Stau în mijlocul unei străzi aproape goale, fără nume, la miezul nopții, privind în sus la reflectoarele gemene din vârful clădirii Universa Dream Company, și la clădirea însăși, reflectată la infinit în mintea mea doar ca să completeze imaginea obsedantă a feței tridimensionale a Seniorului cu un nas grotesc.
Amintiri ale LCDului unui terminal, reprezentarea convențională a AI-ului vorbindu-mi one-way. Vertijul derulării înainte, imagini cu mine fugind dintr-un lift, afișate pe ecranul de output al unei camere de supraveghere în holul unui bloc de apartamente din Midland City, mâna mea aruncând bani peste ghișeul de plată a chiriei, unul din capetele unui data stick ieșindu-mi din când în când din buzunar, totul lăsat în urmă, uși culisante închizându-se.
Oamenii Seniorului pe urmele mele.
Nenumărate zile petrecute în nenumărate orașe, zile de gustări rapide, băuturi rapide și terminale publice. Zile și nopți fără nici un minut de somn.
Mă grăbeam de fiecare dată către o singură persoană de contact, prin mulțimi de oameni pe care nu-i știam, mereu temându-mă că unii din ei s-ar putea să mă știe pe mine.
Pe vremea aia habar n-aveam cât de extinsă poate fi rețeaua de agenți și agenții a Seniorului.
Ultima zi în care fugeam de ei m-a prins dându-mi seama că fugeam în direcția greșită. Se așteptau să caut un refugiu, și, mai devreme sau mai târziu, m-ar fi găsit.
Dar eram sigur că terminaseră de scormonit după mine prin Midland City, locul unde începuse totul. Așa că m-am întors repede la blocul meu de apartamente, ca să-l găsesc închis și etichetat „Crime Scene”.
Oamenii Seniorului intraseră și omorâseră pe toată lumea, că să fie siguri. Astea fuseseră ordinele.
Acum nu mai sunt în Midland City. A trebuit să plec din nou, mai târziu, o dată pentru totdeauna. Dar ăsta e unul din multele lucruri la care nu vreau să mă gândesc.
Atunci, după ce m-am întors, viața mea a devenit un șir nesfârșit de acte neașteptate. Știam că voi rămâne în viață atâta timp cât voi putea găsi noi moduri de a fugi și de a mă ascunde.

Mă uit la gura de ventilație de sus, de pe suprafața interioară a domului orașului, și de fiecare dată când cerul holografic o descoperă pentru o secundă, încep să visez că zbor…

…dar cad imediat înapoi și întorc spatele clădirii înalte, imagini lovindu-mă din nou…

…flăcări virtuale, dans în neon, flash-uri de armă, un carnaval de halucinație spectrală menit să mă pună jos pentru totdeauna.
Eu, leșinând lângă terminal, ecranul neafișând altceva decât frame-rate-ul ochelarilor.
O dimineață nesigură, gustul uscat al dezorientării pe măsură ce mă trezeam în patul meu de la hotelul unde îmi petrecusem noaptea dinainte, terminalul nicăieri, înlocuit de un bilețel scris de mână. Îmi amintesc și acum fiecare cuvânt:
“Tocmai te-am salvat. Flashurile Vânzătorului de Hărți te transformaseră într-o țintă sigură pentru oamenii lui. Îți triangulau terminalul, așa că am venit și l-am luat.
Acum ți-am întors în sfârșit favorul.
Terminalul hotelului s-a dus, datele tale au fost transferate pe unul mobil. Vino să-l iei.”
Urmau o adresă și o semnătură:
„Cineva care-ți era cunoscut.”
Deci moartea fusese încă o dată evitată cu grijă.
În chiar acel moment am înțeles adevărata putere a Seniorului.
Evitată, într-adevăr. Dar numai pentru mine.
Seniorul. Vânzătorul de Hărți. Conceput să înșele.
Un AI al corporațiilor, probabil la fel de vechi ca însăși rețeaua, scris de unii dintre primii brainmapperi oficiali ca să centralizeze vânzările de domenii pentru hărți AI. În scurt timp a preluat controlul a ceea ce ar fi trebuit să supravegheze. A monopolizat piața, transformându-se în singura autoritate, singurul vânzător.
Îl programaseră să aibă un anumit spirit mercantil, și să-și ghideze fiecare acțiune după un instinct de conservare scriptat. Așa că și-a eliminat încetul cu încetul autorii, proprietarii, apoi fiecare client AI care vindea domenii prin el.
Și-a asumat o identitate proprie, redenumindu-se. O identitate a lui. A devenit Seniorul. Tiranul pieței AI.
Vânzătorul de Hărți era cel care vindea hărțile neuronale, brainmap-urile, mainframe-ul, domeniile din rețea, și celălalt gen de hărți, traseele încâlcite prin proxy-uri și linkuri, sute de loginuri, sistemul labirintic de securitate folosit de cumpărători pentru a accesa AI-urile în write mode.
Noi eram ultimii lui inamici. Ghilda Negustorilor. Pirații brainmapping-ului.
Sute, poate mii de oameni, cei mai mulți necunoscându-se în viața reală, discutând și încheind afaceri prin conexiuni ecranate în stil paranoic.
Pentru Senior, eram niște nelegiuiți.
Și pentru toți ceilalți, Seniorul era legea.
Nimeni nu știe exact cum ne-a găsit, dar cu toții știm că a făcut-o.
A început să ne vâneze unul câte unul, eliminându-ne oamenii meticulos, în liniște, stricându-ne afacerile, compromițându-ne vânzările, furându-ne domeniile, mainframe-urile, distrugând ce nu putea fura, ștergând fiecare AI mapat de noi, astfel omorând o parte din clienții noștri…
…făcând ravagii conform programului.

Clădirea Universa Dream Company e acum în spatele meu, cele două spoturi de lumină măturând artistic strada și clădirile de peste drum.
Mă uit la un grup de stele de pe cerul aleatoriu, și un alt chip familiar își face loc din mintea mea.

Bilețelul, terminalul lipsă, taxiul anonim ducându-mă prin căldura întunecată din noaptea aia.
Adresa, mâinile mele și ochii citind încă o dată bilețelul în fața ușii deschise. Nu-mi aduc aminte numărul de pe ușă, etajul, clădirea în care era. Nu-mi mai aduc aminte decât privirea ei goală, pielea ei palidă și rece în timp ce o întorceam cu fața în jos pe patul de moarte nefăcut, sperând că în felul acesta îmi voi scoate din cap privirea aia.
Privirea care încă îmi mai bântuie visele, transformându-le în coșmaruri, trezindu-mă prea de dimineață și prea târziu în noapte, fără a mă lăsa să adorm, fără a mă lăsa să mă trezesc.
Îmi amintesc totul de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Nici un pic de sânge. Nici un semn al vreunei lupte. Totul curat. Ecranul terminalului licărind (blinking ???), lumina făcându-i pielea palidă să pară aproape transparentă.
Ochii mei încețoșați de durere și furie, citind bilețelul.
„Þi-am întors în sfârșit favorul.”
Mica bucată de hârtie căzând din mâinile mele tremurânde, sub propriul meu corp, pe podea, lovind nervos. O lăsasem în urmă. Și acum era prea târziu să mă mai întorc.
Vânzătorul de Hărți era un profesionist. O știam dinainte. Și asta a venit ca o demonstrație sarcastică a măiestriei lui. Eram absolut sigur că el era la mijloc.
Am fugit. Am ieșit din Midland City. Și am fugit mai departe.

Acum sunt într-un oraș fără nume, așteptând să plece primul tren subteran, gata să mă urc în el oriunde ar duce.
Mi-am lăsat datele pe terminalul mobil din camera aia.
Fac tot ce pot ca să amân inevitabilul. Moartea mea.
Se zice că Seniorul ar fi fost scris pentru a fi cel mai de încredere partener de afaceri, și cel mai rău, cel mai diabolic dușman.
Niciodată nu l-am cunoscut ca partener.
Acum nu pot face nimic împotriva lui, și o știe. O folosește. Nu pot nici măcar să mă sinucid sau să-i las pe oamenii lui să se ocupe. Sigur ar aloca unul din domeniile lui gratuite pentru o copie AI permanentă de-a mea, cu amintiri păstrate în întregime.
Încă mai privesc cerul holo proiectat, ochii mei îndepărtându-se de la privirea ei de neîndurat din stelele digitale la un alt grup aleatoriu, o altă față cunoscută.
Seniorul. Din nou. În spatele meu, în fața mea, în jurul meu.
Uneori mă întreb dacă are vreun control asupra sistemului de randomizare a cerului, dacă îmi face asta intenționat.
Cercetez împrejurimile, uitându-mă la un grup de golani obișnuiți agitându-și cuțitașele unul la altul.
Îl văd pe unul dintre ei privind în direcția mea, ochii lui întâlnindu-i pe ai mei.
Se apropie de mine, urmat de o parte din ceilalți, cerându-mi bani.
Mă pregătesc să le dau banii pe care-i am, apoi mă răzgândesc și le zic că n-am deloc.
Mă întreabă iar
și iar
și iar
Un pumn în față, mâini căutându-mi prin buzunare, voci întrebându-mă, țipând la mine, amenințându-mă
-O să mori, futu-ți piz&a mă-tii! Nici dracu’ n-o să-ți găsească leșu.
Ecoul cuvintelor ălora dincolo de urechile mele, pe măsură ce căpătau înțelesuri noi, mai bune.
Mai mulți pumni lovindu-mă, punându-mă jos, picioare rupându-mi coastele, cuvintele, cuțitele, vocile, iar
și iar
și iar
Sunt salvat.