Morfologia culturii europene
S ar putea ca teoria lui Descartes a vîrtejurilor cosmice să nu mai fie defel actuală în știința fizicii. Dar ea ne spune ceva, pentru trecerea de la haotic la cosmotic și, în definitiv, pentru nașterea ideii de formă. Potrivit lui Descartes, există un vîrtej mai mare, al cerului cu soare cu tot, în sînul căruia apar vîrtejuri mai mici, planetele. Iar pe o planetă ca a noastră, unde este viață, nu apar cumva vîrtejuri din ce în ce mai mici, pînă la cele din pulberea istoriei și a destinelor, schițînd, ca în vîrtejul de praf, un început de verticalitate, de consistență și de ordine? Sîntem un fel de vîrtejuri în sînul vîrtejului? Chiar ziua noastră, a fiecăruia, este uneori un bun vîrtej, atunci cînd nu e o risipire.
Culturile — s ar putea spune — se ivesc din vîrtejul comunităților. Spre a da o consistență ideală, adică pînă la un punct formală, unor asemenea învîrtejiri istorice (dincolo de orînduirile impuse de tirani sau de constituțiile trecătoare ale cîte unei comunități), oamenii au închipuit, probabil întotdeauna, dar mai ales în timpurile moderne de la Thomas Morus încoace, tot felul de utopii. Ar putea chiar exista ispita de a înfățișa o morfologie a culturilor pe temeiul analizei adîncite a feluritelor utopii. Numai că „toate utopiile se petrec pe o insulă“, cum s a spus, iar această desprindere a lor de spațiul real le scoate la fel de bine din rotirea sau curgerea timpului istoric.
Un alt tip de consistență formală pentru haosul, real sau aparent, al istoriei a fost pus în joc de ceea ce s a numit filozofia culturii, care era mai aproape de noi, în măsura în care și conștiința istorică s a ivit abia acum două veacuri. Disciplina aceasta filozofică avea să pună cu adevărat în joc ideea de „morfologie a culturii“. Într un fel, Frobenius o și invocase la începutul veacului, dar cel care i a dat veritabilul statut a fost Oswald Spengler. Atît de mult a impresionat ideea de morfologie, folosită pentru marile unități istorice care ar fi culturile, încît un istoric de prim rang, ca Toynbee, a recunoscut că se regăsește din plin, cu cercetarea sa întinsă peste întreaga istorie a lumilor cunoscute, în viziunea spengleriană, pe care regreta doar a nu o fi înregistrat la timp. Pentru toți aceștia trei, culturile sînt organisme vii și ele reclamă alte forme și reguli decît legile naturii, în speță caută formele vii de care poate da socoteală, după Spengler, doar judecata de analogie (o judecată „slabă“, dar care nu încetează, în lipsa altor structuri pentru științele spiritului, să fie invocată, cum se poate vedea din lucrarea Étiemble ou le comparatisme militant, Gallimard, 1982, a lui Adrian Marino).
Că morfologia organicului este „fiziognomică“, adică ansamblul trăsăturilor caracteristice unei făpturi individuale sau colective, cum vrea tot Spengler; sau că prin influența culturilor unora asupra altora — cu excepția culturilor egipteană, mexicană și chineză, după același — s a ajuns uneori la „pseudomorfoze“, adică la falsificări ale fizionomiei proprii unei culturi; că la alți gînditori decît Spengler (la Blaga al nostru, în primul rînd) ideea de morfologie poate căpăta un sens mai adînc și mai suplu, așa cum prin arhetipurile lui Jung (și iarăși mai adînc, prin arhetipurile lui Mircea Eliade) morfologia se poate extinde și asupra inconștientului, respectiv cu un sens ontologic asupra sacrului, toate acestea sînt aspecte pe care oricînd ideea nouă de „morfologie” le poate oferi unei analize, să spunem fenomenologice, adică în esență. Acum însă interesează, în existența istorică, morfologia culturilor propusă de filozofiile invocate, iar ea vine să încerce a pune în ordine vîrtejul istoriei.
Dacă însă te oprești la un asemenea înțeles al morfologiei, afli un lucru care în același timp validează și invalidează ideea de morfologie a culturii. Frobenius declară — și ceilalți par a fi de acord cu el în această privință — că există o dependență de spațiu a culturii (Paideuma, Ed. Meridiane, 1985, după ed. a III a din 1928, p. 39). El invocă reprezentarea „grotei“ sau a spațiului ca grotă, în viziunea asupra lumii, la culturile tribale din Africa, așa cum Spengler vede cîte un „fenomen originar“ în fiecare cultură și îl simbolizează spațial, sau așa cum Blaga scoate în relief „spațiul mioritic“ drept un dat fundamental pentru sufletul și creația românească. Dar simbolismul spațial, cu transcrierea figurată a formei în cadrul morfologiei culturilor, reprezintă limpede la Blaga o concesie (sub seducția căreia am stat prea mult cu toții) și aproape o derogare de la nivelul speculativ al admirabilei sale viziuni filozofice, pe cînd la ceilalți filozofi ai culturii forma spațială reprezintă o idee majoră a morfologiei, pe care astfel o degradează.
