Mai intai am avut impresia ca trebuie sa fie un soricel care scormoneste pe la usa. Dar a grait un glas omenesc foarte politicos:
- Se poate sa intlu?
- Se poate, pofteste.
Canta prelung balamalele de la usa.
- Vino aici, asaza-te pe canapea.
(din usa)
- Dal eu cum tlec pe palchet?
- Treci incetisor, fara sa te dai ca pe gheata. Ia zi, ce mai e nou?
- Nimica.
- Stai nitel, dar cine oare zbiera azi dimineata pe salita?
(Pauza penibila)
- Eu zbielam.
- De ce?
- Mi-a tlas mama vleo doua la fund.
- Pentru ce?
( Pauza tensionata)
- Pentlu ca l-am muscat pe Sulka de uleche.
- Nu mai spune!
- Mama zice ca Sulka-i un natalau. Lade de mine cum volbesc, mi-a luat si niste copeici...
- Oricum, nu exista nici un decret care sa spuna ca poti musca oamenii de urechi pentru niste copeici. Rezulta ca esti un baietel cam prostanac.
( Jignire)
- Cu tine nu mai discut plobleme.
- Nici nu-mi trebuie.
( Pauza)
- Vine tata, las-ca te spun eu... ( Pauza) Te impusca el cu levolvelul.
- A..., asa! Bine, atunci nu mai pun nici eu de ceai. Ce rost are? Daca tot ma impusca...
- Nu, ceaiul sa-l faci!
- Bei tu un ceai cu mine?
- Cu bomboane? Da.
- Neaparat.
- Atunci beau.
Doua trupuri omenesti lasate pe vine: unul mare si unul mic. Tiuie ceainicul, o melodie incantatoare, un con de lumina fierbinte se asterne pe paginile lui Jerome K. Jerome.
- Poezia ai uitat-o, nu-i asa?
- Ba nu, n-am uitat-o.
- Atunci spune-o.
- Am... am sa-mi iau pantofi...
- De lac.
- De lac... sa am ce pulta la...
- La frac.
- Noaptea... psalmi eu... am sa cant... Ne-om...
- Des...
- Ne-om descurca noi...
- Pana cand?
- Ne-om descurca noi pana cand.
- Asta e! Acus fierbe ceaiul, bem o dusca, ne-om descurca noi.
( Oftat adanc)
- Ne-om desculca...
Tiuit dulce. Jerome. Abur. Con de lumina. Luceste tainic parchetul.
- Esti singulel.
Jerome cade pe parchet. Pagina se stinge.
(Pauza)
- Asta cine ti-a mai spus-o?
(Mare seninatate sufleteasca)
- Mama.
- Cand?
- Atunci cand iti cosea nasturele. Asa a spus. Cosea si ial cosea si pe ulma ii spune lu' Nataska...
- Asa-a... Stai, stai pe loc, nu te mai vanzoli ca te frig... Uf!
- Flige, uf!
- Alege-ti bomboana, ia-o pe care-ti place.
- Mie-mi place asta male.
- Sufla-n cescuta, sufla si nu-ti mai balabani picioarele.
(Glas de femeie din afara scenei)
- Slavka!
Bate cineva la usa. Balamalele canta frumos.
- Iar la dumneavoastra, Slavka, treci acasa!
- Nu, va rog, tocmai beam si noi un ceai.
- Dar adineauri a baut.
(Incet si sincer)
- Eu... n-am baut.
- Vera Ivanova, poftiti la un ceai.
- Multumesc, chiar acu am...
- Haideti, veniti, nu va mai las sa...
- Sunt uda pe maini... tocmai intindeam niste rufe...
(Interventie inoportuna)
- Sa nu tlagi pe mama de mana!
- Bine, bine, n-o trag... Vera Ivanova, luati loc...
- Un moment, numai sa pun rufele la uscat si...
- Excelent! Atunci n-am sa sting primusul.
- Iar tu, Slavka, dupa ce-ti bei ceaiul, treci in camera. La culcare. Mereu va deranjeaza.
- Ba nu-l delanjez. Eu nu fac plostii.
Balamalele canta urat. Conuri de lumina in toate partile. Ceainicul tace.
- Ti s-a facut somn?
- Nu, nu mi s-a facut somn. Vleau sa-mi spui o poveste.
- Dar ti s-au facut ochii mici.
- Nu. Nu sunt mici. Vleau sa-mi spui.
- Bine, atunci vino aici, langa mine. Stai sa-ti pun perna sub cap. Asa... O poveste? Ce poveste sa-ti spun eu tie? Ia zi...
- Cu baietelul acela care...
- Cu baietelul? Ei, frate, asta-i poveste cam grea. Dar daca vrei tu, fie. Asa-a... Traia, va sa zica, pe lume, un baietel. Da-a... Cam micut, sa tot fi avut vreo patru ani. La Moscova statea. Cu mama. Si-l chema pe baietel Slavka.
- Ihi... Ca pe mine?
- Era destul de frumusel, dar - cu mare mahnire trebuie s-o spun - cam bataus. Se batea, vezi tu, cu tot ce se nimerea: cu pumnii, cu picioarele, chiar si cu sosonii. Iar odata, asta s-a intamplat pe scara, era o fetita la apartamentul opt, simpatica, blanda, o frumusete, ei bine, cand i-a dat el una cu o carte peste bot...
- Pai, daca ea sale la bataie...
- Dar tu de ce sari? Nici macar nu-i vorba de tine.
- Alt Slavka?
