Sic amo!

Sunt unele momente în viață când singura soluție e să recunoști adevărurile nerostite ale lumii, dar mai ales pe cele ale tale.

Mă numesc Eu și sunt dependent. Așa trebuie să începi. Recunoașterea realității tale tragice e primul pas pe care îl faci spre îndreptare. Mă numesc Eu și sunt dependent de Iubire. Stai în fața literelor, martori muți ai zbaterii tale, aliniate liniștit, de la stânga la dreapta, sau invers, ce mai contează, oricum nu te pot ajuta.
Nu Iubesc, deci nu Exist! ți-e deviza de la o vreme și bine ți-ar mai fi dacă n-ai exista. Acolo, în neființă sufletul nu doare, singurătatea e un concept abstract de care pot avea parte doar acele ființe numite arbitrar Oameni, nestăpâni ai gândurilor lor, acționând în numele unor legi pe care nici ei nu le mai înțeleg.
Þi-a spus cineva odată că vei ajunge un om mare. A uitat însă a spune când și cu ce preț. Așa că aștepți cu nerăbdare acel moment în care vei Iubi-Exista și știi că atunci vei fi mare, cel puțin de două ori mai mare: El-Ea. Vei fi atât de mare încât universul ți se va părea prea mic să-ți pui în el dăruirea, fericirea, gândurile și simțirea. Îți vei apăra iubirea ca pe viața ta căci ea ți-a dat Existența, singura ta existență de aici și de dincolo.
E undeva înăuntrul tău sentimentul unei toamne târzii, să nu uiți însă că uneori, toamna târziu înfloresc merii. Ei știu mai bine rostul lucrurilor căci nu se conduc după gânduri, ei se Iubesc după lumină, se încălduresc după regulile vieții veșnice.
Mă numesc Eu și încerc să mă îndrept! Asta ar putea fi o continuare greșită. Îndreaptă-te și vei deveni unul din cei mulți. Să-ți treacă zilele-clipe și iubirile-nopți singure-sigure. Vei trage linii pe răbojul vieții, una, două, nenumărate, neștiute nici de tine.
Mă numesc Eu și nu vreau să mă îndrept! Asta ar putea fi o altă continuare greșită. Se vor uita la tine ca la un locuitor al altei lumi, ceea ce și ești, acolo în universul tău în care împărățește iubirea. Nu te vor ști și nu te vor ajuta chiar dacă vor crede că sunt cei mai buni prieteni ai tăi. Nici n-ar avea cum. Pașaportul spre lumea ta e cel mai greu de obținut. Nu vor putea nicicând să umple golul căscat de la o vreme în piatra inimii tale.
Vei călca strâmb pe aleile acestei lumi străine, întrebându-te cine și cu ce a greșit. Alinarea e dincolo de tine, de ei și de tot ceea ce cunoști.
Sic amo! așa să spui, cu fruntea sus, privind sfidător în ochii lor. Te vor crede nebun sau se vor închina la tine. Sic amo! Vei fi singurul care a putut atinge infinitul cu inima. Și cine știe, poate că energiile lui vor revărsa în tine mugurii unei lumi noi.

Ionel-Cătălin Diaconu, 2003