-statuie. Îi văzu chiar strălucirea din ochi. Acum avea un prieten; privirea lui era caldă asemenea razelor de pe fereastră.
Jucătorii reveniră la masă. Zarurile se rostogoleau măsurând timpul, care și el părea înțepenit undeva, în aerul afumat al încăperii. În răstimpuri se închega de afară vaier de zgomote îndepărtate.
Un Jucător, cel aflat la rând, se repezi la fereastră urmărind atent.
-Ce e? Ce se aude?
-Mare lucru, o mulțime de oameni ce se îndreaptă către deal. Și reveni aruncând zarurile.
-Să nu lăsăm să ne deranjeze acest amănunt neglijabil. Trebuie să reușim a da cu zarul șase-șapte, opt-cinci, oricum mai sus de doisprezece. Așa a fost înțelegerea, ăsta e rostul nostru și al căutării noastre. Nu avem nevoie de lumea de afară, de uși sau ferestre. Nu avem nevoie de judecata altora. Putem face ceea ce zeii nu au fost în stare să facă pentru oameni.
Discursul fu rostit cu așa elocință încât Jucătorii, vădit emoționați, se apucară cu și mai mare sârg de zaruri, conștienți că nu e de glumă, simțind cum căruța istoriei e trasă prin ființele lor. Se trăda în gesturile lor importanța momentului. Mișcări teatrale, priviri pline de subînțeles. Doar larma de afară creștea în auzul tuturor.
Copilul se apropie de fereastră. Jucătorii nu-l văzură sau se făcură că nu îl văd…
- Unde se duce mulțimea asta prin dreptul ferestrei noastre? Și cine e nenea acela cu straiele rupte, care târâie după el o cruce?
Ii răspunseră după clipe bune de așteptare.
-Trebuie să fie un hoț sau un criminal, pe care oamenii, așa cum te-am învățat eu, având un simț al dreptății bine dezvoltat, îl pedepsesc pentru că a încălcat regulile lumii. Adică nu putem să facem ce vrem noi, societatea e stăpâna legilor, a frâielor cunoașterii și adevărului. Nu putem ieși așa din ordinea ei. De asta suntem noi aici, pentru că dăm glas și certitudine voinței oamenilor
-Dar atunci, unde mai e liberul arbitru? întrebă copilul, vădit nedumerit.
- Asta e o poveste pe care o să o înțelegi când vei fi ca noi. Rațiunea are cu certitudine răspuns și pentru asta. Să ne încredem în puterea rațiunii noastre.
Un Jucător aruncă zarurile enervat.
- Nu putem avea încredere în nimic. La fiecare silogism pe care îl enunțăm, ne pasc o mulțime de primejdii. Oare chiar m-am străduit atâția ani să vă arat că nu putem cunoaște nimic? Nu ne rămâne decât să fim aspri cu noi și cu tot ce trece prin noi, să stoarcem realitatea de esența ei, poate ne va spune ceva. Trebuie tăiată din rădăcini orice încercare de sentimentalisme ieftine… Ah, să fie lumea asta pe mâna mea…
Unul îi făcu semn cu ochiul și-i șopti:
-Doar ne-am înțeles ca e și a ta. E loc pentru toți. Și stăpânim cu rândul. Altfel crezi ca ne-am afla aici?
Dădură mâna pe sub masă și zâmbiră cu subînțeles. Larma de afară le atrase atenția. Copilul, asemenea unui observator, spunea ce vedea:
-Unii spun ca e Fiul lui Dumnezeu, alții că e un hoț. Da’ de ce să îi facă rău? De ce trebuie să omori? Chiar și un hoț să fie… Dacă un câine te mușcă, trebuie să îl omori?
Jucătorul cel mai în vârstă veni și îl smulse de la fereastră, îl duse la colțul lui, îi puse ceaslovul în brațe:
-Hai, repetă! Să te aud.
Copilul începu să citească, dar bărbia îi tremura aproape de plâns:
„Criterii principale de realitate fizică:
·Criteriul perceptibilității: entitățile desemnate de concepțiile științifice sunt reale dacă ele sunt percepute în condițiile corespunzătoare pentru observarea lor, adică atunci când asemenea condiții sunt realizate.
·Criteriul observabilității, conform căruia sunt reale numai acele entități care sunt desemnate de concepte, se bazează pe experiență și corespund ei.
·Criteriul legității, conform acestui criteriu este real acel obiect ipotetic, a cărui existență este admisă pentru a nu viola un principiu sau o lege fundamentala a științei.
·Criteriul…”
Jucătorul se retrase la masă, în timp ce criteriile se înșirau unul după altul. Larma creștea și, ca să o acopere, copilul începu aproape să strige citind, căci un cor de huiduieli străpunse încăperea. Jucătorii ridicară doar o clipa privirea, văzându-și mai departe de joc:
-Așa pățesc toți cei care se dau drept dumnezei. Să le piară pofta de a mai îndrăzni să mintă oamenii cu împărății irealizabile, cu minuni și credință deșartă.
-Crede-mă, într-o zi vom stârpi asta. Oamenii, sătui de dureri, vor înțelege. Vom fi alături de ei să le arătam dreapta cale.
Se auziră bătăi de cuie în lemn și un geamăt sfâșietor de durere. Copilul se repezi la fereastră, încercă să se urce cu picioarele pe carte ca să vadă mai bine. Dar nu reuși. O mână fermă îl ridica atunci în aer, ca pe un fulg. Dădu să țipe, să se zbată. Nu era însă un Jucător, ci omul-statuie. Priveau amândoi cum soldații înfigeau cu bătăi rare de ciocan cuiele de fier ca niște ghiare ale morții în picioarele răstignitului. Printre lacrimi, se înălțau în văzul lui, nu o cruce vie, ci zeci. Numai omul de pe ele era același. În zeci de lacrimi tot atâtea dureri, tot atâta cerească și neînțeleasă iubire. ”Eli, Eli, lama sabachtani!”. Cerul se întunecă, pământul se cutremură.
Copilul ajunse sub cruce. Îl rugă pe cel răstignit să nu moară:
-Nene, mai stai o clipă cu noi. Uite, iți dau o bomboană, o jucărie. Nene, nene, am o singură jucărie. Ia-o, numai nu muri. O să iți dau piramidon să îți treacă rănile. Mama îmi dă piramidon când îmi e fierbințeală și-i bun. Nene, nu au murit atâția oameni și nimeni nu s-a mai întors? Întoarce-te măcar tu. Te rog!
Ochii, durere și minune de pe cruce îl priviră pe micuț. Îi zâmbiră asemenea unui sărut, apoi se închiseră. Un trăsnet despică Universul. Lumea se împrăștie speriata. Înăuntru, la fereastră, omul-statuie ștergea obrajii micuțului cu o năframă pe care încremenise fața unui suferind.
-Știu eu că se va întoarce, știu eu. Mi-a promis că o să vina, să se joace cu mine.
Jucătorii îl priveau, cum stătea în brațele omului-statuie și se alina printre sughițuri de plâns.
- Da, spuse unul sec, știam eu că nu poate ieși ceva bun din turma asta de miorlăiți. Am cheltuit atâta timp și gândire pe capul lui. Câtre străin:
- Și tu, cum ți-ai permis să îl iei și să ieșiți afară? Nu puteați vedea circul de dinăuntru? Tu înțelegi măcar o iota din ce construim noi aici? Viitorul lumii, monument cosmic de adevăr. Eliberăm oamenii de telenovele ca astea de afară, le dăm propria lor viața în mâini, să fie ei proprii lor dumnezei. Asta înseamnă cu adevărat ceva…Și…
În încăpere intră un om scund cu surâs batjocoritor pe față. Privirile se întoarseră spre el:
-Acum pot să joc? Mă primiți? Am.
-Câți? săriră ei, mai-mai să-l ia pe sus.
-Treizeci. De atâta am putut face rost. Ei?
-Nu e mare lucru, dar merge.
Se așezară iar la masă și continuară să arunce zarurile. Noul venit își freca bucuros mâinile, iar ochii îi vibrau de o lumină rea.
Pentru prima dată de când începuse jocul, omul-statuie se apropie de masă, luă zarurile căzute la voia întâmplării, le lasă să cadă lin din mână, apoi dispăru împreună cu micuțul, ca și cum nici nu ar fi fost în încăpere vreodată. Abia acum văzură toți că nu sunt uși și nici ferestre. Începură să numere zarurile. Numărară și numărară… Numărul le întuneca mințile pentru că nu îl puteau cuprinde. Înjurături, pizmă și iar numărătoare. Și numără, numără…