A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când facea plopsorul pere si rachita micsunele; de când se bateau ursii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sarutau, înfratindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca în slava cerului de ne aducea povesti;
De când se scria musca pe parete,
Mai mincinos cine nu crede.
A fost odata un mos si o baba. Ei erau saraci de n-aveau dupa ce bea apa. Când malai aveau, n-aveau sare; când aveau sare si malai, n-aveau leguma. Traiau si ei de azi pe mâine. Ei aveau trei copii, trentarosi si nespalati, ca vai de ei. Cel mai mic se vedea a fi mai istet decât cei doi mai mari, dara era olog de amândoua picioarele. El se numea Tugulea.
Ei se învecinau cu Zmeoaica pamântului. Aceasta zmeoaica era asa de rea, încât nimeni din vecinii ei n-avea pace de dânsa. Ea le calca mosiile si le facea fel de fel de neajunsuri.
La nasterea lui Tugulea, când a venit ursitoarele, s-a întâmplat sa fie p-acolo si Zmeoaica pamântului. Ea auzise cum îl ursise si, de pizma, mai în urma, îi lua vinele si d-aia era el olog.
Din acesta pricina, si fiind si saraci, unchiasul cu matusa si copiii lor ajunsera de râsul tuturor megiasilor din sat. De bietul Tugulea însa râdea si chiar fratii lui.
Dupa ce se mai marira copiii, Tugulea zise într-o zi ma-sii, fata cu fratii sai:
- Mama, am auzit ca dumneata ai un frate bogat, care locuieste în alt sat. De ce nu te duci la dânsul sa ceri o mârtoaga de iapa, pe care sa iesim si noi la vânat, ca mi s-a urât clocind acasa pe vatra?
- Ia nu mai trancani si tu de acolo, Tugulea ologu, îi zisera fratii râzând, mai bine mama noastra sa se duca la unchiul sa ceara pentru noi doi cai, caci noi suntem vrednici a încaleca si descaleca.
Tugulea înghiti rusinea, pleca capul în jos si tacu.
Muma, tot muma. Se duse la frate-sau si ceru doi cai pentru fratii cei mari si o iapa pentru Tugulea.
Frate-sau îi dete bucuros, mai cu seama de mila pentru Tugulea, ca sa poata umbla si el.
Nu mai putura de bucurie fratii când le aduse ma-sa caii.
Tugulea nu se putea mângâia pentru ca era olog si nu stia cum sa faca sa se înzdraveneasca.
Dupa câteva zile Tugulea zise ca ar dori sa mearga si el cu fratii lui la vânatoare.
Râsera fratii de el. Apoi daca se ruga si ma-sa de ei, îl luara si pe dânsul. Se gatira si plecara. În padure se mirau fratii cum face Tugulea de nimereste asa de bine vânatul pe care punea el ochii. Nici o sageata nu se ducea în vânt degeaba. Toate intrau în carne.
Trei zile si trei nopti zabovira la vânatoare.
În a treia noapte, Tugulea visa un vis ce-i placu. Se facea ca el era într-o gradina frumoasa, frumoasa ca un rai. El sedea acolo, într-un colt, trist si mâhnit ca nu putea umbla, sa se bucure si el de frumusetile acelei gradini. Pasarile cântau de se spargeau. Frunzele de pomi fâsâiau de adierea vântului si florile raspândeau un miros de te îmbata. Se uita cu jind la toate astea, caci nu putea sa se desfateze si el. Atunci ridicând ochii în sus, se ruga lui Dumnezeu sa-i ia viata mai bine, decât sa traiasca în asa ticalosie.
Pe când se facea ca se roaga, deodata i se arata dinainte o zâna asa de frumoasa si de blânda, cum nu mai vazuse el în viata lui asa fiinta. Si se facea ca-l întreaba, zicându-i:
- De ce te cainesti baietele si te amarasti?
- Cum nu m-as caina si nu m-as amârî, zâna a frumusetelor, se facea ca zise el, iata sunt olog, si din aceasta pricina am ajuns de batjocura tutulor baietilor din sat.
- Lasa, dragul meu, nu mai plânge, ca ei nu stiu ce fac, se facea ca mai zise zâna. Tu ai sa te tamaduiesti si o sa ajungi împarat.
- Nu-mi trebuie mie împaratie. Eu as fi bun bucuros, numai sa pot umbla. Dara asta n-o sa se poata, caci, uite, parca n-am vine în picioare.
- Ba o sa se poata, se facea ca adaose zâna cu vorba apasata. Tu ai avut vine; dara ti le-a luat Zmeoaica pamântului de când erai mic. Tine chimirasul asta. Când vei fi încins cu el, ce vei voi, te faci, daca t-ei da de trei ori peste cap. Sileste-te deti ia vinele de la zmeoaica.
Lua chimirasul; dara când ridica ochii si voi s-o întrebe cine era ea, de are mila de dânsul, ia pe zâna de unde nu e! Parca intrase în pamânt.
Iara el o data se destepta. Se pomeni cu chimirasul în mâna.
Se încinse cu el, se dete de trei ori peste cap, gândind sa se faca o pasare, si îndata se facu. Se dete iara de trei ori peste cap si se facu om la loc.
Cât p-aci sa se piarza de bucurie, dara se stapâni. Încinse chimirul pe piele ca sa nu se vaza si se feri d-a spune fratilor ceva.