Într adevăr, a spune „formă spațială“, dacă ne gîndim la înțelesul obișnuit al formei, este aproape o tautologie. Privită așa, cu ochiul exterior, forma nu poate fi decît într un spațiu. Chiar dacă nu reclamă doar ochiul, forma este încă înțeleasă spațial prea des: ea ar putea ține de o spațialitate sonoră, de una cromatică și de acele spațialități, oricît de variate, pe care le a sugerat, pînă la ideea de „cîmp“ (aceasta deosebit de fecundă), gîndirea modernă. Într un sens, chiar ideea de „structura“, de care s a făcut mult caz în veacul nostru și care a îngăduit ca matematicile să nu mai fie definite drept științe ale cantității, ci ale structurilor, păstrează o sugestie spațială în ea și alimentează nostalgia unor matematicieni de regăsire a geometrismului. Morfologia apare astfel drept știință a formelor într un regim de spațialitate, iar caracteristic este că morfologia culturilor nu urmărește, după Spengler, să obțină das Gesetz, ci die Gestalt, nu legea, ci întruchiparea.
Așadar cu întruchipări sau cu simboluri figurative caracteristice, morfologia culturilor se edifică prin sau măcar întîrzie în spațialitate. De aici, două neajunsuri, care pînă la urmă o invalidează. Primul neajuns este înghețul într o formă, configurație, întruchipare, structură sau figură pur și simplu (singur „cîmpul“ este viu și mișcător), sfîrșind la rigiditatea unui simbol spațial. Simbolul rămîne neschimbat, ca grotă sau ca linia ondulată. Spațiul nu curge. De aceea cufundarea în modalitățile sale face din culturi mari unități statice, sau inerte lăuntric. În cultura faustică, săgeata spre infinit a lui Spengler va da necesar și univoc: turnurile catedralelor, muzica polifonică medievală, calculul infinitezimal, impresionismul și zgîrie norii americani. În cuprinsul unei asemenea culturi, nu mai este loc decît pentru curgerea joasă a „destinului“, atît de mult justificat de Spengler. Fiecare cultură și ar avea și manifesta ideea ei de destin și fiecare ar sta sub un destin. Spațializarea formelor vii ale istoriei dă ceva ineluctabil: culturile n ar depăși un prag, în timp și în structurare, ca în spusa lui Goethe? „Arborii nu cresc pînă în cer“. Le rămîne filozofilor culturii să invoce o altă spusă a geniului lor tutelar? „Un arbore cade cu trosnete. A crescut fără zgomot“, ca să ne dea scenariul complet al morfologiei lor de unități închise.
Dar morfologia lor cade sub un al doilea neajuns. Nu numai că formele propuse de o asemenea morfologie spațială petrifică realul istoric, dar îl și fărîmă în bucăți (culturile închise), împrăștiate peste timp și Terra. Utopiile închipuiau o istorie ideală în insule; filozofia culturii vede istoria, de astă dată reală, drept un arhipelag. Ea nu lasă loc, făcînd așa, nici unui continent. Prea ocupați să desprindă formule vii ale diverselor culturi istorice, ei cad peste specificul acestora (cînd nu se înșală și în această privință), iar abia din specific vor încerca să extragă formele. Așa se ajunge la culturi distincte — opt la număr după unul, douăzeci și două după altul — și care trebuie să rămînă distincte, închise și fără ferestre, altminteri căzîndu se în riscul pseudomorfozelor. A declara, acum, că feluritele culturi au totuși ceva în comun, anume că sînt toate organisme și că trec prin aceleași vîrste, înseamnă pură exterioritate. Culturile ar rămîne și de astă dată insulare, dacă ele nu s ar ivi în realul istoriei, spre deosebire de utopii, ce apar ca anistorice. Primele fac deci un arhipelag, dar continentul istoriei nu se explică prin ele. Spațiul divide întotdeauna (poate nu și spațiul mototolit al matematicilor de astăzi), iar așa cum grecii n au ieșit din disidența Olimpului lor și din politeism, decît cu destinul, la fel de grosolan și pustiitor ca zeul Kronos, nici filozofia culturii nu se desprinde conștient de politeism.
Trebuie trecut de la insulă și arhipelag la continentul istoric. Va fi necesară deci o altă morfologie decît cea a utopiilor sau a filozofiei trecute a culturii. Ideea de continent însă nu mai este solidară cu cea a spațialității: este vorba de cultură în sine și apoi de ansamblul culturilor privite fără soluție de continuitate, care toate vor trebui să desfășoare o aceeași morfologie. În fapt, filozofia culturii n a putut vorbi decît despre morfologii și morfologia culturilor, la plural. Abia o nouă morfologie va putea da o filozofie a culturii, la singular. Dar cum este oare de conceput o nouă morfologie, cu forme peste tot răspîndite în istorie?
