Poate e doar o transpunere a mea în cuvinte și mă numesc Luli.
Este confuză. Analizată din afară, viața ei este ca un măr, perfect rotundă, pârguită, mirosind a iarbă cosită. Un măr în culcuș de fân. Si daca s-ar lua în palmă, tot rotundă ar fii.
Intrebările se nascuseră într-o dimineață.
Auzi radioul pornind, debitând aceleași cuvinte. Se trezise cu un gust ciudat. A închis din nou ochii încercând să se întoarcă în vis, să-l identifice. Era doar ea, geamul deschis, aerisind noaptea. Statea sprijinită pe pervazul ferestrei si fuma. Ãsta era tot visul. O țigară... Ce senzație! Filtrul ardea buzele de atâta dorință. Clipea des între plăcerea ce-o rascolea fumul și necesitatea trezirii. S-a depărtat de vis și a lăsat cotidianul să o inunde din nou.
Dar întrebările au ramas. Până atunci nu le credea și nici nu se gândea să le caute răspuns. Metafora generatoare de înțelesuri a ființei ei….
La găsit în același colț al monitorului. Statornic, insistent, insinuant. Îl cunoscuse întâmplător, într-o joacă a ei . Și apoi s-a trezit cu el permanent acolo, între documentele ei, situații, contracte, gânduri. O privea de câteva săptămâni. Putea să nu-l accepte, dar parcă, munca la birou nu mai era monotonă, din când în când insiropând-o cu toate cuvintele lui. Putea să nu deschidă messengerul, și el nu mai exista, dar se justifica față de ea insăși că o aștepta pe Ioana, să se întrebe una pe alta, fără răspunsuri. El era acolo. La început discutau banalităîi, se simțea parcă lângă un vechi prieten, la o cafea. Apoi cuvintele au devenit mai adânci. Mirare la adresa sufletului ei! îi spunea că o dezbracase și era în sufletul gol, că era îndragostit. Luli zâmbea. Îi răspundea ștrengărește, cochetând între cuvinte, dar niciodată serios. Era un joc. Când a spus asta, el s-a supărat. Și a tăcut o zi. A răsuflat ușurată, totuși așteptând.
-Dacă mă îndragostesc de tine, Bogdan, mă îndrăgostesc de propia mea fantezie.
-Nu, te minți. Îmi cunoști din poze chipul si sufletul îl ții în mâini.
Zâmbea, era iconița aceea și-i transmitea și lui zâmbetul. O certa uneori pentru asta.
-Ce este rău în asta?
-Nu e rău, dar sunt trist că nu pot să-ți simt râsul.
Uneori se infiora, râzând, dar nu credea.
-Viața mea e simplă, ai spus ca și eu sunt simplă. Tu ești o complicație a mea. Și mă îngrozesc complicațiile.
-Și atunci spui că sunt un joc. Te ascunzi în spatele cuvintelor.

Țigara……..Dacă plăcerea ei a simțit-o ca pe o eliberare, fumul umplându-i de pasiune sufletul, de ce sa renunțe? Acum știa că se îndragostise, total. Era așa plină de cuvintele lui. Uneori scria și ștergea.A râs:
-Ce bine ca nu ești lângă mine, nu aș putea să mai șterg.
-Mi-e dor de tine, constant și nu pot șterge asta.
-Eu uneori nici nu mai scriu, șterg direct în gând.
-De ce Luli? Te ascunzi...

Și ca să se scutere de învolburare, a aruncat cuvintele, a închis calculatorul, sufletul, a deschis pachetul de țigări de pe biroul vecin, a luat o țigară, a deschis fereastra.
Uneori visele se pot împlini.