agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-02-17 | [This text should be read in romana] |
AȘA CUMVA … FORMULA
UNUI JOC ... S-a trezit la marginea patului. Mai avea încă amprentele unor visuri pe pleoape. Nu È™tia de ce trebuie, totuÈ™i să se trezească, aÈ™a, deodată, în fiecare zi. I-ar fi plăcut să lenevească pînă cînd crusta de pe pleoape i-ar fi crăpat, iar degetele ar fi început să-mproaÈ™te izuri pestilenÈ›iale peste începutul oricărei zile. Cafeaua. Un bun început de roman. Apoi mi s-au descleÈ™tat rînd pe rînd gîndurile È™i au început să defileze sub forma unor tabele complicate. NiÈ™te forme balerine îmi aminteau cu nesimÈ›ire de filmul de aseară... tu nu te născuseÈ™i încă. Mai dormeai ca È™i cum n-am fi avut între noi nici un fel de legătură. ÃŽncepeam să urăsc partea asta a patului. Era altfel decît o concepusem io. Pierdusem confortul de a visa liber în partea asta vestică a sufletului tău. ÃŽntre noi mai lîncezesc vorbe care acum nu mai merită spuse. (Dacă aÈ™ fi avut destul tupeu aseară…! Da’ las’ că am io timp să È›i le zic pînă mor…că doar, ce naiba, sînt È™i io un mic mînz pe lumea asta). Mă apuc să-È›i scriu ceva. Nu tre’ să uiÈ›i niciodată povestea care a reuÈ™it să te adoarmă. E păcat de la Dumnezeu! Casc. Mă întind cît pot eu de mult, plescăi de plăcere È™i simt cum mă arde pofta de o È›igară de mor… Cafeaua È™i eterna-mi țîgară. Scriu o poezie pe ea. Răsucesc apoi cuvintele È™i le ard sadic la foc mic, inhalînd cu nesaÈ› lenta moarte a literaturii. Cafeaua È™i È›igara. Printre buclele blonde ale poeziei-cometă-È›igară văd poza mutilată a unei amintiri. Oglinda! Aaa, È™i ăla înseamnă că-s io… ÃŽl vedeam cum se dă jos din patul încă neînceput, care parcă se pătase cu somn È™i amintiri. Se răzbuna încet – încet pe fiecare particulă a corpului său punînd-o să bea din viaÈ›a care nici lui nu-i mai era de ajuns. Ajunsese agonic la reînceputul ăsta de lume care trăgea să se nască, dimineaÈ›a. Gata! O È›igară aprinsă între degete bolboroseÈ™te rotocoale indecent de identice cu cele de ieri, de mîine, dintotdeauna. „mi s-a interzis să mai pun mîna pe vreo maÈ™ină de scris, ăăăăăă....†scria pe o foaie aÈ™ezată în ordine pe masa dezordonată sub care primele raze de lună căzuseră într-o pastișă exotică È™i caldă. Cafeaua. Toată lumea bea cafea la fel ca ăsta la care mă uit în oglindă È™i căruia îi spun amical „salutâ€. ÃŽmi place să jonglez cu destinul personajului din oglindă, să plonjez în profunzimile unui bestiariu È™i printre amfibieni să ascund partea scorÈ›oasă din mine. “Eu†ăsta este primul meu personaj de roman. Este un tip cu probleme grave de identitate. Ar mai trebui cizelat È™i oarecum, estetizat, actualizat apoi remodelat…aÈ™a, după chipul È™i asemănarea mea… ÃŽn dimineaÈ›a asta nu mai sînt la fel de autentic cum eram ieri. ÃŽncep să-mi pierd din autenticitatea primordială…Mă È™ifonez mai rău decît cocotele care mi-au umplut tinereÈ›ile de zîmbete È™i amintiri frivole… Mă gîndesc acum la ele È™i sînt iar printre ele, fericit că îmi acordă atenÈ›ie… Ocazional facem È™i … nebunii, nu pot vorbi despre asta pentru că aÈ™ jigni onorata asistență etalînd numele soÈ›iilor lor… Nu cred că asta este formula ideală pentru romanul meu… Nu cred că persoana I este cea mai potrivită pentru personajul meu. El este un tip de o modestie rară, de o complexitate È™ocantă, este un geniu impresionant cufundat într-un soi ciudat de platitudine… Faptele lui nu sînt decît slabe replici la niÈ™te gesturi ritualice, fiecare miÈ™care îi este stereotipă, stîngaci de reală… Săracul meu, eÈ™ti atît de neautentic… încît îmi permiÈ›i, fără să vrei, evident, să mă joc cum vreau cu tine! Ia să văd, îl prinde persoana a III-a…? Ar fi adunat sub formă de sicriu un întreg noian de fiÈ™e de lectură pentru puncta incapacitatea memoriei de a înfrîna timpul. Oamenii, la fel de triÈ™ti ca niÈ™te personaje dezarticulate de replicile seci ale scenariului, în filmul de aseară, stăteau la coadă în faÈ›a unei băi. Eram È™i io printre ei… ÃŽn permanent realitatea are un revers al ei. ViaÈ›a se desfășoară în paralel pe două planuri: concretul ipotetic È™i respectiv ficÈ›iunea simptomatică. Cei doi “eu†vor cocheta în paralel cu două sisteme de percepÈ›ie a realității. Autorul È™i personajul, unități indistincte în acelaÈ™i punct al existenÈ›ei, dimineaÈ›a, vor plonja în lumea nebună de sub Cerul cu Litere… Adevărul este că cele două entități sînt interÈ™anjabile, complementare… nu-s decît variante contextuale ale unei personalități incerte… Ambii sînt scriitori, încep romane în aceeaÈ™i manieră… gîndesc la fel, povestesc la fel, nu-s decît copiii nebuni ai unei lumi ludice alienante. Scriu nerespectînd regulile gramaticale cu o încăpățînare habotnică. (Anticalofil mic, ce eÈ™ti!) aseară, la o bere, în mijlocul terenului de fotbal în care mă îngropasem ca copil, am auzit o voce ascuÈ›ită (asta era înainte să surzesc!) spunînd că È™i-a scris niÈ™te gînduri... aberant. Imposibil! Io cred totuÈ™i că – n – cap stau mult mai confortabil decît pe o hîrtie care, ca vai de ea, va fi linsă de priviri hulpave È™i critice È™i într-un final va sfîrÈ™i alături de tronul din budă pe care mă aÈ™ez în primul rînd de nevoie È™i n al doilea pentru că natura m-a blestemat să dau pe apa sîmbetei () tot ce-i mai bun în mine... Apa curge în baia lu’ vecinu’ de deasupra. Ce bine e să È™tii că È™i alÈ›ii trăiesc pe lîngă tine, aproape începi să realizezi că È™i tu faci la fel, bine, dup-aia îți vine mintea la loc È™i iar începi cu visele tale È™i uiÈ›i că-ncepi să cheleÈ™ti È™i .... Plapuma cade ca o nesimÈ›ită ordinară pe jos, iar ea rămîne goală ca o dulcinee care nu s-a familiarizat cu realitatea unei ficÈ›iuni pseudo-biografice. Oare mai avem ceva din noi È™i azi? Sau ... cafeaua. Un cuÈ›it neas-cuÈ›it îi È›ine loc de ceas, breloc È™i linguriță. Niciodată să nu laÈ™i cuÈ›itul din mînă, spuneau haiducii lui Șapte Cai. Io am luat cu mine tăiÈ™ul cuÈ›itului adînc ascuns într-o crestătură pe braț… Mîine este o zi ideală pentru o moarte, după unii autori, dar azi... De ce mama mă-sii au băgat ăștia un azi în program? ÃŽmi încurcă a dracului de tare socotelile! Este vorba de cu totul È™i cu totul altceva… Am înÈ›eles în sfîrÈ™it bucla asta roÈ™cată de pe fruntea ei. Este exact ca un copil mic È™i neajutorat spălat la funduleÈ› de mama lui. Mă joc cu ea ca cu un text, căutînd să recuperez virgulele care m-au învățat atîtea despre cum se scrie corect o poveste... sînt plin tot de greÈ™eli de ortografie (d’aia iau antibiotice, tre’ să mă devirusez odată). Printre buclele tale îmbibate cu ninsoarea caldă a mătreÈ›ii, găsesc povestea unui vis… poate o să scriu È™i despre el undeva… asta i-aÈ™ spune cînd s-o trezi…Ea, iubita mea – sau nu? – nici măcar nu-mi mai dau seama dacă o iubesc. Pur È™i simplu stau cu ea. M-am obiÈ™nuit cu toanele ei, cu dracii ei, am renunÈ›at la tot ce îmi era apropiat pentru a fi aÈ™a cum sînt cu ea, adică lipsit de personalitate, transparent, uneori chiar invizibil… Mă schimb doar cînd rămîn singur cu mine… Atunci mă sinucid imaginar, îmi schimb radical viaÈ›a, devin un alt eu, unul recompensator, răzbunător… È™i personajul meu trebuie să trăiască aceeaÈ™i dramă, numa’ că el va reuÈ™i să facă ceva pentru a ieÈ™i din căcatul ăsta de monotonie… De ce poveÈ™tile pe care È›i le-am spus aseară mai sînt încă în cameră? Cafeaua + È›igara, două bătrîne madlene proustiene, mă trag în jos înspre realitate… Sînt iar singur. Este iar singur. ÃŽntre ochi È™i nas se aÈ™ază confortabil o poveste. Visează pentru cîteva secunde că nu este el, apoi, că nici măcar eu nu este, apoi se diluează orb în punctul negru de pe fundul ceÈ™tii de cafea È™i absentează cîteva secunde din cascada unei vieÈ›i pe care începea s-o împartă în felii egale cu vrăbiile. Vorbim fără să ne uităm că aceleaÈ™i cuvinte vor însemna într-o altă zi altceva, iar ceaÈ›a în care ne-a plăcut să ne bîlbîim drogaÈ›i cu amintiri va fi aranjată altfel pe rafturile bibliotecii. Cafea È™i È›igară. Limitez aici existenÈ›a. Un punct roÈ™u pe tavanul din bucătărie îl trimite brusc în valurile pline de scame ale vremurilor în care lucra la ziar: Fiecare noapte începea cu o cafea È™i o È›igară (îmi aprind una, È™i acum È™i atunci). Să scrieÈ›i un necrolog frumos, aÈ™a patetic È™i plin de emoÈ›iune scriitoricească la stingerea ei, părea că-i spun bulbucii de fum… A fost un vis aburitor, în care ..... copaci transparenÈ›i ca palma pe care mi-a aÈ™ezat-o gîndul pe-o ceafă încercau să-mi atragă atenÈ›ia. Visam. Visai, adăpostită la căldura maternă a păturii, aveai cordonul ombilical netăiat, prins cu ghearele de vise. Chiar È™i el, personajul visa. ToÈ›i l-au citit pe Gauguin, Cu dali a fost un pic mai greu pentru că toată lumea se uita în gol. AÈ™a că la fiecare membrană sonoră a sufletului au amplasat un diapazon pentru a înregistra cît de frumos visează lumea cînd se uită în golul metafizic. Apoi a început încă un film despre apocalips È™i noi am început să ne rugăm moartea înaintea celorlalÈ›i nefericiÈ›i. Cel mai lung drum trebuie măsurat în cuvinte pestriÈ›e, cu volănaÈ™e È™colăreÈ™ti È™i tabieturi ciudate. Poate că pe cărare o să găsim iepuri curioÈ™i care ne vor întreba dacă avem la noi programe tv… ce-o să le spunem? Hehe, băieÈ›ii lu’ Iancu Jianu, ia mai mînaÈ›i, măi! A fost o dată… cumva sună cunoscut această replică… e un déjà vu în luna asta se vînează cocorii… noi sîntem doi cocori vînători…? Și s-a trezit… sau m-am trezit. Lumea începe cu o ghicitoare. Nici el nici io nu am ghicit răspunsul. Trebuie să o luăm de la capăt… ... S-a trezit la marginea patului. Mai avea încă amprentele unor visuri pe pleoape. Nu È™tia de ce trebuie, totuÈ™i să se trezească, aÈ™a, deodată, în fiecare zi. I-ar fi plăcut să lenevească pînă cînd crusta de pe pleoape i-ar fi crăpat, iar degetele ar fi început să-mproaÈ™te izuri pestilenÈ›iale peste începutul oricărei zile. Cafeaua. AÈ™a se întîmpla în fiecare zi. Apoi au început zilele în care avioane de hîrtie legau suflete cu o aÈ™a eficacitate încît au fost amplasate între blocuri unități anti-aeriene. Dar fără prea multe rezultate, pentru că noii îndrăgostiÈ›i livreÈ™ti ai noii lumi noi au descoperit un alt sistem de a se lega între ei. Pentru asta au folosit simple cuvinte rostite silabisit ca o prefață la un basm, pe care le desigilau de înveliÈ™ul metaforic în care fuseseră învelite secole de-a rîndul în faÈ›a clientului timpan. Toată lumea începe să citească ceea ce posturile locale de radio comunică a fi cît de cît interesant, se citeÈ™te pe rupte pentru că lumea a-nceput să nu se mai înÈ›eleagă... Simpla referire la o pagină a romanului universal citit însemna o declaraÈ›ie de amor, război, simpatie sau antipatie, invitaÈ›ie etc. ÃŽntreg mapamondul lectura aceeaÈ™i carte pentru a putea exista. Dictatorial, textul impregna sufletele de noi È™i noi semnificaÈ›ii, literele desigilau universuri onirice, sentimentele se metamorfozau rapid devenind încet – încet sublime… Lumea evolua sub noua dictatură a literei. ExtratereÈ™trii care au venit în excursie au rămas profund marcaÈ›i de limbajul numeric al pămîntenilor... 375 azi putea însemna discuÈ›ia dintre Quijote È™i bătrînul Sancho sau răzbunarea lui Hamlet. Lumea evolua în mica baracă a lecturii ajungînd să consume atît de puÈ›in aer că păsările (de departe cele mai vorbăreÈ›e de pe Terra) È™i-au dezvoltat în aÈ™a hal sistemul respirator încît a fost necesară scrierea unui nou roman în care cuvîntul muzică a fost înlocuit cu pasăre, apoi a urmat resemantizarea, firească în context evolutiv, a cuvîntului, devenit inutil, “eu†înlocuit cu sintagma “eu aziâ€.... ÃŽn cimitire clopotele recitau pasaje biblice. CerÈ™etorii spuneau povestea noastră din dimineaÈ›a aceea în faÈ›a unor trecători care ne citiseră È™i ne reciclaseră în conformitate cu manualul de instrucÈ›iuni afiÈ™at în fiecare intersecÈ›ie. Þin minte că pe vremea aia îmi era frică să mai visez lumi noi, de teamă că ele se vor substitui realității… Ne drogam cu o sete nebună pentru ca visele noastre să rămînă incoerente, dezarticulate, inexplicabile… Muream pe capete È™i ni se spuneau la căpătîi cifre universal cunoscute pe post de binecuvîntări… Pe vremea aia toată lumea citise Biblia… Nou-născuÈ›ii erau botezaÈ›i simplu, după indicele de la bibliotecă, pagina È™i paragraful în care apărea numele dorit de părinÈ›i… Lumea ajunsese la o angoasantă saturaÈ›ie… Literatura trebuia să moară! Atunci ori niciodată… Ciudat vis! Este normal să visezi urît cînd nu eÈ™ti decît un personaj… io visez altfel… ... S-a trezit la marginea patului. Mai avea încă amprentele unor visuri pe pleoape. Nu È™tia de ce trebuie, totuÈ™i să se trezească, aÈ™a, deodată, în fiecare zi. I-ar fi plăcut să lenevească pînă cînd crusta de pe pleoape i-ar fi crăpat, iar degetele ar fi început să-mproaÈ™te izuri pestilenÈ›iale peste începutul oricărei zile. Cafeaua. Un bun început de roman. Cafeaua È™i È›igara. Ce urît am visat! CoÈ™mar de căcat!, își spuse… Cu două degete leagă lumea de pe fundul ceÈ™tii de lumea plină de visuri din interiorul trupului. Ea, iubita, se uită la el de parcă ar fi fost trează. Cum poate dormi aÈ™a? Zice femeia care a venit cu lumina. Dumneavoastră treaz de aproape două zeci È™i de ani È™i dînsa... aaaașșa ceva! (îi place cum gîndeÈ™te tanti cu lumina, nu-i place că îi cere bani, îi place să-i arate că de data asta are ce să-i dea, nu-i place să se despartă de o importantă parte din bani, îi place să-i numere pe îndelete....). Se uită la mogîldeaÈ›a din faÈ›a sa. O femeie la vreo cincizeci de ani, era genul de individ care nu avusese în viaÈ›a lui vreo revelaÈ›ie È™i o ducea bine, era sigură pe inferioritatea ei È™i … garantat venea de la biserică. Voia să-È™i salveze sufletul, pe care bănuia că-l ascunde în sutien (aÈ™a o învățaseră părinÈ›ii) È™i se ruga la tablouri, cruci, răsărituri de soare etc. Era un om fără istorie… femeia pleacă. Singur cu ce a mai rămas din singurătatea lui (aÈ™a începea un text scris în fragedă pruncie È™i păstrat cu sfinÈ›enie de părinÈ›ii lui) încearcă să reconstituie firul narativ al vieÈ›ii lui. Apoi: cafeaua È™i È›igara. AÈ™teaptă în MORRISON HOTEL poezia îmbibată cu mult suflet de poet; cititorul care nu va veni niciodată singur È™i niciodată nu o va citi, fiind prea preocupat de capătul ăsta de È›igară, atît cît a mai rămas din viaÈ›a asta fumegîndă… Dezvață-te de pornirile astea violente, nu mai căuta poveÈ™ti pe fruntea iubitei, poate într-o zi va cheli din cauza ta… È™i atunci ce te vei face cu o iubită cheală? Cum o vei mai minÈ›i că este frumoasă? Va trebui să razi în cap întreg Pămîntul pentru a o face să fie mîndră de smocul rămas în creÈ™tet… ÃŽÈ›i dai seama ce calamitate? Cît păr va fi pe străzi? - cred că e rău cînd ajungi să vorbeÈ™ti de unul singur... Ah, È™i ea doarme... mă oftică liniÈ™tea asta a ei. Se È™tie iubită È™i doarme ca o scroafă în timp ce eu delirez… Nu te iubes… Căcat! Nici măcar atîta bărbăție nu mai am în mine să-i spun că o prefer adormită. Cred că dacă ar dormi tot timpul aÈ™ lua-o È™i de nevastă. E convenabilă o femeie care tace tot timpul. ÃŽÈ›i face copii dormind, se hrăneÈ™te intravenos, trăieÈ™te în liniÈ™te pe lîngă casa omului… etc. (evident aceste vorbe sînt spuse È™i gîndite de personajul meu, care, după cum spuneam, este un tip cu foarte multă personalitate… poate o să-l las pe el să scrie o mare parte din romanul meu… nu de alta, dar îmi place să văd cît de rău va ajunge din cauza relei sale credinÈ›e). Poate că un duÈ™ va rezolva dilema È™i emoÈ›ia în care plonjez în fiecare clipă de trezire. ÃŽntotdeauna singur cu mine, atît de nesigur de mine, zice ca pentru punctul acela invizibil în care iar i s-au împotmolit cuvintele È™i privirea… Acu ar putea încerca să scrie ceva. N-are chef. O lene divină îl cuprinde pe nesimÈ›ite È™i începe să-i fie silă treptat È™i să mai respire, efortul făcut de bătăile inimii îl epuizează. Ce este moartea dacă nu o imensă stare de plictiseală de viață, o lene existenÈ›ială, un refuz comod în faÈ›a jocului. Piua! Fain concept, acu simt că sînt în afara oricărei complicaÈ›ii din viaÈ›a mea. Stop pe verde natural! cà nu mai trăiesc în rînd cu voi aceleaÈ™i secunde, minute, vremuri; vă dau un avans, luaÈ›i-o înainte poate o să vă ajung din urmă. E plăcut să fii pe stand by: nici mort, da’ nici viu… E fain să fii omul-piua, omul care aÈ™teaptă clipa aia pentru care vrea să trăiască, omul ăla care refuză să digere secundele astea trimise de voinÈ›a divină tuturor… nu se contopeÈ™te cu vulgul pentru că timpul său nu a sosit. Nu-l mai căutaÈ›i, nu mai plăteÈ™te întreÈ›inerea pentru că el a încetat să mai consume. ... S-a trezit la marginea patului. Mai avea încă amprentele unor visuri pe pleoape. Nu È™tia de ce trebuie, totuÈ™i să se trezească, aÈ™a, deodată, în fiecare zi. I-ar fi plăcut să lenevească pînă cînd crusta de pe pleoape i-ar fi crăpat, iar degetele ar fi început să-mproaÈ™te izuri pestilenÈ›iale peste începutul oricărei zile. Cafeaua. Un bun început de roman. Nu înÈ›elegeÈ›i jocul? Nu-i nimic, încercaÈ›i să vă imaginaÈ›i absenÈ›i È™i poate veÈ›i reuÈ™i să ieÈ™iÈ›i din rîndul ăsta ordonat intitulat generic istorie a umanității… Acum tre’ să scrie. Cafeaua È™i È›igara, un bun început de roman… Poate că va găsi niÈ™te cuvinte faine jos, la coadă la telemea sau la pită... sau poate va mai trece o zi È™i iar va adormi seara încercînd să-È™i amintească de el, omul pe care l-am îngropat în litere... sau poate nu-i om. Nu È™tie cum să mă numească... seamănă cu mine... È™i lucrul ăsta-l sperie. Nu are identitate? Se va defini pe sine însuÈ™i ca altcineva decît El? Ciudat să te vezi pe tine ca pe altcineva decît ăla care te-a creat… Psihologia personajului de carton este un labirint sinuos, aflat într-o perpetuă metamorfoză… Imagini haotice se bulucesc ameÈ›itor într-un carusel ciudat de familiar È™i totodată necunoscut în adevărata-i ipostază… Ãsta albastru È™i plin de litere de deasupra mea este cerul? Oare cerul lui cum este? Probabil că-È™i are È™i el, autorul meu, autorul lui, iar autorul lui pe al său È™i aÈ™a mai departe… De ce am senzaÈ›ia că lucrurile astea s-au mai spus? Le-oi fi citit pe undeva sau … le-a citit el… sau… trebuie să le scriu? Simt că încep să mă încarc de noi energii. Sînt real? Evident. Atunci el? Și el este, poate, dar nu aÈ™a de real ca mine, din perspectiva mea… poate o să scriu o carte despre el, autorul meu… sau personajul meu… È™i atunci ne vom roti ca tîmpiÈ›ii în acelaÈ™i carusel nebun al literelor pînă ne vom lovi ca proÈ™tii de vreuna din coperte… Subiect de bîrfă între cocotele de la bar. Poate că voi ieÈ™i azi în oraÈ™ doar cu jumătate de gură. Vînzătorul de cărÈ›i gesticula alarmat.... Tipul își ascunsese sufletul în spatele unui rictus grotesc È™i încerca să pară cît mai uman… Coada asta de bursuc îl mai trăda cînd se întorcea către rafturile din spate. Personajul meu este un individ ciudat. Pentru el imaginaÈ›ia este universul în care evadează, în care se izolează complet de existență. Pentru el textul nu este decît imaginea concretă a lumii în care fuge de lume. Acolo își bea cafeaua în fiecare dimineață, fumează, trăieÈ™te începuturi simetrice, acolo instaurează staza asta atît de confortabilă. Nu îi prea place să vorbească despre el, atîta timp cît măștile pe care realitatea i le impune nu îi aparÈ›in deloc, nu ar putea să vorbească despre un eu care nu este al lui. ÃŽn mica lui Oniria, are timp să se privească în oglinzi, să se atingă cu obrazul de cerul rugos al inexistenÈ›ei sau să-È™i planifice morÈ›i È™i naÈ™teri. Cînd este singur, ascunde imaginar în fiecare dulap din casă un personaj pentru a-l suspecta că este amantul iubitei. Caută pretutindeni. ÃŽl găseÈ™te. ÃŽi găseÈ™te pe toÈ›i. De fiecare dată sînt acolo unde È™tie el. ÃŽi simte de la o poÈ™tă. ÃŽi scoate pe rînd din dulap. ÃŽi omoară în chinuri groaznice. ÃŽi taie în bucăți È™i îi aruncă la gunoi. Se spală de sînge, un sînge transparent ca È™i povestea crimei. Apoi duce calm gunoiul. AÈ™teaptă liniÈ™tit, cu cafeaua È™i È›igara în față, poliÈ›ia. Nu-l va prinde nimeni. Este prea inteligent. Este criminalul perfect. Singurul punct nevralgic al său vor fi poate memoriile deconspirative pe care le va publica post mortem. Nu l-au prins pînă acum È™i a omorît peste o sută de pretendenÈ›i. Garantat nu-l vor prinde nici de data asta.... ... S-a trezit la marginea patului. Mai avea încă amprentele unor visuri pe pleoape. Nu È™tia de ce trebuie, totuÈ™i să se trezească, aÈ™a, deodată, în fiecare zi. I-ar fi plăcut să lenevească pînă cînd crusta de pe pleoape i-ar fi crăpat, iar degetele ar fi început să-mproaÈ™te izuri pestilenÈ›iale peste începutul oricărei zile. Cafeaua. Un bun început de roman. Cîteodată este frumos. Are doi ochi simetrici, o gură tăiată cu atenÈ›ie de creatorul modelului în cauză, o față suptă È™i simpatică... o privire tristă extrem de absentă în faÈ›a oglinzii. Cîteodată pare chiar uman. FiinÈ›a livrescă aduce extrem de mult cu un portret humanoid în variantă alb-negru. TristeÈ›ea este cea care îi dă un aer misterios È™i reuÈ™eÈ™te să-l facă ocazional chiar atrăgător în ochii femeilor. Dar el îi este fidel Adormitei. Mai degrabă ar muri decît să o înÈ™ele… È™i asta pentru că ea l-a rugat atît de frumos să nu o facă… chiar dacă este curtat de o groază de femei, el rămîne ferm pe poziÈ›ii. Nu e fidel pentru că o simte, ci pentru că ea i-o cere, iar el, ascultător, se supune cuvintelor ei ca un erou romantic în faÈ›a destinului. Poate de aceea este atît de tăcut. Poate de-aia moare È™i se naÈ™te singur de atîtea ori înconjurat de alte È™i alte femei… slabe alternative ale aceleiaÈ™i figuri adormite. Poate o iubeÈ™te… dar cum dracu’ poÈ›i iubi cînd tu ca obiect iubitor nu prea eÈ™ti un Tu bine definit? Cum poÈ›i iubi cînd nu eÈ™ti cu adevărat decît un eu băutor de cafea È™i pipangiu? Deja plictisit. Cafeaua-i pe gătate. Þigările creaseră plantaÈ›ii de tutun în plămînii lui. Pachetul de È›igări cu filtru, medicinale, era È™i el pe terminate. ... S-a trezit la marginea patului. Mai avea încă amprentele unor visuri pe pleoape. Nu È™tia de ce trebuie, totuÈ™i să se trezească, aÈ™a, deodată, în fiecare zi. I-ar fi plăcut să lenevească pînă cînd crusta de pe pleoape i-ar fi crăpat, iar degetele ar fi început să-mproaÈ™te izuri pestilenÈ›iale peste începutul oricărei zile. Cafeaua. Un bun început de roman. Personajul aproape că era în pragul unei crize surde în faÈ›a creatorului său. Voia să iasă din poveste pentru a merge pînă jos să-È™i ia È›igări… Nu dragul meu, locul tău este aici, în sufletul meu. Povestea asta ne aparÈ›ine amîndurora în mod egal. Va evolua în aÈ™a fel încît să ne mulÈ›umească pe amîndoi. Te înÈ›eleg. Și io-s fumător. ÃŽl las. Coboară. Jos, se va îndrăgosti ca nebunu’ de noua vînzătoare de la chioÈ™c. Tipa are vene¬ra¬bi¬la vîrstă de 25 de ani de cînd È™i-a îngropat prima căsnicie. (nu pot să-i fac asta, chiar dacă m-a enervat cu accesul ăsta de personalitate). AÈ™a că tipa are 25 de ani È™i în realitate È™i în buletin. E frumoasă, atrăgătoare rău… Sînii ei sînt niÈ™te mingi de foc, mari È™i rotunzi ca ai unei brumhilde mitice…Este cu adevărat frumoasă. Sufletul ei mare (cam 35 de centimetri pe scara Richter) va răspunde cu aceeaÈ™i monedă la valurile de pasiune cu care el îl va copleÈ™i. Incredibil de real este È™i faptul că povestea lor de iubire va întări eterna idee că dragostea are o formă rotundă, senzuală, sexi. Vor face dragoste printre rînduri, în timp ce nisipul plin de italice le va tachina uÈ™or porii dilataÈ›i de atîta pasiune. Fericirea asta nu este un lucru povestibil, este cel mai neverosimil aspect al ficÈ›iunii, de aceea voi face un sumar È™i voi trece peste… Oricum ne grăbim să … murim iar. Iar cum timpul nu poate fi oprit decît prin simplul PIUA vom spune: piua È™i … ... S-a trezit la marginea patului. Mai avea încă amprentele unor visuri pe pleoape. Nu È™tia de ce trebuie, totuÈ™i să se trezească, aÈ™a, deodată, în fiecare zi. I-ar fi plăcut să lenevească pînă cînd crusta de pe pleoape i-ar fi crăpat, iar degetele ar fi început să-mproaÈ™te izuri pestilenÈ›iale peste începutul oricărei zile. Cafeaua. Un bun început de roman. Chiar dacă se simte liber, el nu È™tie că moartea îl aÈ™teaptă ca o hienă ascunsă sub scutece de bebeluÈ™ într-o cadă pe jumătate plină cu nămol. ÃŽÈ™i va aminti de dimineaÈ›a asta cînd va veni clipa trezirii Ei? O va iubi È™i atunci? Pe scări începe să compună mental poezii. Nu-i ies decît cîteva litere pentru ca mai apoi să constate È™ocat că..... : OraÈ™ul fictiv ÃŽn care stau VeÈ™nice Guri de tun Se deschide ca un flutur peste o coală Compostată cu teamă de ochi Cu susu-n jos ÃŽn timpul în care nu È™tiu de ce Eu Est Un autre. ÃŽÈ™i ia un pachet nou. Scoate o È›igară, scrie pe ea poezia de mai sus È™i o întinde fericit femeii care îl făcuse s-o iubească prin simplul fapt că exista... era acolo singură în chioÈ™cul acela de tablă, singură ca È™i el în chioÈ™cul lui de carne. Ea lucra la un patron porcos È™i obsedat sexual, el la un autor. Destinul le-a fost favorabil pînă cînd autorul a hotărît să provoace în roman cutremurul, chiar dacă timpul distopic al scriiturii impunea o altă logică È™i un alt sistem evenimenÈ›ial. Trebuie să acceptat faptul că tragismul potenÈ›ează plăcerea lecturii, teama de moarte atrage mai mult decît plăcerea de a trăi… Norocul lor a fost că pînă să se-ntîmple acest ghinion controlat livresc ei au apucat să se căsătorească, să aibă copii, să fie fericiÈ›i pînă la adînci bătrîneÈ›i, să scrie È™i cîteva cărÈ›i. Pentru că în ficÈ›iune totul este posibil… Pe chioÈ™c un È™mecheraÈ™ de cartier scrisese: Nu te băga în vreun joc dacă nu È™tii cum să-l termini singur! Și alături era o cruce. Pe cruce scria mare Literatura. Faină tipă, își spusese personajul în clipa în care citi numele vecinei sale de la apartamentul 12, (el chiar nu È™tie că în afara textului este vorba de altceva… acolo, înăuntru asta este semnificaÈ›ia: Tipă faină!). Ce-or fi avut cu ea golanii ăștia? Săraca! Și e o femeie cu probleme, pensia nu i-a mai venit de nu È™tiu cînd…Amărîta! ÃŽn aceeaÈ™i dimineață în care se produsese cutremurul, multă lume a fost ucisă, fie de blocurile care cădeau într-o avalanșă de răcnete È™i pocnituri, fie de personaje ingrate care ucideau imaginar bărbaÈ›i suspectaÈ›i de a fi amanÈ›ii unei anumite iubite imaginare........ Autorii ucideau pe capete personaje pentru a ipostazia textual structuri incipiente de personalitate… Pentru a împiedica textul să se dezvolte singur, pentru a opri orice iluzie a temporalității, pentru a împiedica alterarea progresivă a personajelor… Totul putea acum să renască! După micul haos artificial va veni o eră a liniÈ™tii, a tăcerii È™i: ... S-a trezit la marginea patului. Mai avea încă amprentele unor visuri pe pleoape. Nu È™tia de ce trebuie, totuÈ™i să se trezească, aÈ™a, deodată, în fiecare zi. I-ar fi plăcut să lenevească pînă cînd crusta de pe pleoape i-ar fi crăpat, iar degetele ar fi început să-mproaÈ™te izuri pestilenÈ›iale peste începutul oricărei zile. Cafeaua. Un bun început de roman. Apoi i s-au descleÈ™tat rînd pe rînd gîndurile È™i au început să defileze sub forma unor tabele complicate. NiÈ™te forme balerine săpate în zaÈ› îi aminteau cu nesimÈ›ire de filmul de aseară... tu nu te născuseÈ™i încă. … Și încă nu se crăpase de ziuă. Un ciorchine inestetic de stele se agățase de un teanc de bancnote de 500.000 de visuri sau lei... depinde de rata de schimb a lunii în timpul solstiÈ›iului de primăvară. Papucii încă impregnaÈ›i de mirosuri aminteau de existenÈ›a în încăpere a unor semne ce l-ar fi putut ajuta să se regăsească mai repede. TotuÈ™i nu-i adulmecă. Nu-i ardea de nici o cafea la ora asta. Poate o È›igară ar merge… ÃŽl durea o ureche. Patul se purta cu el de parcă ar fi sforăit toată noaptea. ÃŽl gonea departe într-o lume de care se temea din ce în ce mai tare. Și ea era tot acolo ca în fiecare dimineață. Tot adormită, tot iubita lui, chiar dacă în dimineaÈ›a asta avea altă față, alt trup. ÃŽncepea să se simtă vinovat de somnul de azi-noapte, totul se schimbase în timpul nopÈ›ii. Ce-o fi făcut rău în vis de s-a-ntîmplat aÈ™a ceva… Ș-apoi ce... mama mă-sii! Face ce vrea în timpul somnului, dacă vrea el poate trage È™i un mic deces È™i asta doar aÈ™a să arate cine e mai tare… Se apucă să-È™i studieze iubita asta nouă… ÃŽi desfăcu nasturii de la pijama, descoperi doi sîni mari È™i fermi, cu sfîrcuri rozalii care sub atingerile lui se întăreau… Pielea ei mătăsoasă păstra încă urmele partidei de sex de aseară, dîre de pasiune pătaseră pentru totdeauna misterul acestei noi iubite. Părul ei blond zăcea neruÈ™inat pe pernă. Era într-adevăr frumoasă… O iubea? Normal că o iubeÈ™te… E iubita lui de atîta timp. S-a obiÈ™nuit cu toanele ei, dracii ei, reproÈ™urile ei… Ce bine ar fi dacă ar dormi tot timpul! ÃŽi este fidel pentru că ea îl rugase atît de frumos să nu o înÈ™ele cu alta încît nu a putut-o refuza. Ea îi È™tie problemele, îi distruge atît de frumos momentele de beatitudine aÈ™ezîndu-i peste ochi un văl impregnat de problemele ei. E un vis frumos! ÃŽi povesteÈ™te frumos, cu lacrimi în ochi despre ea, despre el, făcîndu-l iar să se simtă personaj… asta pînă cînd va rămîne iar singur (aÈ™a de rar rămîne singur cu singurătatea lui…). ÃŽn mîinile ei, el nu este decît un ghemotoc transparent de plastelină… Trebuie să bea o cafea È™i… să-È™i amintească iar cum: ... S-a trezit la marginea patului. Mai avea încă amprentele unor visuri pe pleoape. Nu È™tia de ce trebuie, totuÈ™i să se trezească, aÈ™a, deodată, în fiecare zi. I-ar fi plăcut să lenevească pînă cînd crusta de pe pleoape i-ar fi crăpat, iar degetele ar fi început să-mproaÈ™te izuri pestilenÈ›iale peste începutul oricărei zile. Cafeaua. Un bun început de roman. O È›igară pe terminate. Scrumiera priveÈ™te ostil printre valurile de scrum È™i chiÈ™toace sepulcrale. Oglinda încadrează un chip străin. Ãsta este el! Cîți ani am? Cine sînt azi?, zise È™i își căută buletinul. Măcar un nume puteam avea în dimineaÈ›a asta, gîndi revoltat. Voi scrie È™i eu o poveste despre… un personaj care probabil va semăna cu mine… o să-l omor cu ciudă de fiecare dată cînd crede că îi merge bine… nu pot scrie despre fericire… Io vorbesc despre realitate. Trenurile făceau un zgomot infernal, își va pune termopan pe timpan, cînd va avea bani. Amintiri de navetiÈ™ti chinuiÈ›i de dum-dum-uri ceferiste se ascundeau printre ghiveciurile de pe balcon. Ea doarme enervant de senină. O urăște. Sau nu… Se urăște că nu a È™tiut să citească întîi cuprinsul È™i prefaÈ›a cărÈ›ii în care i s-a propus să fie personaj. De la vecinul de deasupra se aud acordurile triste ale lui Leonard Cohen, în blocul de vizavi un puÈ™ti explică întregului cartier ce înseamnă noul val în muzică: Oooooooo, viaÈ›a meaaa! Acum totul este clar. Chiar este un personaj. O senzaÈ›ie naÈ™pa îl făcu să-È™i mai aprindă o È›igară. Sînt personajul, deci vasalul unui autor È™i al unei iubite… A acceptat orbeÈ™te pentru că avea nevoie de bani, s-a băgat slugă la un autor, avînd încredinÈ›area că va fi o personalitate înstărită a lumii virtuale. Cu iubita a fost altceva, din cîte-È™i aminteÈ™te. S-au întîlnit la începutul unui roman. Era o dimineață superbă... Era un pic mahmur… Trezirea fusese prea bruscă, iar visul rămăsese neterminat… Și atunci a apărut ea, cu părul blond împrăștiat pe pernă, prin mintea lui È™i prins adînc în viscerele sufletului său… O iubea… Da, a fost iubire la prima vedere. Erau acolo în patul nupÈ›ial de o bună bucată de veÈ™nicie. Amintirile despre ea însă demonstrau un soi de saturaÈ›ie. Se cam plictisise să o tot sufoce cu iubirea lui, în timp ce ea … dormea. Și cînd era trează ea tot dormea. El nu trebuia decît să o asculte, să facă ceea ce ea îi poruncea È™i totul ar fi putut fi în ordine... Asta dacă nu se trezea cu faÈ›a la cearceaf È™i totul degenera într-un scandal ordinar... Totul era frumos de ireal… Acum ce-o fi o fi... Trebuie să asculte de autor… Va face cuminte tot ce i se va cere însă nu va scrie niciodată versuri, pentru că nu are suflet pentru aÈ™a ceva. Un chibrit pe jos. Iar singur. Singur ca în clipele în care simte cum fiecare picătură de ploaie seamănă cu un text simpatic È™i insolit. Era un peisaj solemn partea asta a palmei sale. ÃŽncepea să fie sigur de el cînd…. Și unul din ceasuri se opri într-o secundă viu silabisită, sinusoidală… Fiecare scriitoraÈ™ începe viaÈ›a literară cu un Ãăăăăăăăăăă… ca È™i cum lumea în care se ascunde ficÈ›iunea are nevoie de o incantaÈ›ie magică, pentru a deschide larg poarta culisantă a imaginaÈ›iei. Păcat că trebuia să se dilueze È™i să devină treptat imaginea fidelă a amintirilor autorului său. Retrospectiv È™i un pic retrograd în nostalgia de tip manierist, scriitorul decupa poezia dadaistă aranjînd-o pe niveluri, articole, structurînd importanÈ›a de netăgăduit a virgulei cu trei capete de redare… Ea nu se mai putea trezi. Plapuma sub care își ghemuise pentru prima dată lacrimile calde È™i tulburi se scofîlcise sub forma unui balaur de îngheÈ›ată. AÈ™ fredona Aida de Verdi, dar nu mai am urechea muzicală de altă dată. Și povestea cu furtul de hoÈ›i, cu importul de violatori, cu creÈ™terea cotei pe piaÈ›a valorii pe pumn de bătăuÈ™ mă face să mă gîndesc cum aÈ™ putea spune treaba asta în limba franceză, de exemplu… sau cum ar fi dacă la traducere aÈ™ ieÈ™i eu autor È™i el personaj. Oare nu există vreo limbă în lume care să confunde autorul cu personajul? Despre asta trebuie să scriu o dată… Mîine poate o voi întîlni pe Cealaltă. SenzaÈ›ia pe care mi-o lasă visul ăsta frumos È™i sincer, cu sutien dantelat È™i voaluri nebuloase este una profundă. Simt că aÈ™ fi putut să iubesc neÈ™tiinÈ›a ei atunci cînd zice că facem amor, aÈ™ fi putut să cred în inefabilul poveÈ™tii ei dacă nu ar fi avut aluniÈ›a aceea pe sînul mincinos al relaÈ›iei noastre… AÈ™ fi putut să-I spun că pentru mine toată povestea nu este decît o jonglerie frumoasă cu sentimentele… mei ale ei… Poimîine va fi o Alta… viaÈ›a mea începe întotdeauna ca o poveste, am un harem impresionant… ... S-a trezit la marginea patului. Mai avea încă amprentele unor visuri pe pleoape. Nu È™tia de ce trebuie, totuÈ™i să se trezească, aÈ™a, deodată, în fiecare zi. I-ar fi plăcut să lenevească pînă cînd crusta de pe pleoape i-ar fi crăpat, iar degetele ar fi început să-mproaÈ™te izuri pestilenÈ›iale peste începutul oricărei zile. Cafeaua. Un bun început de roman. Am visat culori nemaiîntîlnite într-o poveste mult anterioară naÈ™terii mele în aceste coperte. ÃŽnvîrt È›igara între degete. Mă joc cu ea, scot rotocoale senzuale de fum pe nări È™i simt că … jocul meu cu È›igara îmi trimite autorul la o È›igară… Cred că am reuÈ™it să-i fac poftă să fumeze È™i el… Savurez È›igara È™i mă gîndesc că aÈ™ putea acum să inversez rolurile, să scriu o carte despre autorul meu, care acum fumează… Fain! Uite-o pe ea. E frumoasă acum că recunosc ca fiind o alta… ÃŽÈ™i citeÈ™te singură în palmă. N-are noroc azi. Pe ieri treburile se reconfirmă È™i la o privire retrospectivă sumară. Nu mint liniile. ChiromanÈ›ia își păstrează încă necunoscutele sub mormane sepulcrale de bătături, cicatrici È™i crăpături pline de eternul jeg al memoriei lucrurilor… să fac un duÈ™. Se ruÈ™inează la gîndul că aparÈ›ine atît de absolut unui singur sex. Ascuns în note de subsol, defunctul personaj adulmecă urmele înmiresmate ale ei. Ea face duÈ™. Printre copaci cu umbre È™i chiar cu crengi înfrunzite. ÃŽn luminiÈ™ul poveÈ™tii stă ascunsă ea ondina viselor lui. Se va vindeca vreodată de ea? Vrea să se vindece. Știe că drogul ăsta este unul mortal. TotuÈ™i o sărută în continuare, se umple iar de dorință È™i … Ce-ar fi dacă… ÃŽntr-o dimineață s-ar trezi ca o ea… N-ar mai fi el. N-ar mai avea trăsăturile unui mascul umanoid… ci… Alo! Sună mobilul. - Nu pot … hai mă, chiar acu? Dar … vrei tu? Sigur vor fi de acord ai tăi, că io…. Și ce inel îmi iei? Nu mă…. Da, îl vreau pe ăla fain pă care l-am văzut împreună … cum nu È™tii? Ah n-am fost cu tine? Scuză-mă, cred că am fost cu … o fată, sau… ce mai contează doar È™tii cît de mult te…… È™tii tu. Bine … pa….ăăăăăă…… la ce oră vineri? Care biserică? Aaaaaaa …. perfect. Dar să-i lăsăm pe îndrăgostiÈ›i să meargă la zoo (doar asta reieÈ™ea din discuÈ›ia pe care un student miop de la filo încerca să o analizeze din punctul de vedere restrictiv al pragmaticii). Și totuÈ™i povestea cu inelul avea să aibă loc pe o terasă ornată exotic, dar cu alte personaje, într-o altă scriitură într-o altă epocă pentru alt cititor decît cel pe care îl creasem io… Oricum cred că s-a scris ceva literatură despre un astfel de subiect romantic È™i nu prea… (începe să-mi placă tipul, are condei! Combate bine…îl las iar liber, mai slăbesc puÈ›in lesa în care-l È›in legat de text…) ... S-a trezit la marginea patului. Mai avea încă amprentele unor visuri pe pleoape. Nu È™tia de ce trebuie, totuÈ™i să se trezească, aÈ™a, deodată, în fiecare zi. I-ar fi plăcut să lenevească pînă cînd crusta de pe pleoape i-ar fi crăpat, iar degetele ar fi început să-mproaÈ™te izuri pestilenÈ›iale peste începutul oricărei zile. Cafeaua. Un bun început de roman. Brusc am crescut mare. Trabuc de foi ascuns printre rîndurile negre ale unei cafele. Eu nu. tu dormi de parcă nu ai È™ti că eu… nu. dar chiar deloc nu… poate că joi… e mai bine aÈ™a… evident că sînt de acord cu… colÈ›urile astea ale paginii. Frontiera literaturii! Tu exiÈ™ti. Io încep să cred că poza din oglindă este mai adevărată decît carnea asta care mă încorsetează în poveÈ™ti È™i amintiri hexagonale. Io nu mai am o formă concretă, palpabilă… Nu-i mai plac lalelele de cînd È™i-a amintit că, poate, învățătoarea, pe care o venerase timp de o viață pentru felul sublim cu care îl pălea de tabla neagră ca cafeaua, trebuie să fi murit… Tabloul cu CeauÈ™escu lăsase o urmă adîncă în zugrăveală, memorie È™i în clasa care rezona încă veselă în triluri voioase de pionieri în poziÈ›ie de drepÈ›i, cu capul plecat pînă la stomacul gol (menÈ›inut È™i întreÈ›inut astfel de secole pe post de cutie de rezonanță!). Urme de ode, versuri extrem de sonore È™i de înflăcărate, lacrimi de emoÈ›ie È™i inimi încordate de copii se ascundeau ruÈ™inoase în pata aceea de deasupra tablei. Pe vremea aia eram o fetiță foarte drăgălașă. Nu prea înÈ›elegeam io diferenÈ›a dintre băieÈ›ei È™i fete, dar toate răspunsurile aveau să vină la rîndul lor. Cîndva voi scrie toate astea, îmi ziceam plin de patos în timp ce eram călcată în picioare de băieÈ›ii mai mari care se grăbeau să alerge pe teren È™i să pipăie inocenÈ›i fetele de la ei din clasă. Noi ne jucam de-a personajele lui Cortazar din SfîrÈ™itul jocului care se jucau de-a măștile È™i statuile care se jucau de-a fetiÈ›ele care renunÈ›au pentru cîteva clipe să mai fie însufleÈ›ite È™i se abandonau plăcerii cathartice de se visa autoare de opere de artă… AÈ™a jucarea jocului ne făcea să ne simÈ›im noi înÈ™ine jucării. Era prima oară cînd încercam să ne jucăm cu noi înÈ™ine, renunțînd de tot la păpuÈ™i. Noi eram propriile noastre păpuÈ™ile … ÃŽmpuÈ™cături È™i focuri pline de amintiri se aprindeau precum benzina de la Brazi, venise clipa în care îl citea pe Twain È™i Dunărea începea să semene un pic cu Mississippi. Chiar dacă un pic mai altfel pentru că refuza să-l oglindească pe Tom È™i mă prefera pe mine… îmi plăcea să visez că È™tiu că sînt. Locurile pe unde am stat mă făceau să simt cît de reală sînt… Că mi-am dorit să fiu trăitoare de vieÈ›i de personaje. Tîlhar de sentimente artificiale. Si-la - bi – sesc începuturi de mine. Cafeaua un lait –motiv ce croncăne aproape dialectal Nevermore. Natura este cea mai bună traducătoare a visurilor. Gramaticiană înnăscută. Poate că o să scriu È™i versuri… dar numai pe scări în timp ce cobor să-mi iau È›igări È™i mă gîndesc cum alÈ›ii care vor citi ce fac eu vor fi uimiÈ›i că nu înÈ›eleg de ce pe scări… Vînzătorul își agita mîinile alarmat. Nu mă auzea. Timpanul spart È™i termopanul ce-nvelea sufletul chioÈ™cului de tutun deveniseră graniÈ›e între două lumi… SimÈ›i brusc un cuÈ›it pătrunzîndu-i între coaste. Se întoarse urlînd ca prinÈ›ul din filmul de aseară dar era … prea tîrziu. Luna rînjea ca o curvă profitoare È™i nori desculÈ›i învățau să plîngă pentru prima oară la modul gratuit (era un cadru ideal pentru murit, cineva trebuia să moară pentru a nu rata această clipă în care natura devenea sublimă pentru eternitate). Sîngele s-a înlocuit acum cu bulbuci străvezii de È™oapte. Cineva poate o va plînge înainte de a întreba cît costă să o îngroape (cît mai ieftin posibil). Povestea ei trebuia să se termine aÈ™a. DistanÈ›e tot mai mari împărÈ›eau lumea de cer. Cineva spuse atunci o cifră (era numărul paginii biblice pe care era scris Tatăl nostru). Pe scări două poezii. Neterminate. Erau scrise pe două È›igări L&M Lights. Nici nu le atinsese. Þigările arătau de parcă scriseseră singure versuri pe propria piele. Aveau È™i ele viaÈ›a lor. Nimeni nu găsi a doua zi vreun cadavru în faÈ›a chioÈ™cului de tutun. Pe jos două mucuri compostate È™i îmbăloÈ™ate de buze rujate în exces. Cinci curve de 15 aniÈ™ori È™i jumătate merg crăcănate spre reÈ™edinÈ›a autorului. Poate mîine va avea grijă cineva la postul local de radio să ne anunÈ›e că lectura obligatorie pe ziuă este din sudamericani. Nu mai pot să scriu caligrafic. El, ea È™i chiar È™i cafeaua, întreg universul îl resimt ca pe un mini-apocalips virtual. Un joc pe calculator. Un mod de a face rost de personaje, autori, iluzii. Apoi, în faÈ›a unui pahar plin cu vin roÈ™u de Bohotin voi renunÈ›a, asemeni unui erou de telenovelă, la literatura care mi-a pricinuit atîtea neplăceri. (săracul individ! E stereotip pînă la capăt…malgre lui). Bate cu verigheta în cana plină ochi cu cafea. Poate că va reuÈ™i să scape din strînsoarea în care plonjase ca un năuc. ViaÈ›a nu voia să-i mai dea drumul, cel puÈ›in nu de bună voie. Și, … revenind la povestea din fiecare dimineață a vieÈ›ii mele, la eternul joc al analogiilor…: ... S-a trezit la marginea patului. Mai avea încă amprentele unor visuri pe pleoape. Nu È™tia de ce trebuie, totuÈ™i să se trezească, aÈ™a deodată în fiecare zi. I-ar fi plăcut să lenevească pînă cînd crusta de pe pleoape i-ar fi crăpat, iar degetele ar fi început să-mproaÈ™te izuri pestilenÈ›iale peste începutul oricărei zile. Cafeaua. Un bun început de roman. Apoi i s-au descleÈ™tat rînd pe rînd gîndurile È™i au început să defileze sub forma unor tabele complicate. NiÈ™te forme balerine îi aminteau cu nesimÈ›ire de filmul de aseară... tu nu te născuseÈ™i încă. Mai dormeai ca È™i cum n-am fi avut între noi nici un fel de legătură de orice fel. ÃŽncepeam să urăsc partea asta a patului. Era altfel... Tu erai iubita mea, dar totul părea că se petrece în alte timpuri. Trăiam parcă în amintiri, totul era un déjà vu amăgitor de real È™i de autentic… Ne defineam pe noi înÈ™ine ca fiind personaje în acelaÈ™i joc fără reguli… Tu erai iubita mea. Nu puteam scrie despre tine pentru că mă temeam de frumuseÈ›ea ta sublimată textual. Dacă mă îndrăgosteam de un personaj… dacă te îndrăgosteai de vreun personaj… Preferam să rămîn fidelul tău vasal pînă la moarte (deÈ™i o astfel de retorică apusese demult)… ÃŽl vedeam cum se dă jos din patul încă puÈ›ind ispititor a somn È™i amintiri. Se răzbuna încet încet pe fiecare particulă a corpului său punînd-o să bea din viaÈ›a care nici lui nu-i mai era de ajuns. Gata! O È›igară aprinsă între degete începea să sughită rotocoale indecent de identice cu cele de ieri, de mîine, dintotdeauna. „mi s-a interzis să mai pun mîna pe vreo maÈ™ină de scris, ăăăăăă....†scria pe o foaie aÈ™ezată în ordine pe masa dezordonată sub care primele raze de lună căzuseră într-o pastișă exotică. Cafeaua. AÈ™a cumva a încercat să spargă gheaÈ›a cu o ochire de maestru. Metafora a eÈ™uat în faÈ›a catalizatorului extrem de rigid. O lume de È› pagini subliniate. Poate că… aÈ™a cumva… va fi È™i într-o altă parte a zborului meu, gîndi ea în timp ce-È™i scotea plin de sînge maro cuÈ›itul din spate. O să mă bărbieresc dacă scap, spuse vînzătorului care îi bandaja rana. Poate că… aÈ™a cumva… a fost să fie… (aberantă replică, dar personajul nu-mi mai aparÈ›inea È™i doar aÈ™a a putut spune orice, chiar È™i o replică revolută…). Un cutremur cîrlionÈ›ează scoarÈ›a terestră È™i întregii lumi puÈ›in îi pasă că mîine îmi făcusem planuri să-mi beau cafeaua, să-mi omor È›igara È™i să mai visez că exist… aÈ™a din lipsă de altceva… Cu toÈ›ii stăm sub cerul ăsta desenat atît de migălos de Disney. Ne place să fim desene animate. Savurăm fiecare clipă de carton, respiraÈ›ia mea È™i a ta loveÈ™te frunze care se bălăngăne fără a simula măcar o schiță de umbră. Cineva zicea că te verifici de nemurire studiindu-È›i umbra. Aici eÈ™ti pur È™i simplu. Idealul nostru este să devenim color. Să trăim noi senzaÈ›ii (cu toate că sunt stereotipe) în forma asta color. Am avea porii gălbejiÈ›i plini de amintiri È™i am tînji atunci nostalgici către epoca romantică a desenului animat, cînd eram mimi pentru că vorbele, ca È™i acum, erau complet inutile. Aici cafeaua È™i È›igara sînt poveÈ™ti fără gust. Aici ne spălăm în ape de un albastru arbitrar, altul decît cel al cerului sau al ochilor. Lumea are frumuseÈ›ea unui puzzle, totul se separă, pentru a simula viaÈ›a, în culori vii, în panglici subÈ›iri È™i cuvinte asexuate. Draga mea, încep această scrisoare prin aÈ›i trimite replica mea fictivă, eul personaj pe care l-ai dorit întotdeauna lîngă tine… Să È™tii că regret enorm fiecare clipă pe care nu mi-o petrec alături de tine… Cred că dorul meu este cea mai frumoasă poezie din cîte au fost scrise vreodată. Pot spune sincer că… AÈ™ vrea să fii cu mine È™i să-È›i spun că: Te iubes… Căcat! Poate personajul meu are mai mult curaj în a spune astfel de replici livreÈ™ti…Sînt cuvinte mari, draga mea, iar eu nu pot rosti decît ce îmi aÈ™ează în gură autorul meu… el este vinovat dacă nu te iubes…Căcat! Tre’ să beau o cafea È™i să pip o È›igară că deja m-am enervat. Nu È™tiu exact ce simt… Nici pe mine nu mă simt prea bine în ultima vreme… S-ar putea ca întreaga poveste să se fi terminat, iar noi să… continuăm în neÈ™tire un joc sec È™i absurd care niciodată nu ne-a prea încîntat. Niciodată nu am făcut dragoste cu tine, dar totuÈ™i îmi amintesc de parcă aÈ™ fi … să È™tii că È™i el simte la fel … pentru că…: ... S-a trezit la marginea patului. Mai avea încă amprentele unor visuri pe pleoape. Nu È™tia de ce trebuie, totuÈ™i să se trezească, aÈ™a, deodată, în fiecare zi. I-ar fi plăcut să lenevească pînă cînd crusta de pe pleoape i-ar fi crăpat, iar degetele ar fi început să-mproaÈ™te izuri pestilenÈ›iale peste începutul oricărei zile. Cafeaua. Un bun început de roman. O nouă dimineață. Soarele încearcă ruÈ™inat să împrăștie fumul de È›igară. La marginea patului o scrumieră, singurul indiciu că amintirile È›igărilor se pot îngropa liniÈ™tite în poveÈ™ti uscate… Ziua începea ca o nesimÈ›ită cu o nouă poveste… Lumea spusese piua cu o seară în urmă. Nimeni nu se trezi în dimineaÈ›a aia. Literatura își ucisese toate personajele. Jocul devenise mai serios ca niciodată. Un copac. Nori de fum. Atunci, cînd nu mai era nimic de zis, se trezi din senin cu un sms. ÃŽl citi. Era de la ea. ÃŽl părăsea pentru altul. Nu-l iubea nici pe ăsta, dar măcar ăsta avea cu ce să-i ofere mai multă siguranță. Că ce altceva caută femeile pe lumea asta dacă nu siguranță? AÈ™a că vînzătorul de la chioÈ™c se procopsi cu o bunătate de muză. Muza lui. Era trist. ÃŽÈ™i aprinse o È›igară. ÃŽnvîrti cîteva rotocoale printre degete. Privea mai în gol ca niciodată. Privire de sinucigaÈ™. Ura întreg universul. Se ura pe el. ÃŽncepu să scrie la calculator. Povestea începea cu chiciură, bromoroacă, gunoaie È™i sînge… Vînzătorul murea încet deasupra unei guri de canalizare. Sîngele lui se amesteca armonios cu valurile de căcat È™i piÈ™at care veneau la nesfîrÈ™it din blocuri. ÃŽn ochii lui placizi era o ceață nenorocită. DinÈ›ii cariaÈ›i drenau pîrîiaÈ™ele de sînge ce-i umpleau buÈ™onul. Un stîlp rebel îi era pe post de lumînare. Știa că nu va muri de tot decît atunci cînd va putrezi. Cine moare atîta timp cît mai este plîns, cît mai are un corp care poate fi îmbrățiÈ™at, mîngîiat etc? Iubita vînzătorului, fosta mea iubită, era ocupată cu probatul unui palton într-un magazin non-stop. ÃŽi plăcea. Poate vînzătorul i-l va cumpăra o dată È™i-o dată… îl va convinge ea să i-l cumpere. Doar o iubeÈ™te, nu? Să-i arate iubirea asta mare pe care o tot invocă. Cum altfel dacă nu cumpărîndu-i haine, cosmetice, încălțăminte, brizbrizuri, cioclîzuri È™i alte daraveri… Nici o urmă nu a rămas din vînzător… PoliÈ›ia nu-l va găsi pe criminal… Eu voi sta liniÈ™tit la o È›igară. Voi aÈ™tepta calm sosirea poliÈ›iei. Care nu va veni niciodată, aÈ™a cum nu a venit nici cînd i-am omorît pe ceilalÈ›i amanÈ›i… Fumez. Rotocoale indecent de identice cu cele de ieri, cu cele de mîine È™i dintotdeauna mă fac să simt că trăiesc, că sînt liber să mor oricînd, că ea doarme pentru că pentru asta o venit pe lume, că cerul cu litere este mai înnorat azi ca niciodată, că am uitat să citesc romanul zilei…, că trebuie să duc gunoiul È™i să-mi cumpăr un pachet de È›igări… Oare peste cine voi da la chioÈ™c? Vînzătorul este mort. Homosexualu’ dracului! Anomaliile lui comportamentale mă fac să mă gîndesc urît… Poate că “soarta†îmi rezervă o mică surpriză… Poate că… Azi nu a mai venit femeia cu lumina. O să mai vină vreodată? Azi nici nu mi-am văzut iubita… am dormit cu ea, aseară am făcut dragoste în toate poziÈ›iile posibile È™i imposibile (d’aia mă dor acu È™alele! Mamăăăă… ce mă mai ard boaÈ™ele… cred că asta… ăăăăăă, iubita mea, a È™tiut ce È™i cum să-mi facă! He he, ce bine a fost, mai ales atunci cînd mi-a băgat un deÈ™t în cur, da’ nici io nu m-am lăsat mai prejos… I-am implementat… belea, È™i cum mai gemea… Și io… o fi luat aseară pastilele anti… d’alea, las’ c-o-ntreb cînd s-o trezi… Se va trezi vreodată? Și dacă mă procopsesc cu un pui de io ce mama dracu’ odată-s È™i io fecior la casa mamii… îmi permit să-mi fac È™i un copil…). ÃŽmi place cum mă îneacă fumul ăsta. N-am mai fumat Derby demult… Ce mi-o fi venit să… aaaaa, n-aveam bani… Zicea ieri un beÈ›iv de lîngă chioÈ™c: Vecine, pentru atîta viață ai plătit, atîta trăieÈ™ti… frumos, mi-am zis de atunci că voi scrie replica asta. Lumea trebuie să înveÈ›e să nu mai doarmă clipele de viață ale altora care nu au cu cine trăi. Nu, dom’le să-È™i sforăie propriile lor momente de singurătate, cînd trebuie să fim toÈ›i treji, păi să fim toÈ›i… O iau razna… Să… Cafeaua. Zace lîngă ea un teanc de vise, chiÈ™tocuri, rotocoale de fum, umbre etc. Nu mai frige. Soarbe. ÃŽmpinge fumul afară. Suflă puternic peste trupul ei cald È™i cafeaua căpătă viață. De acum va fi în permanență vînată de ispite. Nu se va spovedi niciodată. Nu va muri niciodată. Suflă È™i peste È›igară. Þigara începea să moară agonic cu fiecare suflare. Asta îi era soarta ei. Să înceapă să moară încă din prima clipă a naÈ™terii ei. MiÈ™to! Oare ce poate visa o iubită – personaj de roman – preaiubită? Visează? Mai are timp să viseze în somnul ăsta atît de greu? Mi-ar plăcea să È™tiu că mă visează în braÈ›ele ei… că o sărut, că o iubesc… că … Cred că o iau razna pe panta periculos de patetică È™i siropoasă, dar tot îmi vine să-i fac o declaraÈ›ie de iubire…: mi-e un dor nebun de sufletul tău cald, adormit acum sub clipele de izbeliÈ™te prin care trece seara È™i cuprins de nostalgica epocă a lacrimogenei dimineÈ›i. Mi-e È™i mai dor cînd eÈ™ti lîngă mine È™i nu îți dai seama că mîine mă voi trezi lîngă o altă femeie pe care o voi iubi la fel de mult ca pe tine. Te iubesc È™i te urăsc totodată. Urăsc momentele pe care le dormi, prezentul ăsta monoton, somnolent, tărăgănat la nesfîrÈ™it. Iubesc amintirile. EÈ™ti frumoasă doar la timpul trecut draga mea. Prezentul aruncă o plasă peste noi È™i ambiguizează întreg romantismul gesturilor tale. Niciodată nu cred că voi putea spune că iubesc acum. Nu cred că am făcut-o vreodată altfel decît la modul generic, spectaculos… ÃŽmi place să fac paradă cu suferinÈ›a iubirii neîmplinite. Trebuie să o fac pentru a masca de fapt un suflet gol, de carton care îmi umple toracele ca un airbag imens. Ieri te-am iubit ca un nebun, probabil că È™i azi te iubesc, dar nu-mi voi da seama de asta decît mîine… ÃŽÈ›i spun toate astea pentru că … îmi place cum sună. Poate au mai fost spuse, dar nu asta e important, ce contează este finalul declaraÈ›iei: Þigara. Somnul meu se scurge încet prin fumul rozaliu al condeiului. Scriu versuri fumegînde pe tavanul bucătăriei. Ecourile discuÈ›iilor de ieri lenevesc pe hol. Liftul se opreÈ™te cu un bufnit sec. Cineva coboară la noi la etaj. Un vecin. O fi făcut È™i el cumpărăturile. Sau vine din beci… Vecinul de deasupra face dragoste. Ca un nebun. ÃŽntreg blocul îl felicită cînd într-un final are È™i el orgasm. Cu toÈ›ii sîntem fericiÈ›i că răcnetele încetează È™i omul își fericeÈ™te nevasta. E o bucurie colectivă în timpul orgasmului lui. Cînd îl vedem la față în faÈ›a blocului îi vom spune: Bravo, vecine! De data asta numai o oră, cred, te-a durut măseaua… E frumoasă viaÈ›a la bloc. Þin minte că în primele zile de după ce ne-am mutat ne plăcea la nebunie să È›inem ritmul cu furculiÈ›ele în È›evi pe simfonia urletelor copiilor de la parter. BeÈ›ivul de Ghiță îi bătea pe toÈ›i, aÈ™a, pe la ore tinere, de genu’ : 1 noaptea, două etc. Fumez. AÈ™a fumam È™i atunci cînd am primit invitaÈ›ia la nuntă. Erau doi tineri necunoscuÈ›i care trimiteau la întîmplare invitaÈ›ii prin oraÈ™, în speranÈ›a că-l vor chema È™i pe cel care le-a unit destinele într-un început de roman… Nu m-am dus, probabil că nici cel căutat, mama lui de pehlivan… Azi nu poate exista pentru că mîine este o zi ideală pentru a muri… Apocalipsul iubitei mele… Asta am fost în stare să citesc în zaÈ›ul din ceaÈ™ca de cafea. Mîine voi citi ziarul. Cică mai există oameni pe lume. Despre ei zice la gazetă. Cafeaua. Un bun început de roman. Dacă aÈ™ fi un vapor cu aburi mi-ar plăcea la nebunie să dezvirginez oglinda mării cu botul meu supărat, cu grohăitul elicei. Să văd cum în spatele meu marea se despică în două, se crăcănează timidă È™i sîngerează spumă. Nu o voi chinui. O să facem dragoste încet È™i romantic. Mă va accepta aÈ™a cum sînt È™i dacă mă va iubi cu adevărat mă va lăsa să-i cobor în profunzimile uterine într-o eternă È™edere la limita dintre existenÈ›e. Apele. Valuri negre de cafea. Și aburi. Fumul de la o È›igară pe care am compus un strop de poezie. Nu pot înÈ›elege metamorfoza cafelei. Ieri era mai neagră ca moartea, mai aburindă… Mîine va fi, probabil, È™i mai È™i… Nu înÈ›eleg rostul ridurilor ăstora… Era mai singur ca niciodată. Nici măcar compania unui personaj fictiv nu o mai avea. Rămăsese mai singur ca niciodată, cu o iubită adormită È™i un eu auctorial nostalgic. Singurătatea părea că se ridică uÈ™or din el, impregnată cu un iz veÈ™nic de cafea măcinată. E o singurătate caldă, organică. ÃŽntr-o pînză de păianjen intui un semn de viață. Nu era aÈ™a. Păianjenul, muÈ™tele È™i țînÈ›arii, călăul È™i victimele muriseră. Frumoasă moarte! După mine vor rămîne oasele, un mănunchi sec de albituri cariate. Din frumuseÈ›ea asta de carne voi regăsi ecouri în torace. Amintirile se vor aÈ™eza confortabil în găurile imense ale globilor oculari. Știrb voi povesti… citiÈ›i – mi de pe dinÈ›i cuvintele… voi murmura la fel întotdeauna. Insectele astea se usucă, se mumifiază superb, sînt mai faine moarte decît vii. Pe mine nu va reuÈ™i nimeni să mă pună în vreun insectar, nu are ce… Stau agățat de viață cu un ac. Mă bălăngăn senzual în ritmul bătăilor inimii. Poate că voi învăța vreodată să… nu mai fiu singur pe acul ăsta. Balansez între două realități. Mîine o să merg la antrenamente! Rugbiul, un univers bărbătesc în care mă refugiez de ea, de iubita mea adormită, de viaÈ›a asta de căcat, de mine… ÃŽmi place să mă bășesc liniÈ™tit, să scuip, să rîgîi, să stau capră dacă am chef… Savurez cu o È›igară în mînă povestea unui meci etern… sîntem toÈ›i, toată echipa, ne băgăm pula în ceilalÈ›i… ÃŽntotdeauna povestea. Nu È™tiu cum e în fotbal, nici nu mă interesează, universul ăsta rugbistic este plin de ritualuri… ÃŽntotdeauna, la sfîrÈ™it, povestea. Cu toÈ›ii am intrat în teren pentru a nu mai ieÈ™i parcă niciodată. Balonul oval. Un placaj. Primul. Urlete mobilizatoare. Fluierul arbitrului. Undeva, dincolo de tribune, viaÈ›a își continuă cursul monoton. CinÈ™pe fraÈ›i își îngroapă sufletele în noroi. ÃŽn spatele încrîncenării, zîmbete, fericire, o lume în care nu eÈ™ti niciodată singur. ÃŽn universul nostru sportiv nu poÈ›i fi altfel decît sincer. Realitatea este un datum. Adevărul este adevărat. Nu poÈ›i fugi. EÈ™ti aici, pe teren È™i accepÈ›i viaÈ›a aÈ™a cum este, în jurul iubitei de la piept… Gilbert, frumos nume de virgină… treizeci de golani se bat care să strîngă la piept o gagică ovală, pe Gilbert(a)? Luzării simÈ›eau că pierd È™i au început să dea cu pumnu’, băga-mi-aÈ™ pula-n mama lor! L-ai văzut pă sacăru’ ăla din a doua, ăla negru ca moartea, cu freza aia de căcat? I-am futut una de s-a murat È™i el È™i vreo cinci neamuri pe lîngă el… futu-l în lampă. Băga-mi-aÈ™ pula! Personaje de cabaret se desfășurau armonios pe drumul către casă… Stăm toÈ›i, întreaga echipă, cu ochii pierduÈ›i într-un etern meci al vieÈ›ii, golani frumoÈ™i ai unei lumi de vis… ne simÈ›im sufletele pline de sufletelor celorlalÈ›i… Sîntem noi, CFR BraÈ™ov…! După ce face dragoste cu iubita lui simte cum o urăște mai mult ca pe oricine. Nu o mai poate suporta lîngă el. Orice atingere împroaÈ™că o senzaÈ›ie libidinoasă dezgustătoare. ÃŽi vine să-i crape capul cînd încearcă să-l sărute, o strînge imaginar de gît atunci cînd ea îi È™opteÈ™te vorbe dulci în timpanul spart. Cine o fi învățat-o tîmpenia asta că mă excit dacă îmi bagă limba aia udă ca murătura în străfundurile capului, prin timpan. Faină senzaÈ›ie frumoasă îmi oferi atunci cînd nu ai ce face prin cameră È™i te hotărăști să-mi muÈ™ti sfîrcurile, care ca vai de ele reacÈ›ionează zburlindu-mi părul de pe piept. Atunci încep să gem… Crede-mă draga mea, gemetele alea pe care tu le crezi de plăcere È™i începi să-È›i înfigi colÈ›ii È™i mai tare, sînt È›ipete mute de durere… Cred că È™i vecinu’ de sus pățeÈ™te ca mine, d-aia urlă săracu’… È™i noi, locatarii blocului ăsta facem miÈ™to de martiru’ de la È™apte… Să ne fie ruÈ™ine! El se chinuie săracu’ pe altarul iubirii È™i noi… Noi ca noi, avem È™i neveste subÈ›irele, faine, futabile, dar el … Vecine eÈ™ti un înger! Nu ai avea cum, săracul de tine, să-È›i satisfaci batoza fără niÈ™te vocalize vîrtoase. Ce È›i-e È™i cu iubirea asta! Mare problemă dom’le! Ieri la chioÈ™c l-am auzit pe unu’ zicîndu-i unei tipe la ureche că: Luăm vin roÈ™u, dragă, È™tii că-mi face motănelu’ ca amfibia rusească! Ce zici de o Busuioacă? Ah ce-o să-È™i fac… etc. ÃŽn clipa aia îmi veni în minte o vorbă celebră de-a unui prieten bun de-al meu, Colonelu’ : … È™i acum, fără număr de la îmblînzitorul de taburi! Recunosc că dup-aia am început să mă uit cu admiraÈ›ie la gagiu, la gagică È™i să încerc să-mi imaginez cum făceau sex… Vedeam imaginar clăbuci de plăcere peste tot… Þîțele ei deveneau ventuze ale realității pentru ochii lui miopi; sexul ei nisipos îl strînge ca un calic È™i toată lumea începe să renască undeva între buricul È™i părul ei pubian. TranspiraÈ›ie. Iubirea vine întotdeauna după ce faci sex. Nu există în pat nici o urmă din sintagma a face dragoste. Gagii se fut ca iepurii… È™i le place latura asta animalică… E o nebunie să o vezi pe duduie cum grohăie de plăcere, cum tremură fiecare centimetru pătrat din ea, cum stihiile naturii se dezlănÈ›uie pe cearÈ™af, cum înjurăturile cele mai porcoase devin metafore în gurile pline cu plăcere… PoziÈ›iile cele mai grele sînt experimentate cu o eficacitate extraordinară. Gîfîieli. Degeaba caut poezia, sensibilitatea, latura transcendentală din tabloul ăsta lubric. Pe ei îi doare oricum în cur de analizele mele estetice, recunosc că È™i pe mine m-ar durea cam în aceeaÈ™i zonă dacă aÈ™ fi în locul lor. Mi-au plăcut întotdeauna femeile futute de alÈ›ii. ÃŽmi plac gagicile care È™i-o pun pe È™estache, prin bude, boscheÈ›i, beciuri, uscătorii etc È™i dup-aia vin să se întîlnească cu prietenii gagiului care le-a futut. Au ceva pervers È™i inocent în ele în momentele de după. Văzîndu-le ochii, după ce revin printre noi, ceilalÈ›i, descopăr în ai lui o satisfacÈ›ie machoistă, iar în ai ei …povestea însăși a sexului abia încheiat. Recunosc că aÈ™ fute-o È™i io. Deja femeia aia seamănă cu o gonflabilă. AÈ™ lua-o È™i io o tură, după cum … mă îmbie povestea din ochii ei. De ce să fim modeÈ™ti: io aÈ™ satisface-o, nu ca ăla! Sînt conÈ™tient că antrenamentele astea cu diverse femei m-au făcut să le cunosc chichiÈ›ele È™i să le pot face să leÈ™ine de plăcere… Cu modestie ăsta-s io! Dar nimic din cele spuse mai sus … chiar nimic nu aÈ™ face dacă aÈ™ fi în acea postură pentru că sînt un tip fidel. ÃŽmi iubesc iubita, nu o înÈ™el. Nu o voi înÈ™ela vreodată. ÃŽmi aprind acum È›igara de după? Sau e mai bine … după…? Trebuie să citesc ceva. Vreau o cafea, draga mea! Da, sigur că nu vreau să mă trezesc din visul ăsta. E visul nostru. Visăm, aÈ™a, silabisit, pe crîmpeie: tu un pic, io restul, apoi iar tu, iar io etc. ne pasăm gînduri de pe o pernă pe alta… ÃŽncepe să-mi placă să dorm cu tine. Dar cred că ar fi mai bine să ne trezim È™i dacă avem chef de ping – pong să folosim totuÈ™i o minge, că visele de obicei nu sar aÈ™a de bine… iar perna îi mai È™i amortizează È›opăielile… Te iubes… Căcat! – Draga mea… Cafeaua. Singura mea femeie. ÃŽmi plac negresele. Mă pierd aburii ăștia exotici ai sexului indecis al cafelei. Printre zulufii amorÈ›iÈ›i de prea multă singurătate regăsesc eul ăla care aseară nu voia să se fută cu tine. Þigara. ÃŽntotdeauna voi fuma în timp ce … beau cafea. Cafeaua. Un bun început de roman. ÃŽmi fumez È™i ultimul strop de viață din suflarea asta atît de regulată. Din păcate ăsta este singurul semnal că trăiesc. Cînd eram un pui de adolescent îmi plăcea la nebunie să fut. Acu mi s-a cam acrit… Să fie poluarea de vină? Sau programele de la teve… Dracu’ È™tie! Războiul ăsta mă stresează È™i nu pot avea randament… nici măcar în pat. Și în pat se duc războaie… ÃŽn timp de război nu există decît iubire. E È™i normal. Doar nu din ură se omoară oamenii… Nu, vai! Oamenii se omoară din iubire, fie ea de patrie, de mamă, tată, zeu sau semizeu… Omu’ nu o să omoare niciodată un alt om pentru că celălalt este È™i atît… Nu va avea nevoie de o idee care să ridice cuÈ›itu’, să apese pe trăgaci, să împingă scaunul, să electrocuteze, să toarne otrava etc. omu’ care omoară din cauză că cică urăște e un dobitoc, un cretin cu mintea cît un teve portabil, care È™i cînd se pișă are nevoie de consilier… Să fac pipi în formă de acoladă? Sau să-mi È›in puÈ›a cu stânga (evident cu â din a) sau cu dreapta? E bine sau nu să fac un picuÈ› È™i în palmă? Cînd zic om, mă refer la ăla care… ... S-a trezit la marginea patului. Mai avea încă amprentele unor visuri pe pleoape. Nu È™tia de ce trebuie, totuÈ™i să se trezească, aÈ™a, deodată, în fiecare zi. I-ar fi plăcut să lenevească pînă cînd crusta de pe pleoape i-ar fi crăpat, iar degetele ar fi început să-mproaÈ™te izuri pestilenÈ›iale peste începutul oricărei zile. Cafeaua. Un bun început de roman. Nu o să termin niciodată de scris, își spuse. Și începu să-È™i perie carapacea de È›estoasă. Nu o să termin niciodată capătul ăsta de hîrtie igienică. ÃŽÈ™i spuse È™i din ochii îi cădeau urdori străine. Corpul lui nu mai răspundea decît la stimulii veniÈ›i din partea prietenilor. Nu o să termin niciodată povestea asta. Spuse el È™i se aruncă de pe blocul cu un număr impar de etaje… Nu voi termina niciodată… Niciodată… Atunci realiză într-un final că între paragrafe se ascunde veÈ™nicia… sau în punctele de suspensie s-a instalat niciodată… Nu va mai încerca să sară de pe blocuri cu un număr impar de etaje. Cică aduc ghinion. Nu e bine să intri cu stîngul pe partea ailaltă… Cînd era copil îi plăcea la nebunie să-È™i bage capul sub fustele babelor care aveau grijă de el. Să le vadă chiloÈ›ii imenÈ™i È™i È™tampii sleioÈ™i È™i cîrpiÈ›i. Știa că dup-aia mama o să-l bată, dar nu-l interesa. Voia să vadă de ce femeile stau cu ditamai sacu’ ăla pe ele. ÃŽi zic fustă aÈ™a, ca să ne fraierească pe noi copiii… Ce cred babetele astea că io-s prost? Mama poartă fustă, ele poartă saci. O fustă trebuie să aibă flori, sau modele. Tre’ să fie colorată, să se miÈ™te, să fie mătăsoasă. Să fie frumoasă. Babele poartă saci pentru că au pățit ceva rău acolo, sub, saci È™i nu tre’ să vadă nimeni ce… De aia sacii ăștia seamănă cu niÈ™te armuri de cavaleri teutoni… Sub fusta asta sac a unei babe am văzut moartea. Era singură È™i supărată. Se săturase de atîta tînguială. Atunci am înÈ›eles: bătrînele încep să moară de sub fustă. Răul ăla care li se întîmplă stă acolo jos. De moartea aia neagră È™i rece care emană un frig groaznic pe sub fusta-sac trebuie să scap eu lumea. Cînd m-am dus la mamaie, am rugat-o frumos să nu se mai îmbrace cu fustele alea. Să pună pe ea niÈ™te pantaloni sau să-i ceară mamei niÈ™te fuste din alea normale… Și mamaie m-a ascultat. A pus pe ea numai haine calde, cu culori care cîntau… BărbaÈ›ii sunt nemuritori. Ei poartă numai pantaloni. Nu È™tiu cum e cu scoÈ›ienii. Nu am cunoscut niciodată unul, dar cred că È™i ei mor la fel ca bătrînele… Nu poÈ›i muri ca un bărbat, adică nemuritor, dacă porÈ›i saci dintr-ăia pe tine… Nimeni nu mai spunea adevărul. O È›igară. … S-a trezit la marginea patului. Mai avea încă amprentele unor visuri pe pleoape. Nu È™tia de ce trebuie, totuÈ™i să se trezească, aÈ™a, deodată, în fiecare zi. I-ar fi plăcut să lenevească pînă cînd crusta de pe pleoape i-ar fi crăpat, iar degetele ar fi început să-mproaÈ™te izuri pestilenÈ›iale peste începutul oricărei zile. Cafeaua. Un bun început de roman. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy