agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-02-11 | [This text should be read in romana] |
Același trandafir și totuși altul... aceleași lacrimi îmbătrânite care vor a se sculpta într-o oarecare mare... lacrimi peste marea sărată.... un simplu gând al unei inimi adormite, amorțite de frigul care cade și care macină orice suflare... orice respirație... în liniștea cutremurătoare a sufletului simt cum vidul se deschide, simt cum timpul mă va primi și vreau să urlu... prin ceața ce cade pe plopii goi, prin vântul aspru ce suflă pe la geam, prin liniștea cutremurătoare simt... azi va fi ziua în care mă vor primi îngerii, ziua în care voi zâmbi la timpul ce va fi, vom fi aproape ca două jumătăți de lună unite la eclipsă... Eu ... un amărât om într-o lume prea mare simt cum soarele îneacă zâmbetele într-un univers...
Gând și gândul aleargă spre apus, e răsăritul unui timp ce e, e doar îngerul de crepuscul. Când clipele mele vor fi aceleași cu ale ei vor dispărea zeii care ne țin departe și se va naște o floare pe petalele căreia îmbrățișarea noastră va exista. Am reușit a trece prin orice tot, am reușit să înțeleg că fără ploaie nu pot exista râuri, că fără soare nu putem trăi, că fără noapte nu ar exista ea... „A iubi????” Oare ce înseamnă a iubi? Am stat și m-am gândit dacă eu am iubit vreodată și am realizat că nu... E atât de trist. E mult mai ușor pentru mine să fiu iubit decât să iubesc. Oare a te gândi la cineva tot timpul înseamnă iubire? Oare a o purta tot timpul în suflet și în gând înseamnă iubire? Oare a da totul pentru celălalt înseamnă iubire? Oare a-i face pe plac celuilalt înseamnă iubire? Doar eu... stau și adorm pe gene negre, pe pași trecători... instabilitatea e cea care mă va ucide la un moment dat... Și vreau să îmi dau seama dacă iubesc... Îngerul meu dulce de departe. Tot timpul mă gândesc la ea, aș vrea să fie cu mine aici, să mă țină în brațe și să îi spun ce dor mi-a fost de ea. Cum zilele nu au mai fost luminate de atunci, de când am cunosct-o. Să vină în București... asta îmi doresc... e ceva care mă leagă de ea... e ca o aromă de divinitate. Ea e divină, angelică, pură, îmbrăcată in visele mele în alb. Glasul ei mă face să cutremur de fiecare dată când îl aud... parcă e vioara ce cântă pentru ultima oară o sonată rară... Fără surâsul ei aș fi un oarecare om ce moare... e armonia angelică a mixajului de culori ce zâmbeste ca un curcubeu. Înspre apus zbor fluturii și acolo se adăpostește frumosul...
în liniștea divinității chipul ei se conturează în altar de diamant, acolo unde îmi doresc să ajung. Prima rază de soare care a răsărit peste norii încărcați de dor m-a luminat și pe mine în singurătatea fericirii nocturne. Am respirat fără a crede că simt și am crezut că totul e făcut din cenușa neagră a depărtării, am răsuflat a dor și mi-am găsit calea de a fi. Am zâmbit la glasul ce îl simt și am tăcut când trandafirii au început să sângereze a teamă... în tremurul celulelor mele îmbătrânite am simțit lumina îngerului meu. Am acceptat a fi, mi-au spus a da, să aleg și să fiu sigur... am decis să cred iar timpul mă va ajuta să dau înlături săbiile care ucid speranța. I-am șoptit vântului să o sărute iar glasul ei m-a înfiorat căci a simți nu-i doar un gând și a dori nu-i doar o boală... e un destin ce vrea a fi... Îi mulțumesc soarelui și divinității că e aproape de mine... mă cufund în disperarea propriei vieți: a ști și a vrea... unde e zâmbetul ei să mă cuprindă? Eclipsa inimii îmi vrea tăcerea să o soarbă, vrea să fiu cel ce dorește... m-apasă dorul și lipsa frumuseții ei. Cât timp? Câtă suflare? Câtă așteptare? Fiecare frunză care pică noaptea, fiecare fulg, fiecare adiere, fiecare secundă ce trece îmi spun că e și că va veni... oare??? Mi-e inima toată la ea, mi-e suflarea și mi-e dor. Mă simt singur într-un univers în care ea e departe. Galaxia nebuniei nocturne îi spune „te iubesc”. Universul meu vibrează căci o simt din ce în ce mai aproape. Simt ceea ce doar divinității îi e permis să simtă... Dacă ar fi fost să trec printr-o pădure cu lupi ca să ajung la ea aș fi ajuns cu zdrențele tinereții mele sfâșiate, dându-i ultima ei picătură... dacă ar fi fost să trec prin ierburi cu șerpi să ajung la ea cu tălpile goale aș fi călcat pe șuierul morții mele aducându-i-o să îi închidă ochii. Splendoarea inocenței ei mă încântă. Mi-e inima în versuri arsă, mi-e sufletul zdrobit de dor, mi-e visul simplu... dorința mai aprinsă... A vrea și a avea e doar un joc iar miza nopților în visul ei e mare... Nu e iubirea cea ce mă alintă, nu e surâsul, nu e atingerea sau frumusețea ochilor ei... e doar visul că mâinile noastre vor sta împreunate cândva... și poate timpul e mai aproape decât cred sau sper. Nu e permis să iubești un înger dar îngerilor le e permis să iubească un muritor de rând... un simplu gând în noaptea ce se scurge? Azi îmi impun să cred că mâine ea mă va iubi... că atunci când împreună vom fi soarele ne va deschide calea spre fericirea cea mult căutată... Am speranță, am visuri și am iubirea în fiecare celulă din mine... nimic nu mă poate acum da înapoi, nici măcar moartea... Cufundat în propria moarte aș înțelege cum e să aștept... Răbdare în veșnicia morții și întoarcerea către ceea ce eram înainte de a fi om. Sufletul meu e cel care mă conduce, doar el e cel care a mai rămas să vegheze în nebuloasa obscură a omenirii, aici unde totul este clădit pe minciună și imbecilitate, aici unde nu există realizare supremă, aici unde trebuie să lupți pentru fiecare gram de fericire... Atunci când aveam ocazia am fugit... Acum când vreau cu adevărat ca îngerii să mă plimbe pe stele de diamanturi și puritate, acum nu pot avea un înger... Mi-e greu, de fapt distanța e cea care îmi distruge planurile. Dacă ar fi fost aici aș fi putut să îi arat cât de mult înseamnă ea pentru mine... dar... acest dar care... Sunt fericit și asta e cel mai important acum... Sunt mulțumit de ceea ce am făcut și clară mi-e mintea la ceea ce trebuie să fac...
„Bună dimineața, dragul meu.” „Bună dimineața, iubire. Ce ai mai făcut de atunci de când nu am mai vorbit. Nici un semn, nici o vorbă, nici o alinare nu am mai primit de la tine... Stăteam și mă întrebam cum și unde ești... Ești bine?” „Sunt bine dragul meu. Puțin obosită dar bine. Gândul la tine mă face mereu să merg mai departe. Sms-urile de la tine mă fac să visez dar...” „Dar ce?” „Sunt prea multe... E prea mult pentru mine. Nu că nu îmi plac. E imaginea care o ai despre mine care mi se pare prea mult... Tu mă vezi înger, mă vezi divină iar eu nu sunt așa... sunt doar o fată cu calități și defecte. Mereu am avut tot ce mi-am dorit, sunt răsfățată, alintată și mă plictisesc repede. Nu vreau ca atunci când ne întâlnim să te gândești că nu sunt eu cea de care te-ai îndrăgostit. Și în plus cât timp am petrecut împreună? Nici măcar 24 de ore. Nu pot să spun că nu simt și eu foarte mult pentru tine, pentru că simt. Nu pot să spun că nu îmi place să mă gândesc că acolo e cineva care te iubește și care e pregătit oricând să îți dea inima și totul. E frumos dar cred că e prea frumos. Încă nu pot să cred că toate astea sunt adevărate... că există așa ceva între noi. Am încercat să mă obișnuiesc cu ideea că poate într-o zi, între noi va fi ceva... dar acum e doar poate și nu vreau să îmi fac prea multe visuri și speranțe... Nu vreau să fiu rănită. Vreau ca atunci când ne vom ține în brațe să fiu eu, așa cum sunt și vreau ca tu să mă vezi așa cum sunt.” „Scumpa mea... ceea ce ți-a scris e din inimă și nu am vrut să devin obsedant. Am vrut doar să îți împărtășesc puțin din fericirea pe care o port în suflet. Am crezut că iubirea nu se naște dintr-o simplă floare dintr-o simplă privire... dar m-am înșelat. Mi-am zis să nu aștept să vină dar nici să caut dragostea... iar tu ai apărut atunci când nu mă așteptam, atunci când vroiam doar să mă distrez, atunci când planurile mele erau de a manipula pe orice îmi stătea în cale... Când te-am văzut prima oară am amuțit și nu puteam realiza care e diferența între tine și alte fete pe care le cunoșteam... Azi știu. Tu acel înger care a făcut lumină în viața mea, ești acea minune care m-a salvat și m-a readus în viață, ești vântul care suflă doar în ritm de vioară, ești muzica vieții mele... da, azi sunt sigur...” Și tăcea. Respirația agitată o simțeam prin telefon. Acum mai mult ca niciodaă așteptam să îmi spună ceva, așteptam orice... „Dragul meu, ceea ce simți tu e extraordinar... e prea mult, e din ce în ce mai mult... mă întreb eu, acum, dacă visez sau e realitate...” „Eu sunt, dragostea mea... „a iubi” cu adevărat ți se întâmplă doar o dată în viață iar atunci trebuie să ai grijă să nu pierzi ceea ce nu mai poți recupera vreodată. Eu nu vreau să te pierd, nu vreau ca restul vieții să îl petrec căutând. Vreau să fiu lângă tine pentru tot restul vieții... Poate mă grăbesc cu astfel de afirmații dar sunt stări de fapt pe care nu le pot nega pentru nimic în lume... așa că dragostea mea... inima mea îți aparține și poți să faci orice cu ea” Da, atunci i-am dăruit inima și tot ce aveam sau ce puteam avea. Nu mi-a păsat de eșec, de cădere, de dezamăgire, de nimic... Știu că orice se plătește pe lumea asta, orice trebuie să își găsească un echilibru. Nu eram așa înainte. „A seduce” era arta care mă caracteriza. Făceam orice era nevoie de a avea pe cineva în patul meu. Eram capabil să fac pe oricine să se îndrăgostească de mine. Cineva mi-a spus că nu e bine să mă joc cu oamenii că la un moment dat cineva, acolo sus, va face dreptate. Și asta e adevărat. Eu eram cel care nu vroia să se îndrăgostească vreodată sau să iubească, eram cel care credea că iubirea e trecătoare și tot ceea ce rămâne sunt doar faptele și plăcerea pe care le trăiești. Acum am realizat că poți trăi degeaba dacă nu iubești, poți fi doar un simplu vegetarian care își duce viața pe acest pământ atât de mic. Ce e iubirea? Mai bine zis ce nu e iubirea? Când vântul te mângâie pe față și simți mângâierea ei, ce e? Când în fiecare floare ce înflorește o vezi pe ea, ce e? Când sângele începe să curgă mai repede când o auzi pe ea la telefon, ce e? Când lacrimile de pe obraz se îndesesc mai tare când te-ai înșelat că ți-a bătut la geam, ce e? Când ești pregătit să fugi pe ușă și s-o aștepți la gară că vine ea, ce e? Când gândul că într-o zi va vedea la ce tu muncești de atâta timp pentru ea și vrei să îi placă, ce e? Când faci totul pentru ea și în numele ei, ce e? Voi să-mi spuneți motivul... eu, nu mai are rost să comentez. Unde să mă duc? Cu ce tren? Sunt atâtea lucruri care ne leagă dar sunt atâtea care ne despart. Sunt lucruri pe care nu trebuia eu să le fac și totuși le-am făcut și nu știu de ce. Aș vrea acum să știu cum e atingerea ei, cum sunt sărutările ei... Ochii îi simtă cum mă păsec în fiecare zi iar Dumnezeu e cel care îmi alimentează această dorință de a vrea-o. El știe ce e bine petnru noi, pentru mine și pentru ea... Dacă el crede că eu pot fi capabil să o fac fericită atunci așa va fi, dacă ea e cea care mă va ajuta să fiu liber, atunci fie voia LUI. Cine suntem noi oamenii să judecăm deciziile lui Dumnezeu. Trandafirul meu care a sângerat atâția ani, acum, în sfârșit se va opri și va îmboboci pentru a arăta că există dragoste. Trandafirii au fost cei care m-au sfătuit de-alungul timpului. Poate că e un blestem sau doar o simplă metodă de a-mi da seama că ea este cea pe care o aștept de atâta timp... Înainte când dădeam câte un trandafir unei fete în scrut timp ne despărțeam... așa îmi arăta divinitatea că trebuie să merg să cault în altă parte pentru că ea nu e cea care va fi alături de mine toată viața, nu ea e cea căreia îi voi dărui totul. Cu mult imp în urmă, înainte să se urce în tren i-am dăruit un trandafir. Atunci nu am realizat... pur și simplu am simțit nevoia de a-i oferi un trandafir roșu. Ar fi trebuit să se termine totul atunci sau într-un scurt timp dar nu a fost așa. În loc să se sfârșească sentimentele mele pentru ea au crescut din ce în ce mai mult și am realizat că în sfârșit blestemul mi-a fost ridicat și că natura mi-a arătat cine e cea care îmi va fi alături toată viața. Pe ea nu trebuie s-o pierd... nu am s-o las să plece... Ea trebuie să fie lângă mine pentru tot restul vieții. Cred că pot spune că o iubesc. Unii s-ar întreba pe cine... o nălucă, pe cineva pe care am văzut-o acum un an, pe cineva cu care am petrecut decât câteva clipe împreună... Da chiar pe ea... Dragostea ori există din primul moment, ori nu există niciodată. Nu poți spune că iubești puțin sau mult, dragostea ori e ori nu e. Poți spune că iubești pe cineva foarte mult... dar sunt diferite forme de a iubi. Îți iubești părinții, frații, surorile, prietenii... dar acea dragoste care te face să vibreze din cap până în picioare nu o întâlnești decât o singură oară în viață și atunic depinde doar de tine cum o păstrezi. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy