Ploua marunt si aproape tandru, cu picaturi marunte plutind diafan pe aripile serii de octombrie si asternand mii de diamante pe frunzele arse de rasuflarea toamnei. Din cand in cand mai trecea cate o masina solitara, strivind fara mila arabescurile felinarelor reflectate in asfaltul ud.

Conversatia era banala, aceleasi lucruri spuse si respuse de-atatea mii de ori de altii inaintea lor, scurgandu-se monoton in jurul acelorasi subiecte cotidiene. Ea ii povestea acum de orasul ei natal, de anii de liceu si merele bunicii, iar el o asculta absent, zambind usor amuzat si raspunzand din cand in cand incurajator. De cateva ori pierduse chiar sirul povestirii, dar ea parea a nu fi observat. Ii asculta in schimb concentrat la maxim sunetul vocii, inflexiunile calde si mangaietoare... Ii oferi bratul cu un gest exagerat, incercand sa-si ascunda stanjeneala, si lumea intreaga se balansa o clipa pe semnul unei intrebari nespuse.

Parcul era deja pustiu, poate si din cauza ploii, iar linistea adapostita intre pomii pe jumatate desfrunziti era de-a dreptul odihnitoare dupa zgomotele strazii. Ploua marunt si inegal printre ramurile innegrite ale castanilor, si inima lui se opri pentru o clipa cand ea se stranse langa el ca un pui zgribulit. O privi fugar si ea ii zambi usor mirat, de parca il vazuse atunci pentru prima oara.

S-au asezat pe o banca oarecare, pe o alee oarecare al unui parc oarecare dintr-un oras pustiit de rasuflarea umeda si rece a ploii. Mainile ei se cuibarisera cuminti intre palmele lui, si el isi ridica ochii uimit. Era prea mult, sau prea putin, si el simti cum se apropie de ea imperceptibil, dureros de constient de fiecare milimetru dintre ei...

Degetul ei se aseza delicat pe buzele lui arse de sete. "Nu, te rog. Nu aici. Nu acum. Nu in seara asta." Distanta dintre ei, prapastie fara fund. "Nu te supara, te rog. In seara asta am nevoie de un prieten." Vointa, zambetul. Vointa, tonul detasat si usor autoironic.

"Nu trebuie sa spui nimic. Doar stai langa mine, te rog. Fii langa mine." Si zgomotul ploii crescu dintr-o data in intensitate, in timp ce mintea lui rasucea absenta versurile unui cantec absurd. Atat de-aproape, si totusi atat de departe... Atat de departe, si totusi.. Capul ei se sprijini usor pe umarul lui, si lumea se sparse in mii de cioburi doar pentru a se reintregi in jurul unei clipe.

Au ramas acolo multa vreme, privind absenti ploaia de sub haina lui intinsa ca paravan. Intr-un tarziu s-au ridicat si au pornit incet catre iesire, ea strangandu-i bratul poate mai tare decat inainte - sau era doar o parere? Si-apoi, pentru ca el intelesese nevoia ei de liniste si sprijin, si pentru ca il simtea atat de aproape, ea se rasuci, se ridica pe varfuri si il saruta fugar pe gura, apoi se desprinse de el si o lua la fuga razand spre poarta de la capatul aleii.

Cand a ajuns-o din urma ea inca mai radea. De ce, intrebara tacut ochii lui. "Asa.. Te-ai suparat?" Si rase si mai tare, vazand mina lui nelamurita si serioasa, apoi ii lua bratul si trecura impreuna prin poarta catre lume. In spatele lor, pe alee, urme de pasi se topeau usor sub atingerea ploii.


Leiden, 6 martie 2003