agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2003-10-08 | [This text should be read in romana] |
Oul primodial
Sergiu Someșan Adam mă strigă de undeva de după o stâncă. Vocea îi era slabă nu atât din cauza distanței, cât mai degrabă din cauza spaimei. Dar de azi dimineață am avut timp să ne obișnuim cu toții cu spaimele lui, așa că de la o vreme nu ne mai grăbeam deloc când ne striga. Puțin mai devreme, pe când tocmai începusem să urcăm, profitase de verdeața unor tufișuri dese de ienupăr și se grăbise să se ascundă printre ele, „ să lase o parte din bere jos, la poalele muntelui, să nu o urce tocmai în vârf”! Se cunoscuse cu Ionela de numai câteva zile și încă se rușina de ea, așa că folosea mereu tot felul de eufemisme complicate pentru a-și comunica cele mai simple dorințe. Dar nu i-a fost deloc rușine peste numai câteva minute când, alb la față, a năvălit dintre tufișuri, împiedicându-se și încheindu-se din mers la pantaloni: - Ursul, ursul, strigă el în șoaptă și ne arătă undeva în spate, de unde tocmai sosise. Eu și Diana, care umblam de ani buni prin munții de lângă orașul nostru fără să întâlnim niciodată nici un urs, am privit întrebători unul la altul apoi la tufișuri. Fără să ne vorbim, am făcut amândoi câțiva pași spre tufișurile de ienupăr. - Nu vă duceți! șoptea Adam șuierat către noi. Hai mai bine să mergem, lăsați-l naibii de urs! Luase rucsacul de jos și o apucase pe Ionela de mână pregătindu-se de fugă. Ionela își smuncise mâna: - Stai să vedem ce se întâmplă! Am dat cu grijă crengile la o parte, și la vreo sută de metri, în umbra deasă a unor brazi, am văzut o căprioară cu iedul ei. Pășteau liniștiți și numai din când în când căprioara privea neliniștită spre noi, speriată probabil de zgomotul crengilor călcate de Adam în fuga lui. - Veniți să vedeți ursul, le-am șoptit eu și, după un pic de codeală, au venit toți să privească. - Ei, pe naiba! A fost un urs, dacă îți spun! își apărase Adam punctul de vedere. În timp de îi priveam, am găsit și explicația. La un moment dat, iedul care era destul de mare, a ajuns în spatele căprioarei și nu i se mai vedea decât jumătatea din spate a corpului. Prin ochelarii mereu aburiți ai lui Adam, ca sa nu mai spun de cele câteva beri băute, cele două corpuri puteau părea un urs ceva mai mititel care mergea în patru labe. - Nici vorbă, se încăpățânase Adam. A fost un urs dacă vă spun! Ionela îl apucase de mână și-l privise galeș: - Dar, Adam, dacă acum trei minute ar fi fost un urs acolo, tu crezi că cele două căprioare ar mai fi păscut acum atât de liniștite, tot în locul ăla? În loc să fie impresionat de logica de fier a prieteniei lui, Adam o privise crunt de parcă ar fi spus: „ și tu Brutus?” și pornise de unul singur înainte. Asta fusese în urmă cu aproape o oră, iar acum precis mai văzuse ceva. Mi-am dat jos rucsacul, am scos sticla cu apă și am început să beau liniștit. Ionela și Diana mă priveau zâmbind: - Nu te duci? m-a întrebat una din ele. Am pus dopul la sticlă, m-am șters la gură și m-am întins pe spate cu capul pe rucsac. Am gemut ușor în timp ce mușchii mi se destindeau și am întors privirea spre ele: - Nu mă duc! Stau bine aici și apoi, urșii nu urcă atât de sus… De fapt urșii nu există nici mai jos. În copilăria mea mai văzusem doi urși care veneau spre seară din munții care înconjurau orașul până la containerul unde duceam noi, copiii gunoiul. Mereu îmi spuneau părinții să fiu atent la ei. Aveam la mine tot timpul câteva coji de pâine și le dădeam să mănânce. Erau blânzi, mâncau copiilor din palmă. După o vreme nu i-am mai văzut, cred că i-au prins pentru vreun circ sau