agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-03-01 | [This text should be read in romana] | Submited by Bogdan Gagu
Morfologia culturii europene
Există în cultură o modalitate a substantivului, care ne a părut a fi caracteristică pentru Evul Mediu, în lumea europeană. Există în prelungirea ei una a adjectivului, cu RenaÈ™terea. Nu trimite ceea ce a urmat la adverb? De la Reformă È™i pînă la romantism, ba chiar È™i cu acesta, totul i s a părut lui Eugenio d’Ors a putea purta numele de „baroc“. Credem mai potrivit a denumi stilul culturii, pînă la RevoluÈ›ie, epoca adverbului — în speță a modalității, a felului de interpretare È™i comportare, a manierei. Iar adverbul (care este prin excelență de mod, cum arată gramaticienii, cel de timp È™i loc putînd fi integrat de mod) nu mai cucereÈ™te lumi noi, ca adjectivul cu călătoriile RenaÈ™terii. Le pune în valoare, în bine sau rău, cu măsură sau exces, pe cele cucerite, începînd cu pirateria È™i sfîrÈ™ind cu tragedia clasică È™i veacul al XVIII lea franceze. Adjectivul mlădia substantivul pînă la disoluÈ›ia acestuia. Adverbul însufleÈ›eÈ™te, precizează, dar È™i extinde acÈ›iunea verbului pînă la limitele lui extreme. Se spune în latină: festina „grăbeÈ™te te“, precizîndu se apoi prin adverb felul cum să te grăbeÈ™ti. Dar se spune È™i festina lente „grăbeÈ™te te încet“, ceea ce reprezintă o contradicÈ›ie în termeni È™i totodată o afirmare a tăriei È™i libertății adverbului. Spiritul È™i a găsit în adverb o ipostază prin care plasează È™i deplasează, frînează sau desfrînează cum vrea, ca într un superior joc liber, tot ce se desfășoară cu verbele în lume È™i în om. Este, poate, ipostaza cea mai rafinată, sub semnul căreia s ar putea spune că se nasc civilizaÈ›ia È™i cultura. De la agricultură È™i bucătărie (cum prepari hrana?) pînă la exerciÈ›iul cunoaÈ™terii (cum cunosc? este întrebarea fundamentală a È™tiinÈ›ei s a spus; cum e cu putință ceea ce este? se întreabă permanent filozofia) adverbialitatea se dovedeÈ™te a fi suverană. Nu numai că adverbul modulează verbul, aÈ™a cum adjectivul scoate din rigiditate È™i conferă tot soiul de nuanÈ›e substantivului, dar abia prin el, prin adverb, acÈ›iunea sau starea pe care o exprimă verbul reuÈ™eÈ™te să iasă din inerÈ›ie. O stare nu e decît ce este, inerÈ›ia însăși; numai că È™i miÈ™carea devine „staÈ›ionară“ (rîul curge, aÈ™adar curge È™i nu face decît să curgă), dacă nu este activată ea însăși, oricît ar fi miÈ™care, de un adverb oarecare potrivit ei. Poate că de aceea, într o morfologie a culturii pe bază nu de simbol spaÈ›ial sau de idee originară, care sînt unice, dar pe bază de variate forme gramaticale, nu a fost cazul să se vorbească despre vreo ipostază culturală a verbului. Căci în definitiv verbul este prezent peste tot, în sînul vorbirii, ca È™i al manifestărilor sau proceselor ce se desfășoară; el este inima lor, centrul lor viu, în termeni moderni este functorul prin excelență, adică termenul creator de goluri. (Cîntă. Cine? unde? cînd? cum? etc.) Fiind aÈ™a peste tot, verbul nu mai caracterizează nimic, ci reclamă el caracterizări, de ordinul celor pe care i le aduce adverbul. Dar È™i adjectivul poate cere caracterizări, deci adverbe („curat murdar“, vorba lui Caragiale), iar în felul acesta se capătă o interpretare destul de firească a trecerii de la RenaÈ™tere, cu exuberanÈ›a adjectivului, la baroc, Reformă, Contrareformă È™i clasicismul francez, ca expresii ale adverbialității È™i adverbului, cu măsura lui, dar È™i cu excesul lui în plus sau cu excesul în minus. A numi baroc tot ce urmează îndată RenaÈ™terii înseamnă a nesocoti tocmai excesul în minus, pe care barocul nu l poate explica È™i asimila. Nu barocul, ci adverbul, ca formă a unei epoci culturale, dă socoteală de austeritatea Contrareformei, de severitatea comportării calvine, de demna măsură a burgheziei luminate È™i a aristocraÈ›iei, cînd aceasta din urmă o are; cu spiritul adverbului È™i al excesului în minus, de cele mai multe ori, înÈ›elegi eticul, în sensul lui larg. Cînd, aÈ™adar, Eugenio d’Ors cuprinde toate manifestările istorice postrenascentiste sub numele de baroc, el uită de orice exces în minus, inerent È™i el adverbului. Căci definind barocul drept „vocaÈ›ia“ pentru teatral, luxos, contorsionat, emfatic (v. Barocul, trad. rom., Ed. Meridiane, 1971, p. 188), care sînt toate adverbe sau traductibile în adverbe, el n are nici o îndreptățire în principiu să declare, cum face totuÈ™i, că un Kepler È›ine de baroc (pentru că înlocuieÈ™te, riguros È™tiinÈ›ific, orbitele circulare prin cele elipsoidale); că Luther, Calvin È™i Reforma, care după primul ceas, al eliberării, au condus la austeritatea sufletelor credincioÈ™ilor mergînd pînă la pietism, una bine înrudită cu nuditatea pereÈ›ilor bisericii ca È™i cu simplitatea slujbei protestante, È›in de baroc; îți interzici să subsumezi termenului de baroc voinÈ›a de È›inută demnă a Contrareformei sau comportarea raÈ›ională a eroilor racinieni, care nu stau defel sub semnul „dispersiunii“ baroce È™i al unui stil care „nu È™tie ce vrea“ (pp. 144 È™i 180). Mai curînd un Wölfflin ar fi putut îmbrățiÈ™a ceva din vest, cu ideea sa, de vreme ce în Renaissance und Barock (ed. II, München, 1907, p. 15) vede în baroc — e drept, alături de un simptom al decăderii, al degenerării, al înfrîngerii formei prin arbitrar, al miÈ™cării nestăpînite È™i al insesizabilului — un accent pus pe efect. ÃŽn sensul cel mai neutru, adverbul scoate, din curgerea brută a verbului, efectul. Ce sumară este, atunci, viziunea gînditorului spaniol, potrivit căreia n ar exista decît două stiluri de cultură, cel clasic, sub controlul raÈ›iunii, cel baroc, sub lipsa de control a vieÈ›ii! „Unde nu există rege, rege este Pan“, îi place lui d’Ors să citeze; căci, va adăuga el, simplificînd totul: „de îndată ce inteligenÈ›a își slăbeÈ™te legile, viaÈ›a își recîștigă privilegiul“ (p. 149). RaÈ›iune È™i viață — atîta tot să descrie È™i structureze culturile? Apollo, să spunem, ca zeu al raÈ›iunii, È™i Pan, zeul naturii? Dacă la atît s ar reduce „stilurile de cultură“, atunci am regăsi locul comun peste care oricine dintre noi, în anii adolescenÈ›ei, a căzut (sistem, sau trăire?) È™i am sluji, fie È™i cu o extraordinară informaÈ›ie artistică în cazul de față, mari platitudini de soiul acelora pe care, cu o extraordinară informaÈ›ie istorică, le slujea un Spengler. Unde nu există raÈ›iune (care pune prea des, ca rege, arbitrarul drept dogmă) există raÈ›iune încă. Culturile sînt întotdeauna obiectivări ale raÈ›iunii, chiar dacă uneori împrumută ceva din fantezia È™i frenezia zeului Pan. Iar raÈ›iunea, care este una cu viaÈ›a ei, se deschide mai degrabă potrivit cu evantaiul ipostazelor sugerate de morfologie, decît să se închidă într o polaritate frustă: raÈ›iune È™i viață. De altfel, cînd Eugenio d’Ors afirmă (p. 180), fără să poată spune mai mult, că barocul este „o constantă umană“, sîntem ispitiÈ›i să replicăm: constanta de care È›ine È™i barocul este mai cuprinzătoare decît el È™i poartă ea însăși un nume: este constanta spiritului uman în act, a ipostazei adverbiale. Adverbul, abia, este cel care aduce libertatea È™i graÈ›ia, o dată cu rafinamentul È™i subtila erodare a civilizaÈ›iilor È™i culturilor. Pe registrul întins al adverbului se înscriu anarhia ca È™i reÈ›inerea, arbitrarul ca È™i legea, pirateria chiar de stat È™i onoarea, goticul înflorit dar È™i goliciunea bazilicilor protestante, barbaria (să fie barocul stilul barbariei? se întreabă Eugenio d’Ors, p. 138) ca È™i civilizaÈ›ia, tumultul dar È™i liniÈ™tea, violenÈ›ele pasiunii ca È™i decretele raÈ›iunii, femininul (tot d’Ors) È™i uscăciunea masculinului lipsit de nuanÈ›e È™i intuiÈ›ii, nostalgia paradisului pierdut ca È™i iluzia celui regăsit, individualismul sumbru dar È™i rafinamentul vieÈ›ii de societate, dispersiunea È™i concentrarea, prostul gust deopotrivă cu bunul gust, degenerarea È™i regenerarea, rococoul ca È™i neoclasicismul, exaltarea retorică dar È™i sobra ironie a lucidității moraliÈ™tilor, libertinajul la fel de bine ca eticismul, „sufletul frumos“ închis asupră È™i dar È™i caritatea deschisă, delirul amiezii ca È™i liniÈ™tea înÈ›eleaptă a serii. Dacă adjectivele se bastardizează lesne, cuplîndu se unele cu altele (È™i este semnificativ că în RenaÈ™tere cîțiva creatori mari, ca Leonardo È™i Erasmus, erau bastarzi), adverbul pare în schimb să scoată în relief cînd nu turpitudinea, atunci nobleÈ›ea, uneori aristocraÈ›ia la propriu, cu È›inuta È™i distincÈ›ia ei, afectată ori nu, deopotrivă cu aristocraÈ›ia morală a tipului de honnête homme sau de burghez plin de demnitate. ÃŽn acelaÈ™i timp totuÈ™i, în lumea dominată de spiritul adverbului, È™i numai în ea, pot apărea libertini ai spiritului de format mare, precum a fost închipuit Nepotul lui Rameau, sau cum a fost în realitate Friedemann Bach. E grăitor faptul că aceÈ™ti libertini ai spiritului sînt adesea, întocmai celor doi, descendenÈ›i legitimi ai purtătorului de ordine, ca „peruca bătrînă“, cum îl numeau pe Bach feciorii lui. Dar nici Nepotul lui Rameau È™i nici Friedemann Bach, cu neîngrăditele libertăți pe care È™i le iau, nu pot pune pe lume ceva: noul. La fel se întîmplă cu stilul de artă al barocului È™i rococoului, cu eticismul protestant, cu burghezul cel demn sau cu societatea rafinată. Nu e un blestem, ci pur È™i simplu condiÈ›ia adverbului de a însoÈ›i, modula È™i interpreta. Adverbul este, poate, o formă de odihnă a spiritului întrupat în istorie. El nu „sporeÈ™te natura în sînul naturii“, cum vroia Schiller pentru geniu. Căci din cînd în cînd spiritul creator de culturi are numai talent, nu È™i geniu. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy