Dintre toate felurile de scări făcute sau închipuite de om, numai scara adjectivului nu urcă. În rîndul acestuia, comparativul aduce de fapt o degradare: el coboară lucrurile pînă la confruntarea lor — exterioară, în fond — cu altele, în loc să le vadă în puritatea caracterului lor, așa cum sînt sau apar. Superlativul aduce sărăcie și el, trăgînd în jos lucrurile, fie printr o aceeași confruntare și relativizare, fie prin pierderea de sine în presupuse absoluturi. (I se întîmplă ca adverbului, în cazul căruia, de pildă, „te iubesc foarte mult“ înseamnă nespus mai puțin decît „te iubesc“.) La gradul zero însă adjectivul nu mai tinde spre nimic, decît să ofere o potrivită oglindire. Neutralizat înăuntru, în cel ce observă, neutralizat în afară, în peticul de realitate observat, adjectivul devine un fel: „iată, așa arată toate acestea“. El lasă lumea în pace, așa cum printre cei mari numai Leonardo și Goethe au înțeles s o lase.
Am putea fi ispitiți, atunci, să vedem gloria adjectivului în neutralitatea lui și să citim o aceeași înțeleaptă și rațională neutralitate față de tot, în natura umană a lui Leonardo și a lui Goethe. Oricine cade în ispita aceasta, în primul ceas. Dar nu numai că la Goethe „să lași lucrurile să fie“ (das Geltenlassen) poate reprezenta și o formă de nepăsare, oricît s ar fi interesat el, cu spiritul său de observație, de tot ce întîlnea, ci neutralitatea ca atare este lipsită de tensiune, în timp ce la Leonardo ea se preface într o încordare. „Uniunea forțelor opuse“, cum spunea el, aceasta îi dă cheia. De aceea, spre a l înțelege trebuie revenit asupra placidei neutralități, vorbindu se mai degrabă de bi utralitate, dacă se poate spune așa, sau de ceva de ordinul complementarității.
În acest sens, este splendid și unic felul cum se întregesc și susțin, potențîndu se în loc să se „neutralizeze“, tendințele și virtuțile opuse din Leonardo. El posedă atît o natură masculină, cît și una feminină, fiind androginic fără nici o urmă de efeminare. Desenează cu mîna stîngă și pictează cu cea dreaptă, sporindu și astfel măiestria, cum pretinde singur. Este frumos, grațios, elegant în tinerețe, dar în același timp știe să tragă cu arcul, e bun călăreț și în stare să îndoaie, vînjos cum era, o vergea de fier groasă. Este vegetarian în chip firesc, poate și din dragoste pentru viețuitoare; este și păgîn, și creștin. Adoptă deopotrivă mecanicul (paradisul științei matematice, spune el) și organicul, este și pictor, și matematician, atît contemplator al concretului, cît și inginer, are supunere la natură, dar și gust de înstăpînire asupra ei. Se lipsește de orice patrie, în sensul că se așază deasupra închiselor patrii. Dar cel mai potrivit gînd despre el, poate, l a rostit istoricul italian Ferrero, cînd spunea că nu seamănă nici cu cei vechi, nici cu cei noi. A unit atît de bine forțele și principiile opuse, încît a îmbogățit nu numai pictura, ci și paleta noastră vizuală cu clarobscurul, așadar cu principii opuse, valorificate prin îmbinare.
Ce era omul acesta, într atît deosebit de ceilalți? În singurătatea sa, era tocmai omul universal, așa cum ar trebui să tindă a fi orice natură umană de elecțiune. Am putea să surprindem în el trăsăturile ce ar caracteriza pe îndepărtatul om al viitorului, de la buna androginie pînă la împăcarea spiritului de finețe cu cel de geometrie. Față de el, toți ceilalți mari par oameni mutilați ca oameni, chiar sau tocmai cînd sînt „spirite“ universale, ca Pascal („der kranke Pascal“, exclama Goethe). Iar cînd acesta din urmă, Goethe, îți dă sentimentul că acoperă întreg registrul omenescului, îți spui, comparîndu l cu Leonardo, că acoperă cu adevărat omenescul trecut și toată chibzuita cunoaștere a lumii, ca Noe, dar că nu ar putea reface lumea de după potop decît așa cum a fost, nicidecum ca o lume nouă, cum ar face o Leonardo. De altfel, la nivelul omului și societății, lumea lui Goethe este în cîteva rînduri prea distinsă și nobilă. (Ce s ar fi întîmplat cu el dacă se năștea englez? îl întreba cineva. Dar, tună el, nu se putea naște decît lord!) În schimb, în lumea lui Leonardo, poate și a viitorului, omul are, ca Goethe însuși alteori, umilința de sine și umilința în fața lucrurilor. „Fac ca unul sărac — scrie el la începutul Caietelor sale — venit ultimul în piață și iau lucrurile de mai mică însemnătate, nesocotite de alții.“ Căci „odăile și clădirile mici duc la țintă, cele mari îndepărtează de ea“, va scrie el altă dată.
Așa a făcut Leonardo cu aspectele și trăsăturile omului, în primul rînd. Nu l au interesat „lorzii“ doar, care erau pe vremea sa principii, nici marii creatori, nici învingătorii pe toate planurile. Chipul lui Iisus din „Cină“ nu l a putut duce la bun sfîrșit, iar în redarea Giocondei a întîrziat atît de mult poate pentru că — așa cum avea să spună Walter Pater — i se părea că pe chipul ei „au trecut toate maladiile sufletului“. În cele 5000 de file ale Caietelor sale cu sute de desene, apar deopotrivă chipuri de oameni urîți, chipuri de condamnați la moarte în pragul execuției, surdo muți cu expresia lor deosebită, oameni desfigurați sau transfigurați, potrivit sfatului său către pictori de a observa actele, gesturile, schimonosirea și mușchii feței celor ce se iau la bătaie, sau alteori capete cu coafuri prinse în mișcarea unui vînt închipuit, spre deosebire de părul nemișcat al capetelor sculptate de orientali; chipul oamenilor chiar în clipa execuției lor, sau alteori chipul lor sub vreme rea, cu grația și blîndețea sugrumată a expresiei lui. Îl interesează ochiul cu cele zece funcții ale sale, limba ca organ, cu mai mult decît cei 24 de mușchi știuți, copiii, bătrînii, circulația sîngelui, traiectul hranei, uleiurile, fructele, chiar și fructele otrăvite, parfumurile, rafinamentele și hidoșeniile omului, oprindu se doar atunci cînd descoperă procedeul de a sta sub apă ore întregi și cînd se hotăra să nu l dea în vileag, din cauza răutății oamenilor, ce ar fi fost în stare să ucidă pînă și de sub apă.
Pentru el, omul este „principalul instrument al naturii“, cu o vorbă pe care Goethe o va repeta, fără să știe că se găsea ascunsă în Caietele lui Leonardo. Dacă, așadar, trebuie să se oglindească și înțeleagă pe sine, omul va începe cu natura exterioară, ale cărei manifestări și făpturi le va înregistra întocmai. Pe Leonardo îl vor fascina și caii, și păsările, și aripile păsărilor, și peștii, și fluturii, și musca, ale cărei picioare din spate au un rol de cîrmă, constată el. Are o girafă și, spre a vedea cum sînt vertebrele gîtului, face disecții. Introduce pisici chiar în tablourile cu subiecte sacre. Analizează labele animalelor, iar în același timp declară că animalele care trag plugul îngăduie o demonstrație simplă a cvadraturii cercului. În lumea vegetală întîrzie asupra frunzelor și a felului cum cade ploaia pe ele, asupra ramurilor tinere și a raportului lor de mărime față de ramura mamă, asupra apei care este unsoarea vitală și reprezintă sîngele ce însuflețește pînă și munții, asupra undei, — pe cînd în lumea minerală și moartă îl interesează fundul mării, culorile variate și amestecul de culori din apele stătătoare, la pietrele prețioase, la petele de ulei în apă și în sticlă verde, la petele de mucegai, la zidurile vechi sau la rugină.
I ar fi dat știința de astăzi toate răspunsurile? Multe, fără îndoială, i s ar fi lămurit lui Leonardo. Dar întrebările lui treceau dincolo de orizontul științei exacte, uneori. Nimeni n ar ști să răspundă curiozității lui (setei lui de adjective), cu privire la omenescul prea omenescul surîsului, al chipului schimonosit, al asemănării între căderea părului sub greutatea proprie și curgerea apei — așa cum nici o știință n ar putea stăpîni fantasticul, pe care îl concepe și descrie el, furtuna cu nuanțele ei de obscuritate și bătălia cu vălmășagul ei, sfîrșitul lumii, cînd fluviile vor fi lipsite de apă și vegetația nu va mai renaște, sau potopul, cu lumina lui întunecată, cu arbori dezrădăcinați, cu maluri ce se surpă, tîrînd case și oameni agățați de crăci, în timp ce pe creste alți oameni se luptă cu dobitoacele pentru un petic de pămînt mai sigur, toți înspăimîntați și privind din cînd în cînd spre cei care, pe plute și în bărci improvizate, se lasă purtați de ape jeluindu se. Colcăitul adjectivului, oare ce geometrie, ce știință l ar putea stăpîni?
Dar fantasticul lui Leonardo este natural. Nici o năzuință către transcendere nu apare la el, căci adjectivul este un aici, acum și așa. „Nu are revelații“, spune Valéry în studiul despre Leonardo, necum un abis căscat la dreapta lui, ca Pascal. Dacă așeza pictura deasupra sculpturii, ca și deasupra poeziei și muzicii de altfel, dacă îi plăcea să spună că, spre deosebire de toate, pictura face palpabil impalpabilul, nimic totuși „de dincolo“ nu se făcea vădit în acest impalpabil. De aceea el repudia magia, ca și orice știință ocultă, și nu reținea decît cîte ceva din alchimia celor vechi. Dar se ridica și împotriva umaniștilor epocii, declamatori cum îi păreau ei a fi și cum erau. El se consideră un „inventatore“, nu „recitatore“. Dascălul său este experiența. Pictura reprezenta pentru el „nepoata“ de bunică a naturii, a cărei fiică este lumea lucrurilor vizibile, unde peste tot — în mărimi, măsuri, sunete, greutăți, timpuri, locuri — stau înscrise proporții, ce dau matematicile, legate și ele de vizual.
„Vor spune unii că nu sînt învățat. Da, nu știu să exprim, dar știu să scot din experiență“, notează Leonardo în Caiete (v. Tagebücher, Hamburg, 1958, p. 15); se consideră, așadar, un „discipolo della sperienza“. Natura, adaugă el, începe cu legea și sfîrșește cu experiența; noi trebuie să facem pe dos. Nu deci împăcarea cu cerurile o aduce el, ci împăcarea cu lumea noastră. Și ce altceva era experiența, în sînul lumii noastre, dacă nu, la el cel puțin, una a întîlnirii cu infinitatea epitetelor lumii? Căci așa cum limba ca organ dispune de cel mai mare număr de mișcări printre organele de simț, la fel i se pare că ea poate da o infinitate de glasuri, deci de limbi propriu zise, în cadrul unei experiențe de gîndire care în același timp înregistrează lucrurile și le sporește expresia după voie.
De aceea Leonardo nu poate încheia nimic. El rămîne un om al fragmentului. Adjectivele nu se numără. Nici tablourile sale, prea des, nici tratatele, din care nu publică nimic, nici experiențele sale nu au capăt. Omul universal, poate singurul ivit în cultura europeană, înfrînge timpul nicidecum prin extazul care fixează, ci prin extazul care curge.
Este o întrebare dacă prin Caietele lui Leonardo lumea de astăzi nu s ar putea însănătoși. Ipostazele spiritului, între care și aceasta a adjectivului, nu se reiau în chip necesar, dar în cazul că nu fac cîte o lume să înghețe într una din ele, ca Egiptul, China trecutului sau Bizanțul, ele se succed liber, cum se vede în cultura europeană. Atunci, numărate fiind, ele pot oricînd reveni. Iar astfel, după plictisul în care sfîrșește astăzi era conjuncției și înainte de a se ajunge la o nouă ipostază a spiritului sau de a le încorpora pe toate la un loc, cum ar face culturile cu adevărat împlinite, ne gîndim că s ar putea ivi un interludiu nou, reluînd cîte o reușită a trecutului. Nu ar fi un nou Ev Mediu, cum credea Berdiaev în anii ’20, un ev cu partea sa sumbră și dogmatică (sau poate a și fost, scurt timp, spre alarma oamenilor veacului). Mai degrabă o nouă Renaștere — firește fără conținutul și orientările celei dintîi, dar cu aceeași bucurie și exuberanță a adjectivității — ar putea vindeca umanitatea contemporană de morbul deșartelor ei tristeți.
E infinit probabil că Leonardo nu era trist. N avea timp să fie trist. Cu sănătatea și pozitivul său androginic — și poate că regăsirea dimensiunii feminine din om, după 200 de ani de primat al masculinului atoateprogramator și pustiitor, ar reda lumii bogăția, culorile, spontaneitatea și surîsul —, cu sănătatea sa, Leonardo ne instruiește mai bine chiar decît sfîntul medieval care ținea predici păsărelelor. Căci la ce bun risipa aceasta de sori și stele pe firmament — se întreba Goethe — dacă un om nu este fericit?