agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-01-29 | [This text should be read in romana] |
Alaltăseară, găsesc în ușa apartamentului o hârtiuță albastră. Inspectoratul Județean de Poliție Ialomița. Nu se poate, trebuie să fie vreo greșeală! Ei aș, las ochii puțin mai jos pe formular- numele meu, adresa mea și onoranta invitație de-a mă înființa a doua zi la respectiva instituție. Mai primisem eu invitații, dar niciodată de genul ăsta.
Trec peste multitudinea de întrebări care mi-au alergat toată seara prin cap, mă liniștesc zicând că, dacă n-am făcut nimic rău, nu poate să fie cine știe ce, și adorm, visând la o lume mai bună. A doua zi, la ora 9, mă prezint la fața locului și întind ofițerului de serviciu misterioasa hârtie albastră. - Da, zice, la maiorul Mihăilă, la penale. Hait! Nu la circulație, nu la pasapoarte sau la alte hârțoage. La penale! Îmi vine să-l întreb dacă a apucat să-și bea cafeaua de dimineață să se trezească, nu cumva a-ncurcat maiorii? Dar tonul sec și profesional cu care m-a expediat la penale mi-a alungat gândul, făcând loc unei alte întrebări, de asemenea nerostite- “Spuneți-mi, vă rog, domnule OS, am eu față de infractor?“ N-am mai apucat să-l întreb, că un altul se oferise să mă conducă. Bietul om nu se uita la mine în niciun fel, dar eu eram convinsă că mă priveste ca pe un caz penal (care-i femininul de la caz?). De altfel, nu s-a obosit prea mult, mi-a dat drumul pe scări în sus, lăsându-mă în grija altor infractori, care mi-au arătat drumul spre maiorul cu pricina. Îmi iau inima-n dinți, bat la ușă, îmi introduc făptura gingașă în biroul maiorului, dau bună ziua și mă prezint. Părea că abia m-aștepta. M-am simtit importantă, chiar și în calitatea mea de infractor. - Aveți idee de ce v-am chemat? - Habar n-am! (“să moară mama“ îmi venea să zic, că doar trebuia să mă familiarizez cu limbajul categoriei din care începusem să fac parte). - Cheile de la apartament le mai aveți? M-a trăznit! Aici voi face o paranteză pentru a povesti o altă întâmplare, inseparabilă de aceasta care, de fapt, a generat-o. * Era într-una din zilele, nici frumoase nici urâte, ale lunii noiembrie 2003. De la mașină până la ușa apartamentului cărasem o greutate mare, mult peste puterile mele de făptură gingașă, dar care-mi era neapărat necesară (vreau să spun, greutatea). Scot cheile din geantă, le introduc în ușă, dau să deschid, parcă nu-mi ajungeau mâinile și-mi venea să urlu la viață. Și chiar am urlat. În felul meu. În cele din urmă intru, trântesc greutatea vinovată (cu putin “noroc“ putea să explodeze), trag un picior în ușă- vinovată și ea- îi mai trag unul din inerție, după care-mi văd liniștită de treabă. Dar viața nu lasă nimic neplătit. Când urli la ea, urlă și ea la tine. În felul ei. A doua zi, când să ies din casă, ia cheile dacă ai de unde! Le-am căutat până și-n frigider (uneori, în văzduhismul meu, mai încurc lucrurile). După ce-am ametit căutând fără folos, reiau firul peripeției mele din ziua precedentă și ajung la concluzia că le-am lăsat în ușă. Pe dinafară. Evident, nu mai erau. Dar aveam dubluri. Nu-i nimic, mi-am zis, le-a luat vreun vecin bine intenționat și mi le aduce. Și eu aș fi făcut la fel. Că doar suntem oameni, nu maimuțe. Aștept o săptămână, astept două, după a treia încetez să mai sper. Ei, zic, a vrut să mă-nvețe minte. Totuși ar trebui să schimb yala, plus cele de la mașină (erau și cheile mașinii în legătură, inclusiv telecomanda alarmei și cheia imbus antifurt). Dau rând zilelor, nu fac nimic. Am grijă doar, când stau în casă, să pun piedica yalei, să nu mă surprindă binevoitorul în pijamale. Mă gândeam și la faptul că poate le-o fi luat vreun copil care a uitat să spună părinților sau s-a jucat cu ele și le-a pierdut. Știți cum sunt copii, nu dau importantă unor lucruri. Și mie mi-s tare dragi! * Acum revin la întrebarea maiorului. - Cheile de la apartament le mai aveți? - Nu, zic mecanic. Adică da, am unele... Dar dumneavoastră de unde stiți de chei? - I-am surprins pe cei care le-au luat, încercând să vă intre în casă. Știți cum arată semnul mirării? În momentul ăla îi semănam ca o soră geamănă. De unde știau politiștii, că doar nu le spusesem nimic?!? - De ce n-ați făcut reclamațtie la noi? - Eu? zic, de parcă-mi propusese vreo indecență. Sinceră să fiu, nici prin cap nu-mi dăduse. Bălmăjesc ceva de genul că mie, numai când trec pe lângă sediul poliției, tribunal și spital, îmi crește tensiunea. Se uită la mine ca la o picată din Lună. (Doamne, cu ce-am greșit de mi-ai trimis năuca asta?) Mai zic ceva de genul tâmpeniilor cu încrederea în oameni, că nu mă așteptam la...(Tocmai îi spusesem că n-am schimbat încă yala, motiv pentru bietul maior să se holbeze ca la locuitorul unei planete nedescoperite). O fi văzut el multe în meseria asta, dar, după cum mă privea, am înteles că nu prea a avut parte de-așa specimene cu capu-n nori. - Cine erau? mă dezmeticesc. Îmi spune numele lor și adaugă într-o doară “minori“. M-a lovit în inimă. Exact asta nu vroiam să aud! Știu că trăim într-o lume rea, mă mai uit și eu uneori la știri, îmi mai cade și câte-un ziar sub ochi, dar vă rog să nu mă judecați prea aspru pentru încăpățânarea mea de a vedea copilăria așa cum a fost a mea și cum este a copilului meu. În sfârșit, mă pune să dau declarație, să-i promit că în ziua aceea schimb yala și să mai verific totuși o dată dacă nu lipsește ceva din casă sau din mașină. - Aveți pretenții? Faceți reclamație? Doamne păzește! Doar a fost tâmpenia mea! Și-apoi...cum să reclami niște copii! (Nu mă certați, sunt conștientă că ei sunt infractorii de mâine, nu trebuie tolerați și nici încurajați. Dar v-aș ruga să meditați în sensul ăsta la alternativele pe care li le oferă societatea, la lumea pe care le-o lăsăm noi, consimțind s-o acceptăm așa cum e, fără să vrem s-o facem mai bună și votând o dată la patru ani). Mi-a mai spus că minorii încercaseră să deschidă și alte mașini cu cheile mele (asta mai lipsea!) și-am înteles și de ce mi se stricase yala ușii din stânga de la a mea (nu le reușise. Știti, Dumnezeu ține și cu aiuriții!) După scuzele și promisiunile de rigoare, ne-am luat la revedere, lăsându-l pe maior cu mirările sale, iar el pe mine cu credința stupidă în oameni și-ntr-o lume mai bună. * Vă mulțumesc, domnule Mr. Mihăilă! Vă multumesc, domnilor politiști care v-ațti făcut datoria, fără ca nimeni să v-o ceară! Iertați-ne, domnilor politiști! Iertați-ne pe noi, văzduhiștii, aiuriții balului, stupizi contravenienți la Legea Răului din Noi, pentru că, deși vă suntem prieteni, mai mult vă-ncurcăm decât v-ajutăm. Vă mulțumesc că vă faceți și pentru noi datoria și încercați, dacă puteți, să nu ne judecați prea aspru. Știu ce-mi veți spune- “În timp ce unii visează la o lume mai bună, alții chiar fac ceva pentru asta!“ Și aveți dreptate. Promit! Promit că de mâine (ba nu, de azi) mă voi schimba. Mă voi alătura celor care fac. Voi învăța să fac și reclamații. Dacă mi-o cereți, voi alerga și după hoți. Dar vă rog un lucru- lăsați-mi dreptul să mai cred în copilărie!. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy