Trecusera doi ani de cand durerea ii strapunse sufletul … si ochii lui inca mai ascundeau o lume inocenta; era copil prin fire, dar matur prin experienta …

Ganduri si dorinte sumbre jucau un joc tacut in mintea sa. Anton ramase singur … singur intr-o lume ce-i parea un taram negru si chiar insangerat … Simtea ca inlauntrul fiintei sale, singuratatea – deci moartea celor dragi – nascuse o fiinta hidoasa, o proiectie intunecata a sinelui si se temea ca, intr-o buna zi, se va lovi de sine asa cum se lovesc doi vulturi pe cer si cad indurerati pe pamant … Era un glas ascuns si invelit in aura misterului … era un glas divin ce ii vorbea atunci cand se gandea la moarte … Si glasul acesta il tulbura si se simtea „imprastiat” in doua lumi …

Stia de mic ca e pacat sa te gandesti la moarte … O stia din vorbele mamei sale, vorbe dulci ce-l amorteau acum, cand se lupta cu amintirile. Stia ca amintirile-i sunt multe si, voia ori nu voia, il vor invinge …

Era un miez de noapte rece cand a auzit ultima oara glasul … Anton avea ciudatul obicei sa se trezeasca noaptea si sa hoinareasca pe potecile muntilor … Stia ca e singur in culmea muntelui si ca nu are ce sa pateasca … Si uite-asa mergea ore-n sir si mergea, mergea … pana se ivea soarele, pana isi deschidea cu adevarat ochii si revenea la realitate. Sa fi fost oare aerul de munte? Sau poate dulcele miros de brad? Nu … nu … era o forta tainuita … si ii purta pasii cat mai sus … spre vazduh. Si glasul?

Intaia oara auzise glasul cu un an in urma … crezuse ca visase, dar incetul cu incetul, a realizat ca vocea il chema … sa moara.

Era acolo, in pustiul muntilor, o poienita intunecata, ascunsa bine printre trunchiuri de copaci aruncati in bataia calda a soarelui. Anton era singurul care stia de ea … avea acolo o buturuga umeda si rece de copac, pe care se aseza si incepea sa admire cerul … In noaptea aceea, luna i s-a parut mai trista si mai inlacrimata ca oricand …

Intuneric. Intuneric era pana si in sufletul sau … si, dintr-o data, vocea … erau un fel de triluri descifrate, iar padurea prindea viata si il inconjura amenintator. Si cand simti ca nu mai poate respira, o palma de lumina ii lovi chipul. Parca pasea pe nori de puf si isi simtea mainile mangaiate de un aer cald si totusi strain … Lumina il invadase. De unde aparuse lumea aceasta in viata lui neagra si inchistata in durere? Chipuri dragi in jurul sau … maini intinse, ce-i asteptau mangaierile … farama de copilarie pictata intr-o clipa … si zambete, dragi zambete ce-i mangaiau privirea … Unde era? Unde pasea el cu atata bucurie, cand erau ani de zile invaluiti in lacrimi? Lumea aceasta … era atat de alba si-atat de luminoasa si-i alungase gheata din trup si chiar din suflet … Doi porumbei isi desenau pe cer cai albe, se intalneau acolo, deasupra sa … si dispareau in soare …

Era pana si un chip rumen, cu plete aurii si buze inrosite … era un chip pe cer si-i suspina un cantec … Anton simti pentru o clipa ca si-ar dori sa zboare … in vazduh … spre chipul mamei sale … Simti intaia oara, simti si mai apoi … dar nu avea putere. In urma sa vedea ochi intunecati si chipuri innegrite, vedea durere, ura si singuratate … In fata sa, se deschidea o poarta catre puritate, o poarta catre viata, o poarta catre vesnicie … „Sa nu te temi de vise, fiule …”, ii rasuna in minte vocea mamei sale … „Sa nu te temi sa iti doresti ceva mai bun …” Sa fi fost oare un vis? Nu stia si nici nu isi dorea sa afle … Lumea aceea era perfecta si fusese pentru el un ideal de cand ramasese singur, singur in ganduri si singur in sentimente …

Stropi de lumina incinsa si zambete de bucurie in jurul sau, in sine … Si prinse aripi …

Un zbor mai pur nici ca-si dorise … Ar fi infruntat orice, doar sa ajunga acolo …

In noaptea aceea, s-a luminat mai devreme … S-a auzit un geamat prelung in inima padurii … si dupa doua zile, un padurar a gasit un trup acoperit de roua, intr-o poiana intunecata … Era un chip cu zambet si ochii si-i tinea deschisi, privind spre cer …