„Visul e realitatea mea iar tu poți să fii pionul. Eu regina... nu m-ameți cu rânduri goale...”

Îl priveam cu setea unei ursoaice pierdută-n hibernare. Îi absorbeam ca un pământ torențiala ploaie... călăuza mea putea fi el dar îmi părea banal. Cartea n-avea instrucțiuni de folosire și nici codurile. Puteam să-i zic unde-i destinația finală... el putea fi ultimul sau următorul. Să-l salvez?! Mi-aș activa rețeaua și-apoi n-aș mai avea cu ce fugi. Inoni, atât de simplu, de concentric, de ideal. Aș mai umbla ori de câte ori mi-ar zice. Schițele mele se-mbină în carte. Aceeași oră, exactul timp... mă pune pe gânduri. Să mă gândesc? El spunea: „Prea multe întrebări, puține de răspuns.” Inoni, ești visul meu, ce-l așteptat, ce-l povestit. Steaua ta am alimentat-o eu, iar șina... e rândul tău să faci ceva. Poți să mă săruți, să mă strângi în brațe, ca pe celelalte. Acum aș fi o oarecare, târziu puntea. Puteam să-i zic dar mi-am controlat sentimentele și-am hotărât s-aștept. A plecat și el iar zilele canceroase se scurg prin clepsidra vieții. (și nici nu pot s-o sparg sau să o întorc)

Am ezitat atunci... nu am ales ce-mi dicta inima și am urmat principiile morale. Într-adevăr, omul nu se schimbă așa repede, dar cu timpul totul se putea rezolva. Îmi putea fi fidel, sau loial și m-ar fi iubit. Trebuia să am doar răbdare. Am râs în sinea mea atunci: s-a ridicat speriat și a fugit trântind ușa de la pub. Încerc să trăiesc cu speranța că totul a fost bine, că așa trebuia să fac, că atunci era drumul cel drept pe care l-am urmat. Nu l-am mai văzut de atunci. A trecut prea mult timp și nu cred că se va întoarce. Ursitoarele mi-au spus prea multe dar nu mi-au dat vreun sfat. Plec să îl caut... și am plecat... am fost și l-am căutat pe străzile pustii unde trandafirii înfloriți îmi dădeau din cap, teii absorbeau cu poftă căderea razelor prin ploaie, castanii așteptau să le vină vremea dar el nu era. Am întrebat cerșetorii de la metrou, i-am și plătit și-au zis: „ca el sunt mulți: și eu, și tu, și trecătorii înfometați, și câinii vagabonți... pentru că pe el nu-l cunosc așa cum vrei tu, doar îl simt iar biserica e aproape...” Dar... am vrut să-i spun... nu contează... Apoi am fost la cămine și-am întrebat. Nimic. Mi-au spus c-a fost și-apoi într-o seară a plecat și nu s-a mai întors de-atunci. „Poți să-mi spui când a fost acea seară?” „De Crăciun acum vreo doi ani...” Am îngălbenit și am oftat iar cu lacrimi în ochi am zâmbit și am plecat mai departe... Din întâmplare am văzut o biserică. Era în renovare și m-am strecurat înăuntru și am simțit un fior... m-am întors dar nimic sau nimeni. Lângă altar, unde lumânările plângeau, era o icoană... și am leșinat...

„Draga mea?!”... Mi-am deschis ochii iar în ceață vedeam ceva. Era ca o adiere răcoroasă de primăvară iar mirosul de mir mă-nvăluia. „Ce... ce... ce s-a întâmplat?” „Ai leșinat.” „Dar, cine sunteți?”, iar umbra mi-a răspuns că e doar sufletul meu, sufletul ce mi l-am înecat în rânduri goale. „Dar el... doar el scria rânduri goale.” „Mai știi ce ți-a spus, sau ce a scris? Inoni e tot: rânduri goale și șoapte, arta de pe o hârtie igienică. A zis că oricine poate scrie rânduri goale. Trebuie doar să nu spui nimic, să nu simți nimic, să nu crezi ci doar să poți. El poate sau a putut... tu poți.” „Cum adică a putut?” „Acum nu mai scrie... ” „Zi-mi unde e?!” „Cine?!” „EL” „Peste tot... cerșetorul de la metrou ți-a spus că el îl simte iar eu îl văd... ce nu poți înțelege?” „Acest tot...” „Te pierzi în amănunte, scumpa mea. Respiră adânc, respiră-mă și vei înțelege. El n-a fugit atunci ci a simțit că timpul lui se terminase căci apăruseși tu. Nu te caută dar nici tu nu-l cauți. Cum ai putea când tu nu vezi profunzimea. Þi-a dat în dar, cu acea ultimă privire, totul, tot ce știa, ce avea. Plângi nopțile și spui că îl iubești dar cum i-arăți?! Când era lângă tine și ți se dăruia i-ai vorbit despre galaxiile inimii tale, destinului, că îl cunoști, că e banal. De ce nu i-ai spus atunci că îl iubești? Îl știai dar totuși te-a fermecat din prima clipă când ți-a zâmbit și ai cedat mai ușor decât ai fi crezut, iar acum ai hotărât să te răzbuni. Ai încercat să iubești pe altcineva... ai încercat să-l uiți dar de fapt ai încercat doar să uiți de răzbunare. Doar cu inima curată și cu sinceritate îl mai poți găsi și cred că e mai aproape decât ți se pare... chiar în inima ta, unde tu nu poți intra.” „Acum chiar nu te înțeleg. Îl iubesc orice ai zice tu.” „Atunci caută și vei găsi răspuns la toate întrebările... și poate îl vei găsi și pe el...”

Să caut. M-am săturat să tot caut... asta fac cam de doi ani dar nimeni nu mă ajută și sunt atât de singură. Am pierdut toate secundele de relaxare, în fiecare clipă am tocat litere și am supt seu de oaie, m-am pocăit recunoscându-mi inima, crezând-o. Un joc... o joacă sau doar o simplă faptă a unei copile ce încă nu a învățat cum să iubească... Intuiția îmi spune că vom fi împreună odată și-atunci pe vecie... pentru că ceea ce există între noi e mai presus de orice cuvânt, de orice respirație... vers sau mângâiere... uniunea noastră s-a făcut în sânge și sunt sigură. Dar unde l-aș putea găsi?! Aparențe și esență? Care e aparența... esența...! În inima mea?! Eu sunt doar un bob de grâu ce nu-și mai iubește moartea, un simplu lăstar ce detestă că s-a desprins de mamă... Să mă gândesc la el crezând că-mi face bine? Nu prea știu de unde să încep... Poate din acea dimineața de Crăciun când instincul îmi spunea să îl sărut. Nu, nu cred că de aici trebuia să încep. A fost ceva trecător, o pasiune, dar atunci nu am stat să analizez. Același lucru mi s-a mai întâmplat... acum a fost a doua oară. Prima dată a fost când aveam vreo 15 ani. Era Cristi... ne-am petrecut copilăria împreună... Și într-o seară de Decembrie, când frigul nu te lăsa să te plimbi prin parcuri... într-un bar bătrân, cu sobe vechi, cu scaune aproape rupte... eram noi doi... El încerca să mă consoleze, plângeam după un anonim, un derbedeu care mă făcuse să cred ceva sau în ceva. Cristi era alături de mine... ca întotdeauna... „în toți acești ani mi-ai fost cel mai bun prieten, singurul băiat care a știut să mă asculte și să mă înțeleagă. Tu m-ai făcut să-mi dau seama că , de fapt, nu plâng după el... plâng pentru că vreau să am pe cineva pe care să iubesc și care să mă iubească...” Îi mărturiseam ce mă doare... A început prin a-mi spune că e îndrăgostit de cineva... și mă bucuram pentru el... eram fericită... dar bănuiam ceva, chiar de atunci, dar mi se părea imposibil, eram sigură că e doar o toană de-a lui și nu vroiam nici măcar să mă gândesc că îl iubesc altfel decât un frate. Atmosfera sau poate puzzle-ul imaginilor distorsionate de fumul de țigară, poate lacrimile din ochii lui și faptul că nu suportam să îl văd plângând m-au determinat să îl conving, atunci, că putem fi împreună. A fost poate un impuls de moment, vroiam să fiu iubită de cineva și asta a fost tot ce m-a interesat atunci. Câteva zile după simțeam că nu îl merit și nu vroiam, orice ar fi fost, să stricăm prietenia dintre noi. Nu eram sigură de sentimentele lui și habar nu aveam care erau ale mele. Și mi-am zis că e mai bine să ne despărțim atunci decât mai târziu. Dar în noaptea care a urmat nu am putut să dorm și de a doua zi am știut: aveam să mă împac cu el dacă ar fi știut să-mi demonstreze că într-adevăr mă iubea și nu era doar orgoliul pus la bătaie... Și l-am supus la teste peste teste, încercări, l-am dezamăgit și l-am făcut să sufere pentru care eu încă nu m-am iertat. Am suferit și eu alături de el, poate mai mult, dar eram atât de fericită când vedeam că luptă pentru mine... Poate că ceea ce a urmat... mult mai târziu... a fost din cauza greșelilor mele de la început... Îl vedeam cum luptă... iar eu continuam să mă întâlnesc cu vechiul prieten pe ascuns și mă simțeam bine făcând asta... dar am mers prea departe, chiar și după ce ne-am împăcat am continuat să fac asta și mai târziu a trebuit să plătesc... Într-o zi, înainte să ne împăcăm, mi-a trimis un buchet imens de trandafiri și atunci am știut că îl iubesc... și a urmat și ziua împăcării... dar mult mai târziu eram doar a lui... Atunci, la o lună de stat împreună, nu mă îndoiam de sentimentele mele. Îl iubeam cum nu credeam că am să iubesc vreodată pe cineva. A avut dreptate când mi-a spus că sunt vulnerabilă, poate de aceea încerc să maschez totul cu indiferență și tentative de superioritate... nu m-am schimbat... Îl vroiam alături de mine, să mă sfătuiască și să nu mă acuze de nimic... să mă sfătuiască sau să mă urecheze atunci când trebuie și în primul rând să ma iubească. Poate nu-l meritam dar am făcut toul ca el să fie fericit, să îi câștig încrederea, respectul și dragostea... Nu îmi mai era teamă să îi spun cu toată suflarea că îl iubesc... Dar fericirea asta a fost trecătoare... După 7 luni ne-am despățit... mi-a spus că nu mai poate sta cu mine, oricât de mult m-ar iubi și mai mult nu a vrut să-mi spună... Am încercat în continuu să îl fac să se întoarcă la mine... am devenit curva lui... iar el umbla după altcineva. Nu mai știam ce era de făcut. Îl iubeam cu tot ce înseamnă celulă vie... Puteam da totul pentru el și chiar am dat... Nu îmi păsa de ce întâmplă în jurul meu, ce ziceau alții... rămăsesem singură, aproape fără prieteni dar mergeam înainte... aveam un singur scop în viață: să îl fac să se întoarcă la mine, oricum... Nu îmi mai vedeam viața fără el... a fost primul băiat din viața mea... cu el a fost prima dată și oricât ar fi fost de dureros a fost cel mai frumos moment din viața mea pe care nu o să-l uit vreodată... a fost farmecul care mă învăluia treptat și sigur și care nu mi-a mai dat drumul de atunci... și tot ce a urmat după raportam doar la acel monent... nimic nu era fericire dacă nu ajungea aproape de acea senzație. Dar orice lucru frumos ține „trei zile”. Nu puteam dormi nopțile, slăbisem mult și ajunsesem prin spital. M-a vizitat și el de câteva ori dar îi simțeam răceala... Eram curva lui... și nu primeam nimic în schimb. Doar în pat era gingaș și romantic... dar sexul ținea prea puțin și era rar... Cu ce mai puteam să lupt... decât cu armele lui... dar nu a mers nici așa... Și într-o zi am avut o revelație... singurul mod să îl pun pe gânduri era să mă bag pe cel mai bun prieten al lui... credeam că așa am să-i atrag atenția... și așa a fost... După câteva zile am primit un carnetel de la el.

„Bună. Știi... am stat pe gânduri mult, acum câteva zile... dar atunci nu am ajuns la nici o conluzie... nu eram hotărât, nu știam ce vreau. Te vrioam pe tine alături pentru că ai reușit să mă faci să mă simt foarte bine. Apoi a urmat timpul acela extraordinar petrecut împreună care mi-a dat de înțeles multe. Dar era o problemă, cel puțin din partea ta... era Raluca. Poate te întrebi: până la urmă care a fost treaba cu Raluca... am vrut să te fac geloasă. De ce? Habar n-am. De fapt ce am făcut de-abia acum îmi dau seama. Te-am rănit neîncetat... lacrimi, una după alta. Nu am făcut-o intenționat și nu știu de ce așa. Oricum vreau să mă despart de Raluca pentru că nu e bine, nici pentru ea, nici pentru mine. Mi-ai spus că îmi voi da seama prea târziu cât te iubesc. Nu suport gândul că ești cu ăla... mă disperă, mă omoară gândul ăsta... De câteva zile plâng în continuu și nu pot să-mi revin, mă doare, mă doare rău de tot. Ai spus că lângă mine nu ai siguranță... aveai dar tu erai cea care nu știa. M-am jucat cu tine și acum îmi pare rău. Răzbunarea ta e crudă, e foarte crudă dar așa a fost să fie, așa e cel mai bine, cred... dar ai făcut cea mai mare greșeală a vieții tale. De astă dată tu ai fost cea care a plecat... și ai plecat pentru totdeanua. Între noi nu va mai putea fi nimic, absolut nimic... iar prietenia noastră se va destrăma și ea... vom rămâne doar cunoștințe... altceva nimic mai mult... Ãsta e jocul vieții. Nu poți să câștigi mereu, dar nici să pierzi tot timpul. Sper să fii ferictă... sper din tot sufletul. Viața și destinul vor avea grijă de fericirea ta. Voi plăti pentru păcatele mele dar tu îți vei blestema zilele pentru ce ai făcut. Continui să te răzbuni... ok... e alegerea ta dar ai grijă că totul se poate întoarce împotriva ta... Treptat să știi că renunțam și la Raluca, și la toate... dar nu ai mai avut răbdare. Și chiar nu înțeleg de ce???!!! Ai avut atâta timp și acum când erai aproape să câștigi ai clacat... Dar paradoxal e că te înțeleg... poate ți-ai dat seama că nu mă mai iubești... Cum ai putea?! Fugind în brațe la altcineva, sărutând alte buze...?! Oare la ce te gândești acum? Aș vrea să știu. Acum... Mâine va fi altceva, mâine voi uita totul și nu-ți voi mai spune nimic. Poate nici carnețelul ăsta nu-l vei primi vreodată... Azi da, mâine nu... Acum nu mai are rost să te întorci pentru că ai face-o degeaba... nu te voi primi înapoi. E cel mai bine. Mâine, deja, te-am uitat, mă voi împăca cu mine și voi fi fericit. La fel trebuie să faci și tu... Să fii fericită. Altul te merită, dar ai grijă pentru că lumea e așa cum e... Uită-te la mine și îți vei da seama de tot. Cam atât am avut să spun... de fapt mai mult nu vreau să mai scriu... doare prea mult. Mult prea mult. Am să încerc să mă schimb. De-acum totul va fi altfel... de-acum totul va fi frumos. Adio, Nadia. Adio și ai grijă de tine... fă asta pentru amândoi... pentru tine și pentru el... te iubesc mult de tot așa cum nu voi mai iubi vreodată. Așa cum nici tu. Acum știu ce va fi mâine dar sper să prind răsăritul și soarele zilei de mâine. Transmite-i salutările mele lui Andrei, viitoarei victime. O să îți faci un obicei din a răni... sper să îți dai seama la timp. Transmite-i că știa ce vreau, știa ce am de gând să fac... și zi-i că îmi pare rău că m-a mințit, că nu mi-a spus ce simte pentru tine. Dacă știam... dar vorbele sunt degeaba acum... Spune-i să aibă grijă de tine că dacă nu... Iubiți-vă, așa cum noi nu am mai avut ocazia. Vă doresc toată fericirea din lume. Am scris azi...” (data nu se înțelegea ci doar semnătura) Mai erau și niște foi pe care era scris destul de dezordonat. Cred ca erau niște poezii... sau vreo declarație de dragoste sau ceva... nici acum nu știu.

„și doar uitarea îmi va stinge setea,
și doar surâsul tău va potoli uitarea.
Să neg nu pot, să uit nu vreau...
primul sărut, prima lacrimă...
a doua...
primul te iubesc,
prima ceartă.
Ochii tăi priveau în gol sclipind.
Dă-mi drumul la blestem, nu doborî speranța.
Iubire...
de-ai ști ce-nseamnă...
cum poți iubi fugind de mine,
cum poți iubi plecând de lângă mine.
Te strânge el în brațe, acum un el,
un oarecare el ce n-a văzut în tine
un înger îndurând destinul.
Spuneai de mine că prea târziu
te voi iubi așa cum știu, că te rănesc,
că te resping...
dar ieri
ți-am dat aproape totul...
treptat și veșnica iubire.
N-ai așteptat și ai greșit:
a fost greșeala vieții tale.
Azi înduri doar lacrimi acre,
azi nu mai au valoare, iar mâine nu va mai fi nimic,
nimic din ce-ar fi putut să fie... dar nu uita,
nu uita nimic... vei plânge mereu când mă vei vedea,
vei îndura privirile de sticlă...
sau doar îți vei aminti de mine... eu
nu mai plâng, nu mai vreau...
acum tu ai plecat și ai plecat definitiv.
Nu mai încerc vreodată.
Răzbunarea ta doare,
dar răzbunarea
e
pe tine... ”

Ce să înțeleg? Ce ar fi trebuit să înțeleg? A trecut prea mult de atunci și îi mulțumesc lui Dumnezeu că am trecut peste... Un an nu am ieșit din casă... mergeam doar la școală și în rest plângeam, plângeam de ce-am făcut. Atunci m-am angajat la pub în speranța că îl voi uita pe Cristi, că voi uita amintirea lui și că mă voi putea ierta pentru ce am făcut... Cristi s-a sinucis în acea noapte. S-a mutilat și a îndurat fiecare tortură... medicii spuneau că a murit încet... în acea noapte rămăsese singur acasă. Părinții lui erau plecați în delegație la Neptun pentru câteva zile. El a scris carnețelul... a venit mi l-a pus în poștă și apoi a plecat. A doua zi după ce am citit am mers la el. Am bătut în fața casei lui, am sunat, am strigat nimic. Am mers să îl caut pe străzile pustii, să întreb dar nimic...

m-am întors spre seară să văd dacă a venit. Am sunat dar nu mi-a răspuns nimeni. Uitându-mă atent la fereastra din camera lui am văzut ceva roșu ce îmi părea a fi sânge... L-am chemat pe Andrei, cel mai bun prieten al lui, momeala, și am spart ușa... am alergat până sus și acolo... Am început să plâng, să urlu... Andrei a sunat la poliție și la părinții lui. Cristi stătea în fotoliul lui, cu un cuțit de vânătoare în mână și cu scrisorile de la mine în brațe și prin toată camera aruncate... Avea tăieturi peste tot: la inimă vreo 4-5, pe mâini, pe picioare, pe față, nu avea o ureche, două degete... era sânge peste tot... am leșinat și următorul moment care mi-l aduc aminte era pe patul de spital... Mi s-a spus că am fost incoștientă câteva ore... A fost cea mai înspăimântătoare imagine pe care am văzut-o vreodată... Atunci am realizat cu adevărat cât de mult mă iubea, dar era prea târziu. Aveam coșmaruri după coșmaruri... nu mai puteam dormi și am avut și eu câteva tentative de sinucidere... dar norocul meu sau nenorocul era că eram supravegheată tot timpul... La înmormântare nici nu am putut să ajung... Am trecut de câteva ori pe la mormântul lui dar îmi era frică să stau. Când am început să ies, când am început să vorbesc... am fost la părinții lui. Mama lui m-a primit foarte bine, mi-a spus cu lacrimi în ochi că îi pare rău și apoi m-a luat în brațe... Credeam că nu mă va primi. Am plâns și eu. Nu mai plânsesem de ceva vreme. Mi-a spus că el acum e fericit, e acolo lângă Domnul Iisus, e acolo unde e doar fericire și liniște... Am vorbit mult. Ne-am adus aminte de el, am plâns și ne-am împăcat cu gândul. Mi-a spus că nu mai e supărată pe mine. I-am povestit tot ce se întâmplase și mi-a spus că nu e vina mea, că asta a fost calea care a vrut să o urmeze. Nu a mai vrut să lupte, a fost un laș... Dar lucrurile rele se uită sau se iartă. Ceea ce rămâne sunt doar amintirile frumoase. „Am reușit cu greu să îmi revin. Trebuia să o fac pentru sora lui. La 5 anișori nu poți înțelege unde e fratele tău pe care l-ai iubit așa de mult... A plecat. Unde a plecat? A trebuit să îi răspund la toate întrebările și să o fac să creadă că fratele ei a plecat într-un loc frumos și că la un moment dat vom merge și noi acolo, dar asta doar când vrea Dumnezeu. Cristi își iubea mult sora, dar cred că știi și tu asta. Și cred că mai vroia ca noi toți să fim fericiți și pentru el. Dacă el a greșit și a plătit, noi să ne amintim de el cu zâmbetul pe buze. Căutând prin lucrurile lui am găsit ceva ce cred că te interesează... Din momentul în care am citit foaia aia am realizat că nu e vina ta și îmi pare rău pentru ce ți-a făcut fiul meu... Dar iartă-l acum.” „L-am iertat de mult... L-am iertat imediat după ce m-a rănit.” „Știu, ești doar un înger care se afla unde nu trebuia. Hai să te duc în camera lui. E la fel cum o știi.” Am urcat cu emoție și groază. Îmi reveneau amintirile din acea zi înfiorătoare. „Încearcă să nu te mai gândești. Dacă nu vrei, nu mai intrăm...” „Ba da, am nevoie de asta, să trec mai departe...” Când am intrat în cameră l-am văzut întins pe fotoliu... Erau îngrozitoare amintirile... Am rămas singură, cu foaia dată de mama lui în mână... Mă uitam și totul îmi aducea aminte de el. Am luat foaia și am început să citesc:

„Iubito... nu-mi cere detalii, nu încerca să schimbi destinul, de fapt, destinul pe care l-am ales eu pentru amândoi. Sunt un zeu, un zeu al nimicurilor vieții mele și de aceea sunt hotărât să-mi aduc ofrande des. Ești jertfa cea mai mare și așa vei rămâne. Nu pot trăi fără tine dar nici cu tine. M-am întrebat de-atâtea ori ce vreau, ce simt sau ce e cu mine. Când cred că știu răspunsul aflu că nu l-am găsit. Nu mă mai înțeleg, nu mai înțeleg nimic. Rândurile astea de nimic mă ajută să trăiesc de pe azi pe mâine, să mă echilibrez să pot continua. Fără ele m-aș sinucide. Am încercat să las totul la voia întâmplării, în ciuda organizării pe care i-o făcusem vieții, dar degeaba... Dezamăgire continuă, totală. Ce vreau? Vreau multe de la tine dar însă nu știu dacă te vreau iubită sau sclavă, de fapt nu știu dacă îmi ești iubită sau sclavă sau altceva. Umilința ta nu îmi place, mă dezgustă, mă irită. Vreau să fii demnă de tine, să bați cu pumnul în masă când trebuie, dar când o faci mă enervezi că-mi ieși din cuvânt și nu rezist când faci asta. Iar glumele tale nevinovate macină și taie în mine, încet dar sigur. Te vreau totuși lângă mine... mi-e dor în nopțile întunecate de sărutările tale, mi-e frică de fulgere și tunete, iar brațele tale nu mă cuprind așa ca altădată. Mi-e dor de șoaptele tale când am nevoie să trăiesc. Dar dacă nu mi-ai reproșa atâta... offf... ce simt? Habar nu am. Când am nevoie de tine te iubesc, te iubesc cu fiecare moleculă înfierbântată... când vreau să fiu singur te urăsc la fel de mult. Poate că întotdeauna am putut să fac ce vreau, dar cu tine lângă mine am impresia opusă. De aceea am ajuns pe culmile disperării. Acum te vreau lângă mine căci ai plecat supărată cu lacrimi în ochi, pe care eu niciodată nu am să ți le pot șterge, pentru că nu vreau, dar nici nu vreau să plângi din cauza mea... doare și nu-mi place durerea. Mi-ai zis că o să mă distrugi. Dacă o vei face așa... pierzania va fi dureroasă. Nu e nimic real, palpabil... e doar psihologia minții care mă doboară. Da... cred că e mai bine să nu ne mai vedem o perioadă... o perioadă destul de mare. Și când ne vom reîntâlni sper doar să nu mai fie la fel. Vreau să scap de obsesia ta, vreau să scap de tine dar dacă nu te voi mai vedea vreodată am să mor de durere. Mă gândesc tot timpul la tine, nu pot fi concentrat la nimic. Cred că te iubesc, dar când te voi vedea sunt sigur că îmi voi dori să pleci mai repede. Mă doare și pentru ce-ți fac, mă doare cum mă comport cu tine dar cu toate astea te iubesc și te vreau apropae dar departe. Nu mai înțeleg nimic. Îmi spui că nu mai ești cea mai importantă persoană pentru mine... Hmmm... dacă ai ști... dar nu vei ști vreodată sau poate da... dar când va fi prea târziu pentru ceva anume. Tu vei iubi, eu... voi avea ceva, un ceva, o chestie, o simplă unealtă în spațiul meu vital. Îmi cer iertare pentru tot, pentru toată durerea pe care ți-o pricinuiesc. Să mă schimb? De câte ori ți-am spus și niciodată nu m-am ținut de promisiune? Să încerc? La fel... nu merge. Pleacă... trebuie să nu te mai văd un timp... ceva timp... mai mult. Sper că nu te voi mai revedea prea curând... adio... oricât te-aș iubi.”