O asemenea morfologie nu ar fi nouă, ci veche de peste două milenii, purtînd chiar numele de morfologie, dar în chip mai subtil decît morfologiile spațialității. Ea datează din ceasul cînd alexandrinii Antichității au pus ordine în manuscrise, în scrieri și scriere, în ortografie, în gramatică, în exprimarea logosului și, poate fără s o știe, în logos el însuși. Orice altă morfologie, chiar dacă n ar fi spațială, este străină de gînd, înțeles ca obiect. Morfologie la propriu, cea care cu sintaxa laolaltă alcătuiește partea fundamentală a gramaticii, vorbește despre „părțile de cuvînt“, care în realitate sînt tiparele, condensările, formele și ipostazele gîndului. E adevărat, morfologia gramaticală ca atare a fost mai degrabă nesocotită de către gramaticienii moderni, care au înțeles să arate preeminența sintaxei. Dar dacă unii logicieni ai veacului și au îngăduit să vorbească de o „sintaxă logică“ — cu succesul, dar mai ales insuccesul cunoscut —, de ce nu s ar vorbi de o „morfologie logică“ și în orice caz de o morfologie a logosului, respectiv și simplificat: a gîndului?
Iar gînd există în toate comunitățile din istorie ridicate la treapta culturii, în timp ce simbolurile spațiale sau „fenomenele originare“ ale cîte unei culturi sînt recunoscut specifice. Cenușăreasa aceasta care a fost morfologia gramaticii va spune atunci mai mult pentru ideea de cultură și pentru modelul ei decît orice analogii între culturile arbitrar și impresionist (sau după criterii exterioare: așezare în spațiu, limbă, comunitate de destin) confruntate. Dintr un capitol începător de gramatică, morfologia ar putea deveni o adevărată gramatică a culturii privite ca arhetip al vieții istorice.
Atunci: substantiv, adjectiv, adverb, pronume, conjuncție, prepoziție, cu verbul peste tot activ în lumea coruptibilului și a prefacerii, inclusiv în lumea gîndului, vor putea constitui ipostazele celui din urmă, depășind statutul lor de simple părți de cuvînt. Toate aceste categorii gramaticale vor fi în același timp așezări de sine ale gîndului, pe care orice conștiință umană le conține sau le implică — dacă nesocotim subtilitățile vane ale relativiștilor, ce susțin că numai vorbirea europeană ar poseda aceste categorii, ca și cum un chinez sau aztec n ar deosebi substantivul „cal“ sau „bizon“ de adjectivul „frumos“ și de adverbul „iute“, chiar dacă el nu are numele formei respective. Iar de astă dată, ca așezări ale gîndului și nu doar ca părți de cuvînt, categoriile sau formele gramaticale nu mai sînt indiferent enumerate (așa cum, cu simțul său al exactității, gramaticianul spune, de pildă, că verbele „a sufleca“ și „a iubi“ sînt amîndouă tranzitive, cînd sufleci numai mînecile, pe cînd de iubit poți iubi orice pe lume), ci fiecare formă poate fi un fel de așezare a întregului logos, fiecare parte poate da socoteală de întregul unei epoci sau comunități ridicate la cultură, anume ca modalitate substantivală, adjectivală, adverbială etc. a spiritului acelei lumi, într o clipă istorică a ei.
Vom găsi astfel, în cultura europeană: un ceas cînd primează substantivul, în speță Evul Mediu; un altul al adjectivului, Renașterea, un ceas cînd primează adverbul (felul în care este redat ceva), anume ceasul Reformei, al Contrareformei și cel al secolului clasic francez; un ceas al pronumelui ca „eu“; unul al conjuncției, adică al relațiilor, al legăturilor exterioare („și“, „sau“, „dacă... atunci“), ceasul istoric în care trăim încă, totul în așteptarea unui ceas, poate, cînd va prima spiritul prepoziției, adică al unui alt raport între oameni, ca și între om și lucruri, o nouă formă de intimitate cu ceilalți și cu natura.
Dar dacă toate interpretările acestea vor avea sens pentru cultura europeană (inclusiv pentru perspectivele ei de viitor, care nu se reduc la judecata disjunctivă, poate lipsită de suport, a lui Malraux, sau cu un suport desperat politic, cum că „veacul al XXI lea va fi religios sau nu va fi“), atunci ele ar trebui să aibă sens și pentru cultură în genere, ca și pentru alte culturi sau configurații culturale încă vii istoricește. Căci este bine să ne întoarcem, într un ceas cînd universalismul e urmărit pe întortocheatele căi ale atotștiutorilor în derută, la umila, dar originara universalitate a gîndului.