Capitolul I

Am umblat o noapte întreagă pe străzi, încercând să înțeleg ce și, mai ales, de ce se întâmplă. Deși am ajuns, într-un târziu, să accept, întrucâtva, că este dureros de real, nu mă pot abține să nu mă gândesc că nu este cinstit din partea soartei, sau a lui Dumnezeu, sau a Diavolului, oricare dintre ei ar fi cel care se face vinovat pentru situația în care sunt. Trebuie să mă obișnuiesc cu ideea că nu mai sunt ca toți ceilalți, sănătos, puternic, plin de viață. Sau, poate, abia acum sunt ca toți ceilalți, purtând pretutindeni cu mine umbra morții, ca pe un spectru nevăzut care îmi amintește clipă de clipă că totul e o iluzie, un fuior de cenușă anonimă în bătaia vântului.
Este o mare ciudățenie a firii umane: niciodată nu îți dai seama mai bine că ai fost fericit decât atunci când pierzi totul. Oare ce ne împiedică să trăim fericirea ca atare, să trăim cu adevărat fiecare clipă? Nu i-am auzit pe mulți spunând: „Da, dom’le, eu sunt fericit, na!“ Mai de grabă „...mda, sunt mulțumit de viața mea...“ sau „mă simt bine, sunt bucuros...“, dar nu am recunoaște nici picați cu ceară un moment de fericire. Oare e vorba de firea noastă veșnic nemulțumită? Sau ne e teamă că ne forțăm norocul, dacă zicem și noi o dată că suntem fericiți?
În zori, am primit lumina ca pe o binecuvântare. Privind în jurul meu, mi-am dat seama că nu s-a schimbat nimic. Și nici după ce nu voi mai fi eu nu se va schimba mare lucru. Pământul va fi același. Doamne, de unde mi-o fi venit ideea asta că ar trebui să se întâmple o calamitate naturală la dispariția mea? De când oi fi devenit atât de important pentru planetă și pentru umanitate, ca să se crape cerul în două? De fapt, de vreme ce nu voi mai ști și nu voi mai simți nimic, ar cam trebui să-mi fie indiferent ce se întâmplă cu lumea, nu-i așa?
Știu, sunt egoist, dar cine oare nu este egoist? De ce oare trebuie să mor eu, și nu vecinul, sau un negru bantu în celălalt capăt al lumii, sau un moș de 106 ani, care și-a trăit viața și se plânge că moartea l-a uitat? Sau unul care se chinuiește paralizat de ani de zile și nu se mai îndură Dumnezeu de el? Oameni buni, puteți să mă acuzați de cruzime, de răutate, de ce vreți voi, puteți să aruncați cu pietre în mine și să mă arătați cu degetul, puteți să-mi blestemați sufletul să ardă în focurile iadului pentru că îndrăznesc să gândesc așa, dar tot nu o să mă puteți face să văd vreo urmă de dreptate în tot ce mi se întâmplă!
La dracu! Am douăzeci de ani! Vreau să trăiesc, vreau să mă bucur de viață, să mă însor, să îmi ridic o casă cu mâinile mele pentru a le-o dărui copiilor mei, să-mi plimb nepoții prin parc și abia apoi să părăsesc lumea, cât de cât împăcat, înainte de a le deveni celor dragi o povară! Am atâtea lucruri de văzut și de făcut! Nu se poate, nu e posibil!! Trebuie să fie o greșeală! N-am făcut niciodată nimănui rău, sau poate numai inconștient și-mi cer iertare pentru asta! De ce trebuie să plătesc și cui îi folosește dispariția mea? Vreau să înțeleg, măcar să înțeleg! Poate îmi va veni mai ușor. Dar ce spun eu... mai ușor... La dracu, niciodată nu o să îmi vină ușor să accept gândul morții! La dracu...