vreo grădină zoologică. Au fost ultimii urși văzuți de mine în libertate. De după stâncă a apărut Adam mai mult rostogolindu-se. - Veniți o dată, când vă chem! E imens… Este.. trebuie să îl vedeți… Ionela îl privi curioasă și cred că își punea întrebări dacă este cazul să mai continue prietenia cu un individ atât de ciudat. Își ridică totuși rucsacul de jos și porni spre el. - Să vedem ce, Adam? Un urs imens? am întrebat și eu fără a mă ridica însă de jos. Adam își scoase surescitat ochelarii apoi și-i așeză înapoi și ne privi supărat. - Ce urs, mă?! Voi sunteți nebuni? Acolo sus este un ou… Adam îmi este prieten de multă vreme și aș fi vrut să nu râd, dar am simțit cum ligamentele coastelor îmi pârâie periculos de mult în încercarea de a mă abține, așa că până la urmă i-am dat drumul unui hohot sănătos de râs. Lângă mine au început să râdă și fetele. După un timp m-am oprit și mi-am șters cu mâna lacrimile apoi am privit spre Adam care ne privea supărat și roșu la față. Am arătat spre stâncă: - După stânca aia este un ou, Adam? Un ou imens? Diana îmi ținu isonul: - La urma urmei cât de imens poate fi un ou, Adam? Adam privi când la unul când la altul apoi, dintr-o dată mai liniștit, spuse: - În loc să stați aici și să vă hliziți unul la altul și toți la mine, mai bine ați urca câțiva pași să vedeți. În mod curios, vocea lui dintr-o dată liniștită, m-a convins mai mult decât orice, așa că m-am ridicat de jos și mi-am pus rucsacul în spate. - Păi să mergem să vedem atunci, am zis eu și am pornit să ocolesc stânca. În numai câteva clipe am urcat cei câțiva metri și am ridicat capul. Apoi l-am mai ridicat puțin. - Ei, acum ce spuneți? întrebă Adam triumfător în spatele meu. Nu-mi găseam cuvintele așa că nu spuneam nimic și mă mulțumeam să privesc. În spatele stâncii, și bine ascuns de ea, era un ou. Aș fi vrut să folosesc un alt cuvânt și nu cel folosit de Adam, dar găsise cel mai bun cuvânt ca să îl caracterizeze: era imens. Părea să aibă vreo doi metri în diametru și patru, poate cinci, în înălțime. Aproape cât stânca. Avea o culoare gălbui-verzuie cam așa cum au ouăle de gâscă și era fără îndoială un ou. Și dacă Adam în fericirea lui că, în sfârșit, are și el o dată dreptate devenise cu totul nepăsător față de inedita lui descoperire, eu nu m-am putut opri să mă întreb oare cum arăta pasărea care fusese capabilă să facă o asemenea monstruozitate. Probabil că era mare cât o catedrală. Și nu voiam să mă gândesc ce părere ar fi avut ea dacă ar fi apărut chiar acum, găsindu-ne pe noi cercetându-i capodopera. Și, cu gândul acesta în minte, înainte de a mă apropia mai mult, am privit roată pe cer. Era senin și fără nici o urmă de pasăre, nici mare, nici mică așa că m-am apropiat mai mult. Am luat o piatră de jos și am ciocănit ușor în coajă. - Ești nebun? mă întrebă Adam în șoaptă. Chiar vrei să vezi ce este înăuntru? Sau vrei să îi dai idei … chestiei care este acolo? Am mai ciocănit puțin ascultând cu atenție sunetul plin al oului înainte de a-i răspunde. - Nu vreau să dau nimănui idei Adam. Dar vreau sa mă asigur că nu este totul o gigantică farsă. Sau nu suntem la Camera ascunsă… Adam și fetele au început să privească suspicioși în jur, dar nu se vedea nimic. Eram numai noi patru și imaginea atât de dezolantă de pe Culmea Cheală. Undeva mai jos începeau tufișurile și apoi pădurea, în depărtare, printre două creste, se putea zări chiar și orașul de unde pornisem azi dimineață, dar aici, în jurul nostru, nu se vedea nici țipenie de om. Eram singuri. Numai noi și oul imens și absurd. - Vă mai aduceți aminte de pasărea Rok din Povestea lui Simbad marinarul? Diana