Pasamite, zâna aceea era ursitoarea lui cea buna.
Dupa ce se facu ziua, se întoarsera cu fratii lui la bordeiul lor, si adusera multime de vânat.
Peste câteva zile plecara iara. Dând caii la pasune, fratii cei mari zisera lui Tugulea sa pazeasca el caii, caci dânsii sunt obositi.
Cum se culcara si adormira.
Tugulea priponii caii, apoi, dându-se de trei ori peste cap, se facu o albina si pleca înspre miazanoapte încotro sedea Zmeoaica pamântului.
Dupa ce ajunse acolo, zbârn! în sus, zbârn! în jos, intra în casa zmeoaicei si asculta ce vorbea cu zmeii, ginerii sai, si cu zmeoaicele, fetele sale.
Între altele, auzi zicând zmeoaica batrâna:
- Ia vedeti, fetelor, mai sade vinele alea ale lui Tugulea în cutia în care le-am asezat eu dupa soba?
- Mai sade, raspunse zmeoaica cea mica, azi le-am vazut, nu mai departe.
- Iaca, voi o sa va duceti la casele voastre, zise batrâna cea zbârcita; sa stiti, sa va temeti de Tugulea asta, afurisitul; caci si mie mi-e frica de dânsul, macar ca iam luat vinele.
Tot de la dânsele mai auzi Tugulea ca peste câteva zile are sa se faca nunta zmeoaicei celei mici, si pentru veseliile de nunta trebuindu-le vânat, zgripsoroaica scofâlcita împarti pe fiecare din gineri pe unde sa vâneze.
Îi fu destul pentru asta data ca auzise si atât.
Când se întoarse la fratii sai, începuse a intra alba în sat.
- Sculati, fratilor, le zise el, ca iata ne-a luat ziua de pe urma.
- De ce ne-ai lasat sa dormim atât de mult? îi zisera fratii, dojenindu-l.
El tacu din gura.
Se sculara ei si plecara dupa vânat, apoi se întoarsera acasa.
Tugulea acum se culca afara în toate noptile, si tot planuia cum sa faca sa-si ia vinele. El se ducea mereu pe la zmeoaica, fara sa stie cineva, si pândea vreme cu prilej când sa-i vie bine sa-si ia vinele.
Într-o seara se facu musca, intra pe cos în camara unde era cutia cu vinele, pe când zmeoaica nu era acasa; aci daca intra se facu om, lua vinele din cutie si le puse la picioarele lui. Cum le puse, se lipi, parca fusese acolo de când lumea. Se facu iara musca si pleca acasa.
A doua zi, noaptea, trebuia sa mearga zmeii la vânat pentru nunta.
Tugulea se duse mai întâi în calea zmeului celui mai mare. Când se apropie de el, calul zmeului începu a sforai; dara zmeul îi zise:
- De! cal de paraleu, ca doara nu va fi adus cioara osciorul si vântul perisorul lui Tugulea pe aici, caci vinele lui sunt la soacra-mea dupa soba.
- De unde stii tu asa bine? îi zise Tugulea. Da-te jos sa ne vedem si sa ne luptam.
Zmeul, cum îl vazu, îngheta sângele într-însul. Se apucara la lupta în buzdugane, dara Tugulea cum aduse buzduganul sau si lovi pe zmeu, îi lua mirul, apoi îi taie capul, îi lua calul si armele si pleca înaintea zmeului celui mijlociu. Asemenea îi facu si lui. Apoi pleca înaintea zmeului celui mic.
Dupa ce se întâlni cu zmeul cel mic, se lua la lupta si cu dânsul. Se batura întâi în buzdugane, buzduganele se sfarâmara; se luptara cu sulitele, acestea se rupsera; se apucara apoi în sabii, a zmeului se frânse. Dupa aceea se luara la lupta dreapta, se luptara ce se luptara si, înfrângând pe zmeu, îi taie si lui capul. Îi lua si lui armele si calul si pleca acasa cu dânsele.
Când ajunse se crapa de ziua; lega caii si puse bine armele zmeilor.
Apoi scula pe frati sa mearga la vânat. Când vazura fratii caii se minunara. îl întrebara, dara el nu voi sa le spuie nimic, zicând ca nu stie.
Încalecara fratii pe caii zmeilor si pornira. Tugulea însa încaleca pe calul zmeului celui mic, caci era mai vânjos.
Zmeoaica, vazând ca întârzie ginerii, zise fiicelor sale:
- Asta nu e lucru curat. Ia vedeti vinele lui Tugulea sunt ele unde le-am pus eu?
- Ba nici ca cât, îi raspunsera fetele, dupa ce cautara.
- Barbatii vostri trebuie sa fie rapusi. Tugulea a facut pozna. Duceti-va în padure pe unde are a trece el si faceti precum v-am zis.
Tugulea, trecând cu fratii sai prin padure, vazu o vie cu struguri. El simti ca asta nu poate sa fie lucru curat. Cum de nu mai vazuse el asta vie în padure?
Frate-sau cel mai mare vru sa ia un strugure. Tugulea îl opri. Apoi descaleca, scoase palosul si începu a taia la vite. Deodata începu a curge din vitele taiate niste sânge negru ca pacura. Fratii se mirara de aceasta.
Apoi, încalecând ei, pornira. Mersera ce mersera si dete peste o livede cu pruni. Tugulea nu lasa pe fratele cel mijlociu sa ia prune, ci facu ca si la vie, si din prunii taiati curse iara sânge.
Dupa ce mei merse, dete peste o fântâna. El stia ca prin acea padure nu era nici o fântâna. Nu lasa pe frati, sa bea apa. Ci luând sulita, întepa fundul fântânei de mai multe ori, si deodata începu a gâlgâi un sânge mohorât si cu rea duhoare. Gâlgâia ca dintr-o vaca.
Acestea erau fetele zmeoaicei, care voiau sa otraveasca pe Tugulea, feciorul mosului si al matusei.
Mergând ei împreuna, Tugulea zise fratilor sai:
- Ia uitati-va, fratilor, de vedeti ce este, ca nu stiu ce ma dogoreste.
- Ce sa fie! raspunsera fratii uitându-se, iaca un norisor rosu, vine dupa noi ca vântul.
- Aia este zmeoaica batrâna, mai, zise el. Vine dupa mine. Voi împrastiati-va care încotro si va duceti acasa, ca sa nu va aflati în calea ei, caci va face mici farâmi.
Dupa ce se despartira, Tugulea intra într-o pestera sa se adaposteasca pâna va trece zmeoaica. Urgisita de zmeoaica, unde venea, mare, venea turbata de mânie, trecu ca fulgerul pe lânga pestera si apuca înainte, ca nu vedea cu ochii de catranita ce era.
Tugulea îndata iesi din pestera, încaleca si pe ici ti-e drumu. O lua la sanatoasa înapoi spre rasarit si merse, si merse, pâna ajunse la curtea unui împarat care de douazeci de ani lucra un zid nalt foarte, ce cadea înspre partea mosiei zmeoaicei, nici el, vezi nu avea pace de dânsa, si tocmai atunci îl ispravise.
Cum ajunsese acolo Tugulea, spuse împaratului ca omorâse pe ginerii si pe fetele zmeoaicei. Apoi îi zise sa dea porunca grabnica la toti fierarii ca sa-i faca îndata o maciuca de fier mare cu care sa omoare si pe zmeoaica batrâna.
ÃŽmparatul priimi bucuros sa faca Tugulea orice o sti el numai sa se scape de blestemata de zmeoaica.
Tugulea puse de facu o gaura în mijlocul zidului cetatii, apoi porunci si se aduse o gramada de bucati de lemne, carora le dete foc în mijlocul cetatii; în acel foc puse maciuca de fier ca sa arza sa se faca rosie.
Zmeoaica, dupa ce alerga într-o parte si într-alta si nu gasi pe Tugulea, mirosi ea ca trebuie sa fie la împaratul cel cu zidul mare. Se întoarse si sa te tii, pârleo! întrun suflet ajunse, cazând lânga zid de osteneala si amaraciune. Apoi se scula cum putu si vru sa sara peste zid. Sari, însa în sec. Daca vazu ca-i este peste putinta a sari pe dasupra zidului, se urca pâna la gaura ce o facuse Tugulea si începu a sorbi, voind sa înghita totul ce era în cetate.
Împaratul si oamenii din cetate se pareau a fi scrisi pe parete, atât îi înmarmurise frica. Tugulea nu-si pierdu cumpatul ci, cu maciuca rosie ca focul si tiind-o de coada, merse la gaura. Când sorbi o data zmeoaica, trase maciuca arsa tocmai în inima.
O data racni zmeoaica zicând:
- M-ai mâncat fripta, Tugulea! si muri pe loc.
Împaratul, boierii si locuitorii acelei împaratii multumira lui Dumnezeu ca i-a scapat de zmeoaica, de fetele si de ginerii ei, caci multe rele le faceau; iara mântuitorului lor îi zisera: "Tugulea viteazul si înteleptul". Dupa aceea, împaratul ridica pe Tugulea la mare cinste.
Tugulea trai acolo câtva timp ca în sânul ma-sii. Dara niste zavistiosi de boieri baga în inima împaratului frica ca Tugulea odata, odata are sa-i ia tara.
Cum auzi unele ca acestea, împaratul se gândea ce mestesug sa faca ca sa scape de el. În sfârsit asculta povetele celui mai pizmataret din boierii cei batrâni.
Trimise si chema pe Tugulea. El veni.
- Tugulea viteazul, zise împaratul, Sfatul împaratiei mele a gasit cu cale sa te duci la împaratul stririlor, în petit, sa-i ceri fata pentru mine.
- Daca Sfatul împaratiei a gasit cu cale, eu sunt gata sa ma supui, raspunse el.
- Apoi pe când hotarasti ziua plecarei?
- Când ar fi dupa mine, si mâine.
Îi gatira cartile ce trebuia sa le duca Tugulea, îi dete bani si porni, dupa ce îsi lua ziua buna de la împarat si boieri, iara gloatele îl petrecura pâna afara din cetate si se uitara dupa dânsul pâna nu-l mai zarira.
Tugulea se duse mai întâi de se întâlni cu fratii lui. Le spuse si lor cum a omorât pe zmeoaica cea batrâna, apoi le facu cunoscut si treaba cu care l-a însarcinat împaratul. Le dete si lor nitei bani ca sa-i duca parintilor, apoi se îmbratisara si plecara.
Fratii lui Tugulea începuse a se uita la el cam chiondorâs. Ei nu se puteau învoi cum de Tugulea sa ajunga sa le faca lor rusine. Ei mai mari si sa ramâie mai pe jos decât el, ca niste bobleti.
Ducându-se Tugulea la treaba lui, întâlni în cale pe un om care striga ca moare de foame. Se apropie de dânsul sa vaza ce fel de om este acela. Când, ce sa vaza? un om ca toti oamenii umbla dupa sapte pluguri ce ara si din gura nu mai tacea.
- Ce voinic mare esti tu, omule, de manânci brazda de sapte pluguri si tot strigi ca mori de foame? îl întreba Tugulea ca p-un prieten.
- Eu nu sunt voinic, raspunse flamândul, ci voinic este Tugulea, feciorul mosului s-al babei, care a omorât pe zmeoaica, pe fetele si pe ginerii ei.
- Eu sunt acela, îi zise Tugulea.
-EDaca esti tu, ia-ma si pe mine cu tine, ca poate ti-oi prinde bine la ceva.
Îl lua si plecara. Dupa câteva zile de calatorie, dete peste un alt om, în gura caruia curgea apa de la noua fântâni si tot striga ca moare de sete.
Îl întreba si pe acesta ca si pe flamând. Si daca capata un raspuns care semana cu al flamândului, îl lua si pe acesta cu sine, si pleca mai departe.
Se duse, se duse si iara se mai duse. Iara când fu sa treaca niste munti, întâlni un alt om, cu doua pietre de moara de picioare, care sarea din munte în munte si când fugea, iepurele pe spinare netezea, si striga ca n-are loc unde sa fuga.
Tugulea îl întreba ca si pe ceilalti, iara omul raspunse tot ca ei. Îl lua si pe acesta si porni înainte cu Dumnezeu.
În calea lor mai întâlni un om cu o mustata alba si cu alta neagra, îmbracat cu noua cojoace si striga ca moare de frig, desi era pe la namiezi si soarele ardea ca în luna lui cuptor.
Dupa ce îl întreba si el voi sa mearga cu dânsul, Tugulea îl lua si pe acesta, si înainte, tot înainte si înapoi nu se uita.
Merse ce mai merse si, când fu pe la amurgit, întâlni un om care se uita în sus cu un arc în mâna. Tugulea îl întreba:
- Da' ce faci acolo, omule?
- Ce sa fac, raspunseel, iaca un tântar a ajuns tocmai la vântul turbat si voi sal dobor d-acolo cu sageata mea.
- Voinic trebuie sa fii, omule, îi zise Tugulea, daca tu poti sa vânezi un tântar pe care noi nu-l vedem.
- Ce are a face! Voinic este Tugulea, fiul mosului si al babii, care a omorât pe zmeoaica cu fetele si cu ginerii ei cu tot, zise omul.
- Eu sunt, raspunse Tugulea.
- Daca esti tu, ia-ma si pe mine cu tine, ca poate ti-oi prinde bine la ceva.
Dupa ce mai merse ce merse, ajunse în niste vai foarte frumoase de unde se întindea niste munti împodobiti cu copaci si cu o verdeata care desfata inima, si acolo dete peste un om, care nu stiu ce tot bombanea el din gura si când ameninta cu toiagul ce tinea în mâna, pe data se facea câte o suta de pasarele.
Apoi daca îl întreba Tugulea cu ce vitejii face el minunile astea, el raspunse ca Tugulea este viteaz care a facut atâtea si atâtea voinicii.
Aflând omul ca vorbea cu Tugulea, s-a luat si el dupa dânsul, ca si ceilalti.
Si merse cu totii, merse, merse ca cuvântul din poveste ce d-aci înainte se gateste, si pe unde ajungea întreba de împaratul stririlor. Pe la cetati si sate, pe unde mâneau ei noaptea, toti îi conaceau si îi gazduiau când auzeau de numele lui Tugulea.
Iara când fu într-un a din dimineti, zarira turnurile cetatii unde locuia împaratul stririlor. Întinsera piciorul la drum si când era înde seara, ajunsera si ei la portile cetatii.
A doua zi se sculara, pe ochi mi se spalara, se îmbracara, se scuturara si pe Domnul laudara, ca le-a ajutat de au ajuns vii, nevatamati.
Spuse Tugulea tovarasilor sai pentru ce a venit, iara ei raspunsera ca daca împaratul nu va voi sa-i dea fata de buna voie, apoi o vor lua-o ei cu nepusa în masa, ca doara nu sunt ei de florile marului cu Tugulea viteazul.
Dupa ce a dat împaratului cartile ce adusese Tugulea, acel împarat îi zise:
- Sunt gata a-ti da fata, daca îmi vei savârsi cu bine slujbele cu care am sa te însarcinez; iara de nu, unde îti stau picioarele îti va sta si capul. Aceasta sa o stii. Îti dau soroc pâna mâine sa te gândesti, daca te încumeti ori ba.
- Ma încumat, luminate împarate, îi raspunse Tugulea. Porunceste.
- Pâna mâine dimineata sa-mi manânci noua cuptoare de pâine, îi porunci împaratul.
- Sa se puie la cale coacerea lor cât mai curând, raspunse Tugulea.
Hotarâra când sa vie sa înceapa a mânca. Se pusera si paznici care sa ia aminte.
Pe seara venira cu totii. Apoi uitându-se la Flamândul, Tugulea îi zise:
- Sa te vedem, nene Flamândule.
- Las' pe mine, raspunse acesta. Luati-va câte o pâine, ca sa aveti si voi ceva gustarica.
Si începând a arunca câte zece pâini în gura si a le înghiti, sfârsi cuptoarele pâna la miezul noptii. Parca arunca dupa spate. Mai aduna si codriceii ce mai ramasesera de la tovarasi, îi înghiti si pe acestia si începu a striga:
- Mor de foame! mor de foame!
Strejarii, care ramasera ca niste bostromengheri, uitându-se cum piereau pâinile, se dusera de spuse împaratului despre cele întâmplate.
Se minuna si împaratul. Apoi zise sa-i aduca noua buti de vin si porunci lui Tugulea sa le bea pâna în ziua.
Tugulea zise Setosului:
- Pe dânsele, nene Setos.
- Numai atât? întreba el.
Trase cepurile la câteva buti dodata, si pe toate le înghitea de parea ca intra vinul în pamânt.
Dupa ce le ispravi, începu si el a striga:
- Mor de sete! mor de sete!
Împaratul începu a se îngrijura când îi spusera strejarii cele ce se întâmplara si începu a încalzi cuptorul cel mare cu noua cara de lemne.
Dând porunca lui Tugulea a intra în cuptor, el se uita la Frigurosul si-i zise:
- A venit si vremea ta, nene Mustatio.
- Cum o sa va pui sa faceti nitele cuie, clantanindu-va dintii! raspunse el.
Si în adevar, cum ajunse la cuptor, carele era rosu ca para focului, puse mâna pe mustata lui cea alba, smulse câteva fire dintr-însa si le arunca în cuptor. Deodata la gura cuptorului se facu bruma. Apoi intrara în cuptor toti megiasii lui Tugulea cu dânsul împreuna si începura a striga ca le degera.
Când veni împaratul si vazu, se lua de gânduri cu Tugulea asta nazdravanu.
Si cerând ei, împaratul porunci de mai aduse noua cara de lemne, le dete foc, dara parca ardea pe gheata.
Împaratul acela avea o patirca de fata slujitoare, care se lua în goana cu ogarii.
Porunci lui Tugulea sa tramita si el pe cineva din ai sai ca împreuna cu fata sa se duca la Fântâna Ielelor, sa aduca câte doua urcioare de apa. Daca omul sau va veni înainte, îi va da pe fie-sa; iara daca slujitoarea lui va veni mai-nainte, sa stie ca pe toti megiasii lui îi pune în teapa si pe dânsul într-una mai sus decât pe toti.
Tugulea priimi. Apoi uitându-se la sotul sau cel cu pietrele de moara de picioare, îi zise:
- Ce zici tu, veriscane, umflam noi fata, ori ne odihnim în vârful tepelor?
- Sa cercam si noi, poate ca vom lasa frigarile alea pe seama împaratului.
Omul cu pietrele de picioare si fata fugatoare pornira împreuna, fiecare cu câte doua urcioare, si aide, aide, de vorba, ajunsera la Fântâna Ielelor.
Aci, fata umbla cu smecherii. Si cum era si cam nurlie, mâglisi pe omul cu pietrele de picioare si îl îndupleca sa se puie cu capul în poala ei, pâna s-or mai odihni nitel, si sa-i caute în cap. Tot cautându-i în cap, el adormi. Fata cum îl vazu ca adormi bine, lua o capatâna de cal uscata ce era acolo alaturea, îi puse capul binisor pe dânsa, îi varsa urcioarele lui, ia p-ale ei si o pleca la sanatoasa. Nici drumul ei, nici picioarele ei.
Tugulea cu ai sai sta pe o magura si se uita înspre locul de unde trebuiau sa vie cei trimisi sa aduca apa. Când, vede pe fata. Unde venea, mare, venea ca vântul. Omul nu se vedea, nu se auzea. Atunci zise sagetatorului celui dibaci:
- Ia te uita, fârtate, de vezi ce face megiasul nostru.
- Doarme cu sforaitele, raspunse acesta, cu capul pe o capatâna de cal mort si uscata.
Unde întinde arcul, dadu drumul sagetii, si tranc! drept în capatâna de cal lovi, de sari cât colo de sub capul omului. Acesta odata sari în sus, si ia pe fata de unde nu e.
Umplu urcioarele numaidecât. Apoi ca gândul porni sarind câte zece conace dodata; ajunse pe fata tocmai la poarta palatului si, trecând pe lânga dânsa, îi sparse si urcioarele cu pietrele de la picioarele lui.
Când duse urcioarele sus la împaratul, acesta întreba:
- Dara fata unde a ramas?
- Vine pe urma, îi raspunse Tugulea.
Ajungând si fata si mergând si dânsa la împaratul îi spuse toata siritenia.
Împaratul toata noaptea n-a putut sa doarma, framântându-se de gânduri. A doua zi, unul din sfetnici, care stia pasul împaratului, veni si-i spuse ce sa mai zica lui Tugulea sa mai faca. Placu împaratului sfatul si, chemându-l, îi zise:
- Tuguleo, mi-ai facut tot ce ti-am poruncit, înca o slujba mai cer de la tine si apoi pace.
- Porunceste mai degraba, împarate, caci poate sa se supere împaratul ce m-a trimis de atâta zabava, si aceasta n-as voi-o nici în ruptul capului.
- Sa-mi faci sa nasca într-o noapte 50 de femei sterpe!
- Ce mai treaba! zise Tugulea. Sa se aduca numaidecât la fata locului.
Porunci împaratul de aduse cincizeci de femei si le-a bagat pe fiecare în câte o camara. Tugulea ridica ochii catre vrajitor si zise:
- Arata, ÃŽnvatatule, ce poate toiagul tau cel plin de vraji.
- Putea împaratul sa dea porunci mai grele de facut; aceasta este jucarie, raspunse el.
Si intrând în camarile femeilor, bomboni la fiecare câte ceva din gura, si pe fiecare le lovi usor cu toiagul pe spinare, apoi iesi. Una dupa alta ele nascura pâna dimineata.
Când veni împaratul a doua zi si auzi oracaitul copiilor de-i împuiase urechile, se lua cu mâinile de par si pleca îndata. Când sa pâseasca pragul portii de la aceste case, ca sa se duca la palatul lui, vrajitorul îl atinse si pe dânsul cu toiagul, si îndata se pomeni cu câtiva boboci de rata macaind dupa dânsul.
Râsera si împarateasa si sfetnicii când vazura pe împaratul cu bobocii dupa dânsul.
Iara el se spaimânta de poznele ce facuse Tugulea si, nemaicutezând sa-i mai dea vreo porunca, otarî sa-i dea fata.
Dupa ce se pregatira tot ce trebuia de drum, Tugulea lua pe fata împaratului si porni, petrecându-i împaratul cu toata sila lui, cu trâmbite si cu buciume, cu tobe si cu surle pâna afara din cetate.
Si luându-si ziua buna de la împaratul, Tugulea îsi cata de drum, lasând pe fiecare din megiasii sai pe la locurile de pe unde îi luase.
Mergând el, baga de seama ca fata împaratului stririlor era trista. Iara daca o întreba care sa fie pricina de sta trista, ea îi raspunse:
- Sunt în stare sa-mi fac seama singura, daca voi cadea în mâna împaratului celui ce te-a trimis pe tine, si nu m-ai lua tu.
Îi placu lui Tugulea vorbele astea si îi mersera tocmai la inima. N-avea însa ce face. Trebuia sa se tie de cuvântul ce dase celui ce l-a trimis.
Pe drum vazu un vultur. Tugulea trase o sageata din tolba, o aseza la arc si îl lua la ochi. Vulturul îi zise:
- Nu da, Tugulea viteazu, ca mult bine ti-oi prinde când vei fi în nevoie si te vei gândi la mine.
Tugulea îl lasa si pleca înainte. Ajungând într-o padure mare si înnoptând, a mas acolo. Facu un foc mare si se puse a se odihni. Când fata, dodata, striga speriata:
- Ursul!
Tugulea, de unde sedea si începuse a atipi lânga foc, o data sari drept în sus, puse mâna pe arc si pe palos; cum vazu ursul, îl lua la catare cu o sageata. Ursul însa statu locului si începu a striga:
- Nu ma omorî, Tugulea viteazul, ci mai bine scoate-mi steapul ce mi-a intrat în laba, ca mult bine ti-oi prinde si eu când vei fi vrodata în nevoie si te vei gândi la mine.
Tugulea se opri, iara dupa ce veni ursul la dânsul, se cazni pâna ce îi scoase steapul, apoi îl lega la buba si ursul pleca mormaind de unde a venit.
A doua zi, pornind dis-de-dimineata, a mers toata ziua. Când era însa pe la scapatatul soarelui, ajunse si el la împaratul ce-l trimisese. Cum ajunse, îi înfatisa pe fata împaratului stririlor.
Împaratul, cum vazu pe Tugulea, intra în grozile mortii. El îl credea pierit.
Apoi priimi cu mare cinste pe fata si-i pregati pentru dormit camara unde dormea ma-sa. Lui Tugulea îi dete si lua o camara în palaturile împaratesti. Apoi spuse împaratului tot ce pati pâna ce îi aduse fata.
Peste noapte, împaratul tinu sfat. El zise sfetnicilor sai:
- Ce socotiti, boieri dumneavoastra, sa facem cu Tugulea asta? El ne-a scapat de neaga-reaua aia de zmeoaica si de ai sai. Acum nu care cumva sa-i vie pofta sa si domneasca? Si atunci, ce ne facem noi? O sa se verse sânge peste sânge si când, în cele de pe urma, tot el, pare-mi-se, o sa biruiasca.
- Nu te teme, împarate, zise sfetnicul cel pizmataret, ne curatam noi de el, numai sa poruncesti cuiva sa-l otraveasca, ori sa-l puie bine.
- Ce stai dumneata de vorbesti? zise alt sfetnic; cu otrava se rasplateste cel ce a facut atâtea slujbe si ne-a scapat de nevoia ce era pe capul nostru?
- Ai dreptate, raspunse un al treilea sfetnic; eu dau cu parerea ca cinste împarateasca sa se dea lui Tugulea si sa se aseze în trebile împaratiei cele mai înalte, sa se radice la rangul de boier din doisprezece.
Mai zisera unii una, altii alta, dar nicicum nu se întelegeau, din pricina pizmataretului de boier.
- Eu socotesc, raspunse împaratul taindu-le cuvântul, ca ar fi cu dreptul ca el sa ia de nevasta pe fata împaratului stririlor ce o aduse acum; caci el si-a pus viata în primejdie de a adus-o. Desi îmi place prea mult de mi se scurg ochii dupa o asa bucatica gingasa, dara ma lipsesc de un asa odor si-l las pe seama cui mi l-a adus. Apoi, dupa ce îl voi darui împarateste pentru slujbele ce a facut mie si locuitorilor împaratiei mele, sa-l poftesc a se duce la tara lui. Astfel putem scuti pe biata saracime de varsarea de sânge, caci nu crez eu ca un viteaz ca dânsul sa se cerce a se atinge de drepturile mele ramase de la mosi, de la stramosi. Numai sa întrebam si pe fata, daca vrea sa-l ia de barbat.
- Întelepteste ai grait, împarate, raspunsera cea mai mare parte din sfetnici, si judecata mariei tale va fi placuta si lui Dumnezeu.
A doua zi, împaratul chema pe Tugulea si pe fata de împarat în divanul cel mare, si le spuse ce a gasit cu cale Sfatul împaratesc.
Fata împaratului raspunse:
- Sa-ti dea Dumnezeu ani multi, împarate, si sa domnesti cu pace. Asa mi se pare si mie a fi dupa dreptate. Eu însami era sa ti-o spui, daca n-ai fi voit sa cunosti. Când o împaratie are parte de un stapânitor asa de drept si nepartinitor, ferice de noroadele din împaratia aceea.
- Vazui si eu, împarate, o judecata dreapta în viata mea, zise si Tugulea. Si fiindca tu îmi dai fericirea, bratul meu este închinat împaratiei tale. Când va cadea vro pacoste pe capul norodului tau, gândeste-te ca este pe lume un Tugulea care va fi gata a-si varsa sângele pentru tine si pentru tara ta.
Apoi Tugulea, dupa ce priimi si daruri împaratesti, peste câteva zile porni cu logodnica lui, gândul fiindu-i sa mearga a-si mai vedea parintii. Si într-acolo si porni.
Când a plecat Tugulea de la curtea împarateasca, împaratul cu ai lui l-a petrecut cu cinste împarateasca pâna la hotar. Si despartindu-se, îsi luara ziua buna unii de la altii.
Fata si Tugulea parca zbura, iar nu mergea, de bucurie ca le împlinise Dumnezeu dorinta. Si mergând, ajunsera la locul de întâlnire cu fratii sai, pe când soarele era în cruci.
Când vazura fratii pe Tugulea cu o logodnica mai frumoasa decât florile si mai alba decât spuma laptelui, îi pusera gând rau. Pâna a nu se culca, ei se furisara de Tugulea, se dara mai cât colea si începura a planui, cum sa faca sa se scape de el.
- Noi acum o sa fim de râs în sat, pe lânga fratele nostru, zise cel mijlociu.
- Sa rapunem pe Tugulea, zise fratele cel mai mare. Tu sa-i iei calul si eu nevasta.
Cum planuira, asa si facura.
Peste noapte se sculara si cu o mâna tremurânda taie pe Tugulea, îi ia fata si calul si o rup d-a fuga; si fugi, si fugi, pâna ce, când se crepa de ziua, era aproape de satul lor.
Fata unde se puse pe un plâns de nu o putura mângâia cu nici un chip.
- Noi suntem întelesi, îi zisera fratii. Sa stii ca te omorâm si pe tine, daca ne vei spune ca noi am ucis pe Tugulea.
Ajunsera la parintii lor.
Când auzira parintii lui Tugulea ca a fost ucis într-o bataie cu niste zmei, dupa cum îi spusera fratii, plângeau si lemnele si pietrele de mila lor. Nu puteau ei face sa li se usuce lacramile de la ochi, fereasca Dumnezeu. Si se tânguiau si se boceau, de nu se mai puteau astâmpara.
Fata plângea si ea, biet, înfundat, caci nu cuteza sa dea grai din gura ei.
Tugulea scapase cu o scânteie de viata, caci fratii nu-l omorâse de tot. Când a fost dat ei cu sabia, le-a tremurat mâna de frica si nu i-a retezat capul. El, viindu-si nitel în simtiri, si neputându-se scula, a început a geme de durere si urgie, mai cu seama când vazu ca nu era lânga dânsul nici fata, nici calul.
Si gândindu-se la tristea lui si la biata fata pentru care nu stia ce o sa pata si ea din mâna fratilor lui, îsi aduse aminte de vultur si de urs.
Nu trecu mult si se pomeni cu vulturul la capul lui. Si pe când îi spunea ce pati, odata se auzi prin padure glasul ursului: mor! mor! mor!
Venea, nene, ursul, de duduia padurea, trosnea uscaturile pe unde calca si rapaia ramurile pe unde trecea.
Vulturul cât p-aci era s-o ia la sanatoasa, dara daca vazu ca si ursul vine în ajutorul lui Tugulea, se lasa din zbor iarasi lânga dânsul.
Abia mai putu Tugulea sa spuna si ursului ce pati. Apoi cu grai stins ceru nitica apa. Vulturul se repezi la fântâna si-i aduse apa în gusa. Pâna atunci zise ursului sai pipaie ranele, fiindca el nu e cârnic, si sa-i aseze toate oscioarele la locul lor, de vor fi zdrobite.
Cum îi aduse apa, Tugulea bau. Ursul zise vulturului:
- Ce vom face acum si noi pentru binefacatorul nostru, ca sa nu-l lasam sa moara?
- Sa-mi cauti doua citurele, raspunse vulturul, sa mi le legi de picioare, si ma voi duce ca gândul sa aduc leacuri pentru Tugulea de la apa Iordanului, unde sunt doua fântâni cu apa vie si apa moarta, caci si el ne-a facut atâta bine.
Cauta ursul citurelele, le lega de picioarele vulturului si acesta zbura ca vântul înspre apa Iordanului si se întoarse ca gândul.
Ursul nu se misca de la capul lui Tugulea.
Cum veni vulturul, turna ursul apa moarta peste toate ranele si se închega carnea, turna apoi de doua, trei ori, apa vie si se vindeca Tugulea de toate metehnele, ramâind cum l-a facut ma-sa, sanatos si întreg.
Vazându-se Tugulea voinic ca si mai-nainte, multumi vulturului si ursului, apoi le zise:
- Eu vaz ca m-ati iubit mai mult decât fratii mei. Nu mai am nimic pe lume acum. De azi încolo voi trai cu voi ca niste frati.
- Priimim bucurosi, raspunse vulturul. Dara cum vei putea trai departe de iubita ta si de soimuleanul tau?
- Daca nu este cu putinta, mai zise Tugulea, sa...
- Sa-ti tai cuvântul cu miere, raspunse ursul; dara trebuie sa fie cu putinta. Vulturul se va duce ca stafetar, sa afle ce este pe la fratii tai. Eu voi sedea cu tine si, când va fi vreme cu prilej, vei merge sa-ti iei sotia si, de voiesti, vom conceni si pe fratii tai.
- Bune sunt povetele astea, adause Tugulea.
Se duse vulturul, afla toate întâmplarile si se întoarse de spuse lui Tugulea ca sa faca ce o face mai curând, caci pe fata o silesc toti cu totul sa ia de barbat pe unul din frati, cu gând ca Tugulea este mort.
Cum auzi Tugulea, porni cu tovarasii lui, vulturul si ursul, si peste câteva zile ajunsera aproape de casa lor. Asteptara pâna însera si se dusera pe-ntunerec1 în curte.
Intrând în curte, ursul începu sa mormaie. Fratii iesira afara speriati si se lua dupa urs, ursul coti si se întoarse lânga Tugulea.
Între acestea, fata îi lua armele de unde le pusese fratii si întâmpina pe Tugulea cu ele. Iara vulturul se repezi la cosar, unde era calul lui Tugulea care tot nicheza, îi dezlega capastrul cu ciocul, si el veni lânga stapânu-sau.
Ursul si vulturul îsi luara ziua buna dupa ce-l vazura înarmat si plecara zicândui sa se pazeasca a nu cadea în capcana.
Dupa plecarea lor, Tugulea intra în casa, la parinti. Ei nu-l mai cunosteau. Dara fata, cu lacramile suroaie pe obraz, le povesti adevarata istorie a omorârei lui Tugulea.
Fratii lui Tugulea adunase pe toti megiasii, zicând ca a intrat ursul în sat. Când venira si vazura pe Tugulea, ramasera ca batuti de Dumnezeu.
Calul lui Tugulea sari si-i omorî pe amândoi cu picioarele, apoi veni lânga stapânul lui cel adevarat, lacrima si îi linse mâinile.
Când auzira megiasii faptele cele proclete ale fratilor lui, zisera ca urgia lui Dumnezeu a cazut peste dânsii, omorându-i calul.
Tocmai istorisea parintilor lui tot ce patise în pribegia lui Tugulea, când deodata se auzi un zgomot în curte.
Iesira sa vaza ce este. Ce gânditi ca mi-au vazut?
O ceata de ostasi. Capetenia ostasilor descaleca, se apropie si-i dadu niste carti împaratesti.
Împaratul stririlor murise. Aceasta carte ce-i aduse era adiata împaratului. Caci bolnav fiind pe patul mortii, l-a fost întrebat sfetnicii si gloatele pe cine lasa împarat, pentru ca n-avea alti copii.
Împaratul le-a fost raspuns ca mai vrednic nu cunoaste pe nimeni decât pe Tugu- lea. Atunci s-a scris adiata, s-a iscalit de împarat si de toata obstea.
A doua zi, Tugulea a pornit la împaratia lui cu sotia si parintii sai. Cum ajunse acolo, veni stire ca este ales de împarat si la cetatea ce o scapase din urgia zmeoaicei, a fetelor si a ginerilor ei. Pasamite murise si împaratul d-acolo si nici el n-avea urmasi.
Apoi Tugulea, unind amândoua împaratiile, se cununa cu fata, iubita lui, si facu o nunta de se duse vestea peste tot pamântul si ramase de povestit la urmasii urmasilor lor.
Si domnira pâna ce Dumnezeu voi cu ei. Iara eu:

ÃŽncalecai pe un lemn,
La bine sa va îndemn;
ÃŽncalecai pe un cocos
Sa va spui la mos pe gros.