- Cu totul altul. Asa... Unde-am ramas? Da-a... Normal, Slavka asta manca bataie de la mama lui in fiecare zi pentru ca, totusi, cat de cat, nu-l putea sa-l lase sa se incaiere mereu. Dar Slavka nu se potolea deloc. Sa vezi si sa nu crezi, intr-o zi Slavka s-a ciondanit cu Surka, era pe-acolo un baietel pe care asa-l chema, si fara sa mai stea pe ganduri, hat de-si infinge coltii in urechea lui... I-a retezat-o de la jumatate, de parca nici n-ar fi fost. Sigur, s-a starnit scandal mare, Surka urla, Slavka isi ia portia de bataie, zbiara si el... Pana la urma, cu chiu cu vai, i-au lipit lui Surka urechea la loc cu pelicanol, pe Slavka, natural, l-au pus la colt... Deodata... suna cineva la usa... Se iveste un domn cu totul necunoscut, cu o barba uriasa, roscovana, cu niste ochelari mov pe nas si intreaba cu o voce groasa: "As dori sa stiu, ma rog frumos, care este Slavka?" Iar Slavka raspunde: "Eu sunt Slavka." "Asa, va sa zica, spune domul ala, vezi tu, Slavka, eu sunt bagator de seama peste toti batausii si trebuie, stimate Slavka, sa te dau afara din Moscova. In Turkestan cu tine!" A vazut atunci Slavka ca nu-i a buna si s-a cait sincer din toata inima. "Recunosc, zice, ca m-am luat la bataie, ca m-am jucat pe scari de-a banul la perete, pe copeici, iar mama am mintit-o cu nerusinare, i-am spus ca n-am jucat... Dar nu mai fac, zau, pentru ca de-acum incep o viata noua." "Ei, spune bagatorul de seama, asta e cu totul altceva. Atunci e cazul sa fii rasplatit pentru sincera ta cainta." Si indata l-a dus pe Slavka la depozitul unde se impart premiile. A vazut Slavka acolo o multime de lucruri de toate felurile. Erau acolo si baloane colorate, si masinute si avioane, si mingiute vopsite in dungi, si biciclete, si tobe... Zice bagatorul in seama: "Alege acum dupa pofta inimii." Dar uite ca nu mai tin minte ce-a ales Slavka...
( Voce de bas, dulce, somnoroasa)
- Bicicleta...
- A, da, acum imi amintesc... bicicleta. Se urca Slavka pe bicicleta fara sa mai zaboveasca si-o ia de-a dreptul pe podul Kuznetk. Merge el cu toata viteza, claxoneaza mereu, iar lumea de pe trotoare sta si se minuneaza: "Ia uite ce minune de om e Slavka asta! Sa nu dea, doamne fereste, o masina peste el." Iar Slavka tot claxoneaza si racneste la vizitii: "Tine dreapta!" Zboara vizitiii in laturi, tasnesc masinile pe langa el, Slavka baga viteze, si, uite, vin soldatii, canta fanfara de-ti piuie urechile...
- Doal atata...
Canta balamalele. Coridorul. Usa. Bratele albe, goale pana la cot.
- Vai, Doamne, lasati. Il dezbrac eu.
- Veniti totusi. Va astept.
- E tarziu...
- Nu, nhu... Nici nu vreau sa aud...
- Bine atunci.
Conuri de lumina. Iar tiuie ceainicul. Mai sus fitilul. De Jarome n-are nimeni nevoie, zace pe podea. In ferestruica de mica a primusului joaca un iad micut si vesel. Noaptea psalmi eu am sa cant. Ne-om descurca noi... pana cand? Da, sunt singur. Psalm trist. Nu stiu sa traiesc. Tot ce-i mai chinuitor in viata sunt nasturii. Cad tot timpul ca niste petale ofilite. Ieri mi s-a mai desprins unul, de la vesta. Azi unul de la haina si unul de la pantaloni, de la buzunarul din spate. Nu stiu sa traiesc asa, cu atatia nasturi, dar le vad si le pricep pe toate. El n-are sa mai vina. Si nici n-are sa ma impuste. Degeaba ii spunea ea atunci, pe salita, Natasei: "Se intoarce curand sotul si plecam la Petersburg." Ba nu se intoarce. Nu mai vine, credeti-ma. De sapte luni lipseste, iar de trei ori am vazut-o eu - intamplator, desigur - cum plange. Lacrimile, stiti bine, n-ai cum sa le ascunzi. Fapt este ca a pierdut mult parasind aceste brate albe si calde. Asta-i treaba lui, dar tot nu pot intelege cum de-a putut sa-l uite pe Slavka.
Ce fermecator au cantat balamalele...
Nu mai sunt conuri de lumina. In ferestruica de mica e bezna. Ceainicul a tacut demult.
Lumina lampii priveste cu o mie de ochisori prin tesatura rara a abajurului.
- Aveti degete uimitoare. Pianista ar trebui sa va faceti.
- Cand ajung la Petersburg ma apuc de pian.
- Nu mai plecati la Petersburg... Slavka are si el carlionti pe ceafa, la fel ca dumneavoastra... Iar mie, vedeti, imi tanjeste sufletul. Ma ineaca plictisul, ceva de groaza. Nu mai e de trait. Totul e numai nasturi, nasturi, na...
- Nu ma sarutati... nu, va rog... trebuie sa plec... E tarziu...
- Nu plecati. Dincolo iar o sa plangeti. Aveti obiceiul acesta.
- Nu-i adevarat. Nu plang. Cine v-a spus?
- Asa, stiu eu. Am si eu ochi. Iar o sa plangeti, iar eu am o durere in suflet... un dor...
- Doamne, ce fac... ce faceti...
Nu mai sunt conuri. Nu mai lumineaza lampa prin tesatura rara. Intuneric. Intuneric.
Nasturii sunt in poseta. Ii iau lui Slavka bicicleta. Nu-mi mai iau pantofi de lac sa am ce purta la frac. Noaptea psalmi n-o sa mai cant. Ne-om descurca noi... Pana cand?