ne privea întrebătoare și aștepta de la noi un răspuns. Fiind prietena mea m-am simțit dator să-i demontez eu ipoteza: - Diana, aia era numai o poveste. Și apoi pe aici nu prea sunt diamante. Ionela privea fermecată oul și șopti ca în transă: - Poate că asta este oul primordial! Am privit-o atent să văd dacă vorbește serios. Vorbea așa convinsă încât m-am apropiat iar de ou și am ciocănit tare cu piatra în el. - Ionela, oul acela despre care vorbești tu este un concept filozofic. Nu poți să ciocănești cu o piatră într-un concept filozofic. Pentru a-mi demonstra spusele am bătut iar cu piatra în ou. De data asta sunetul era mai sonor ca și cum aș fi bătut într-un uriaș gong de bronz. Sunetul se reverberă cu ecouri adânci peste văile din jur. Am aruncat ca ars piatra din mână dar Ionela nu păru să fi observat nimic pentru că își continuă ideea: - Nu este chiar numai un concept filozofic! Conform cosmogoniei vedice, Tapas, în calitatea sa de căldură primordială generată de intensitatea fără egal a sacrificiului Divinului este ceea ce a permis ”clocirea” și ”spargerea” oului lumii care reprezintă întreaga manifestare a macrocosmosului, cu toate cele trei lumi: fizică, astrală și cauzală. Și oul acesta chiar a existat la începuturile lumii. Și mai spune aceeași credință că, atunci când această lume își va fi sfârșit menirea, un nou ou primordial va apărea în preajma cauzei generatoare, gata să nască o nouă lume… Adam o privea plecând capul într-o parte, ca și cum acum ar fi văzut-o pentru prima dată. - E prea greu pentru mine. Și apoi am citit undeva că nu poți lua o hotărâre justă dacă ai glicemia scăzută. Așa că hai să căutăm în rucsac, așezăm masa, ne ridicăm la valori normale glicemia, apoi vedem ce mai hotărâm. - Să mâncăm, spuse în șoaptă Ionela începând să scotocească în rucsac. Mai ales că s-ar putea să fie ultima masă! În ciuda tonului șoptit Adam a auzit-o și a sărit ca ars: - Auzi? Mie nu îmi plac pesimiștii! și cu gesturi smucite a început să scoată copanele de pui bine rumenite din rucsac. În timp ce fetele încercau să dea o înfățișare cât de cât estetică mesei noastre, Adam, nerăbdător, așeză un ziar drept față de masă, apucă un copan de pui, o bucată de pâine și începu să mănânce cu poftă. Ionela tăia roșiile în felii egale și le așeza simetric lângă feliile de brânză tăiate la fel de meticulos. Mai rectifică puțin simetria ansamblului, apoi spuse: - Heidegger spune undeva că starea de neascundere ia naștere atunci când omul hăituiește natura… Prin demersul său, cercetând-o și studiind-o, el solicită o modalitate a scoaterii din ascuns. El îi cere astfel insistent naturii să se livreze ca obiect de cercetare până într-atât, încât și obiectul dispare în lipsa de obiect ca o caracteristică a situării disponibile. Un timp Adam s-a oprit din mestecat privind-o uimit. Apoi a înghițit furios și s-a răstit la ea: - Noi nu am hăituit natura dacă cumva asta ai vrut să spui. Și nici afurisitul de obiect nu vrea să dispară. Și în general înclin să dau dreptate la cei care spun că fetele care se iau la trântă cu filosofia nu sunt destul de trântite în viața reală! Ionela își așeză mai bine ochelarii pe nas și spuse zâmbind cochet: - Păi sunt prietena ta, așa că tu ești de vină dacă nu mă trântești destul. Adam s-a oprit cu gura căscată și se vedea după fața lui că pregătea o replică dură, când Diana spuse cu o voce schimbată: - Ascultați un pic aici! Dădu cu mișcări grăbite roșiile și brânza la o parte de pe o porțiune din ziarul pe care erau așezate și începu să citească: - „ O veche legendă spune că într-un templu din Hanoi, sub bolta care arată locul unde este centrul pământului, se odihnește o placă de bronz în care sunt fixați trei țăruși de diamant, înalți de un cot și subțiri cât mijlocul unei albine. Pe unul din acești țăruși creatorul a înșirat, la facerea lumii, 64 de discuri de aur curat, cel mai mare fiind pe placa de bronz, iar celelalte fiind din ce în ce mai mici mergând până la capătul de sus al țărușului. Acesta este turnul lui Brahma. Zi și noapte, fără încetare, un preot mută discurile de pe un țăruș pe altul, urmând legile de neclintit ale lui Brahma. Acestea cer ca preotul să nu mute decât câte un disc o dată și să nu așeze niciodată vreun disc mai mare peste un altul cu diametrul mai mic. Când cele 64 de discuri de aur vor fi astfel mutate de pe țărușul unde le-a așezat Creatorul, pe unul din ceilalți doi țăruși, atunci turnul, templul și brahmanii se vor preface în neant și, cu un tunet asurzitor, lumea toată va dispărea…” - Ei și ce are asta de a face cu oul? întrebă Adam încă morocănos. - Ascultați mai departe, spuse Diana. De abia acum devine interesant: - „Legenda de mai sus a dat naștere unei frumoase probleme de programare cunoscută de toți elevii de liceu drept „problema turnurilor din Hanoi”. Numărul total de mișcări pentru a muta discurile conform regulii specificate în legendă este de 18.446.744.073.709.551.615. Acest număr este atât de mare încât, dacă un brahman ar face, fără să obosească, câte o mișcare pe secundă, am mai avea un confortabil număr de miliarde de ani până la sfârșitul lumii prezis de legendă. Vreo 58 de miliarde de ani după un calcul sumar. Cum de curând studenților de la Facultatea de Informatică din orașul nostru le-a fost donat un performant calculator mainframe, s-au gândit să simuleze pentru prima dată imensul număr de mișcări necesare. Cu ajutorul softului deosebit folosit, se vor putea simula 1.000.000.000.000.000 de mișcări ale discurilor pe secundă astfel că în 18.446 secunde programul va fi terminat. Deci în ceva mai puțin de 13 zile! Datorită noutății extraordinare pe care o prezintă – se pare că este chiar o premieră mondială – astăzi la ora 14, când se va încheia calcului - deși este duminică, o mulțime impresionantă de oaspeți străini vor fi prezenți în laboratorul Facultății de Informatică. Bineînțeles că, din cauza vitezei extraordinare de procesare a datelor, nu sunt reprezentate grafic decât fiecare a miliarda mișcare a discurilor și chiar și așa discurile par pe ecranul monitorului mai degrabă un fel de ceață aurie decât ca discuri reale. Doritorii pot asista astăzi la această realizare de excepție a tinerilor noștii informaticieni. Intrarea este liberă. Menționăm ca o curiozitate că în urmă cu mai bine de o lună în urmă o experiență similară a eșuat datorită acțiunii unei secte se pare, care era convinsă că o astfel de simulare va duce la sfârșitul lumii!” Diana s-a oprit din citit, Adam s-a oprit din mâncat iar eu am privit la ceas: două fără cinci. - Mai sunt cinci minute, am spus eu cu un glas pe care nu mi-l recunoșteam. - Bineînțeles, dacă tot ce scrie acolo este adevărat, am adăugat eu văzând privirile pline de reproș ale fetelor. Ca un avertisment, dinspre oul gigantic s-a auzit un trosnet și în peretele oului , undeva în partea de sus, mi s-apărut că văd o crăpătură. Diana s-a tras mai aproape de mine: - Sărută-mă! Mi s-a făcut frig! Ne-am ridicat în picioare și am sărutat-o. - Nu așa! Mai tare! Ca și cum ar fi pentru ultima dată! Am sărutat-o încă o dată și am închis ochii încercând să mă prefac că nu aud cum în spatele nostru oul se deschide cu un tunet asurzitor. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy