agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-03-16 | [This text should be read in romana] | Botul ei roz era locul de întâlnire a zeci de muște zgomotoase care aveau probleme ierarhice de așezare la masă. Parcă având conștiința drepturilor conferite de religie, vaca stătea întinsă pe o rână, într-o intersecție aglomerată, rumegând leneșă, imperturbabilă la tot vacarmul creat de mașini, motociclete, strigăte omenești și scârțâieli de roți neunse. Vacile sfinte fac parte din peisajul indian al orașului Varanasi așa cum icoanele fac parte din mănăstirile din nordul Moldovei. Unele se apropie, cu siguranța unui strângător de taxe de protecție, îmbinată cu serenitatea unui călugăr buddhist, de mormanele de fructe, legume și zarzavaturi ale nenumăraților negustori stradali, de unde se aleg măcar cu o coajă de banană, dacă nu cu un măr sau un morcov. Cele mai insistente și mai obraznice sunt îndemnate să plece prin gesturi și cuvinte calde, neașteptat de amabile pentru un cunoscător al respectului balcanic față de animalele domestice. Femei în vârstă, cu obrajii scofâlciți ca prunele stafidite, și care poartă pe cap coșuri de nuiele de mărimea unor ligheane regești, sunt culegătorii stradali de balegă. Ele își câștigă existența din vânzarea viitoarelor turte uscate, combustibilul cel mai ieftin și mai des întâlnit pe subcontinentul indian. Materia primă, strălucind în forma și consistența inițială, e turnată, cu ajutorul unei farfurii de aluminiu, în discuri și pusă la uscat de-a lungul pereților coșcoviți ai bordeielor de lut. Astfel „eternul oraș”, cum îl numesc hindușii religioși, dar a cărui asemănare cu Roma se oprește aici, e lipsit de gunoaie organice. Partea veche a urbei, care se întinde pe malul vestic al fluviului Gange, și-a schimbat doar puțin înfățișarea în ultimele secole, cu excepția apariției unor facilități moderne, ca iluminatul electric. Casele sunt atât de înghesuite, încât pe străduțe accesul e posibil doar pe jos. Uneori, câte o vacă rătăcită produce busculade de lungă durată. Odată intrat în labirintul de ulicioare întunecoase, singurul element de orientare, care mai poate dovedi valabilitate direcțională, nu poate fi decât o busolă. Balcoanele etajelor superioare sunt atât de apropiate, încât îndrăgostiți din case diferite se puteau atinge fără efort. Istoria orașului Varanasi se pierde în paginile prăfuite ale unei cărți de istorie veche de peste trei milenii. A fost dintotdeauna un loc de pelerinaj religios. Nu departe de Varanasi, Buddha și-a prezentat prima oară crezul care e mai mult filosofic decât religios. Partea cea mai fascinantă a orașului sunt faimoasele trepte (Ghat), care coboară până la apă și care se întind pe câțiva kilometri de-a lungul fluviului. Acolo au loc zilnic ceremoniile religioase de purificare fizică și sufletească, precum și arderea pe rug a morților. Răcoarea unei nopți pe sfârșite a sunat goarna alarmei către firele de păr de pe brațe care s-au ridicat rapid în alertă, imediat după ce am părăsit „Yogi lodge”, micul, dar simpaticul, hotel în care mi-am stabilit reședința. Cu pași grăbiți, m-am apropiat de treptele încă pustii care coborau spre apa imperturbabilă. La puține minute după ora șase, un soare supradimensionat s-a cățărat peste pervazul orizontului. Dintr-o dată, fluviul părea că sângerează și valuri mărunte, lucind stacojiu, mângâiau cu indiferență clipocitoare piatra și rotunjimile pântecoase ale bărcilor. Un băiețel de vreo șapte-opt ani, cu ochii mai negri decât smoala iadului, m-a condus la o barcă, care fusese cândva albastră. Barcagiul, unul dintre nenumărații ofertanți de voiaje pe fluviu, s-a ridicat, întâmpinându-mă cu privirea nichelată de acea intimitate negustorească făcută să-mi trezească cele mai profunde suspiciuni. În câteva minute, am negociat un voiaj de trei ore care trebuia să-mi permită să văd, dintr-o perspectivă ideală, ghaturile cele mai interesante. Ulicioarele orașului vechi coborau aproape toate către faleza fluviului, unde panorama se alinia într-un rând de clădiri somptuoase, precum frontul maritim prezentat la Nisa de opulența monegască a Monaco-ului. Zidurile pictate ale caselor cu fațade spre apă au fiecare povestea lor. Diverse zeități privesc credincioșii cu ochi înțepeniți de pensula artiștilor necunoscuți. Maharadjahii diverselor timpuri și-au dovedit respectul față de Vishnu prin măreția clădirilor donate, a templelor sau palatelor personale. Pe unele trepte mai largi și mai îndepărtate de apă, afacerile cu sfințenia sunt în pregătire. Adăpostiți sub cercul umbrelelor și înveșmântați în toga de un alb imaculat a cearceafurilor, brahmanii își așteaptă clienții cărora le vor vinde credința. Negustori ambulanți pregătesc varietăți culinare sau mărunțișuri de unică folosință, precum șampon, săpun, flori sau prosoape de hârtie. Cerșetorii sunt și ei gata să tranzacționeze sentimentele de vinovăție ale pelerinilor contra unor monede. Mai târziu am observat că se mai oferă servicii de masaj, de spălat rufe sau chiar de săpunit, dacă pelerinul e bolnav, în vârstă sau are ceva neputințe fizice. Cu o repeziciune neașteptată, treptele s-au umplut de oameni veniți să-și îndeplinească ritualul matinal. Sute de pelerini se apropiau de apă, fiecare absolut impermeabil la prezența altora și cu atât mai puțin la a mea, cel din barcă. Înarmat cu un aparat de fotografiat, eram pregătit să smulg din jurul lor perdeaua intimității. Imaginile care mi se perindau prin fața ochilor erau incredibile. Unii credincioși erau îmbrăcați extrem de sumar în zona pelviană, alții se dezbrăcau de țoalele cândva albe. Cu toții se așezau mai apoi, chirciți, pe marginea apei. Deseori îi vedeam spălându-se pe dinți cu degetul arătător sau cum se săpuneau pe trup și pe față. Spectrul descărnat al genunchilor gălbejiți și picioarelor desculțe contrasta cu pielea tuciurie a obrajilor, deși șifonați în nenumărate cute, plini de evlavia momentului. La unele ghaturi puteai surprinde persoane din castele superioare. Scufundați în apă până la brâu, brahmani cu păr lung și bărbi albe meditau în tăcere. Cu ochii închiși și cu palmele apropiate în gest de rugăciune, își purificau sufletul. Fiecare pelerin avea alături o carafă mică de metal pe care o umplea, din când în când, cu apă și din care își turna apoi în mâna dreaptă. Femeile se curățau cu gesturi pudice. Ele coborau în apă complet îmbrăcate. Sari-urile colorate le îmbrățișau șoldurile, sânii și brațele, care erau apoi săpunite, prin peretele de pânză subțire. Nici un gest indecent, nimic provocator sau ofensator ochiului nu însoțea ritualul matinal. În imediata apropiere a pelerinilor, alte câteva femei spălau vasele din care mâncase familia cu o seară înainte. Doi băieți tineri săpuneau cu zel o capră și, la câțiva pași lângă ei, o vacă aștepta și ea să fie purificată. Copii preșcolari, care își însoțeau mamele, priveau cuminți, aproape cu respect, niște ritualuri neînțelese. Câțiva dobi ghats (spălători de rufe profesioniști) băteau rufele muiate de pietre plate, îndepărtând jegul acumulat prin metode radicale. Toate aceste activități colaterale nu păreau să-i stânjenească prea mult pe credincioșii veniți din diverse colțuri ale țării. Barca se mișca încet, împotriva curentului. Uneori, valurile aduceau bucăți de resturi umane care nu trecuseră în totalitate prin focul purificator, carne arsă ce păstra încă forma originală. Călătorul din mine era copleșit de stări emoționale, dar și de o iminentă revoltă stomacală la perceperea acelui caleidoscop de culori, obiceiuri și mirosuri. În această provocare fizico-spirituală, mi-a fost extrem de greu să accept convingerea religioasă, într-o formă atât de absolută, a hindușilor. Am făcut tentative să deslușesc oarecare împotriviri viscerale la unii pelerini mai educați, dar n-am reușit. Ardoarea credinței era atât de adânc sădită în sufletul lor, încât nivelul cultural nu părea să aibă putere de filtru decizional. Convinși de puterile miraculoase ale apei, după finalizarea ritualului religios, ei o consumau cu încredere. Moartea în Benares (un alt nume sub care e cunoscut orașul) e golită de aspectele care îi umplu pe europeni de spaime și îndoieli. Aici se pășește în moarte cu liniștea călătorului care urcă într-un autobus, spre undeva, doar ca să se reîntoarcă, în cel mai rău caz, într-o nouă viață. Să poți muri în Varanasi, să-ți fie trupul ars și cenușa împrăștiată pe fluviu, este pentru hinduiști garanția dezlegării de nesfârșita roată a reîncarnării. Cei norocoși care se sfârșesc aici și cărora Shiva le-a șoptit la ureche taraka mantra, parola de intrare în eternitate, nu se vor mai chinui cu reveniri succesive. Există în lume multe hoteluri care oferă servicii speciale pentru diverși clienți bizari, însă nimic nu pregătește călătorul pentru întâlnirea cu hotelul morții. În ciuda asociației macabre, acesta e un loc unde cei care vin să-și dea obștescul sfârșit pe malurile fluviului își petrec ultima sau ultimele zile de viață. Într-o sală imensă, plină de pături și saltele, erau întinse, în diverse faze de agonie, câteva sute de persoane. Pasageri care așteaptă răbdători, în stația terminus, semnalul de plecare. Din când în când, se auzeau vaiete stinse sau suspine ale unor dureri neștiute. În rest, liniște și acceptare. Pentru mine era un spectacol ce-mi răscolea sufletul european care, oricum, nu era pregătit pentru căderea cortinei. Morbidul situației era mascat de faptul că toți cei prezenți trebuiau să se grăbească, deoarece erau forțați să părăsească hotelul dacă nu semnau condica de plecare din viață în termenul prestabilit. Perioada permisă era doar de 14 zile. Ghaturile unde se făceau arderile pe rug puteau fi ușor identificate după fuioarele de fum, precum și după imensele mormane de crengi uscate care erau permanent reînnoite. Manikarnika era ghatul cel mai important pentru acest ultim ritual. În anonimatul asigurat de un lințoliu alb, împodobit cu o ghirlandă simplă de flori și legată cu sfoară de crengile de bambus ale unei brancarde, mortul era pregătit pentru ultimul drum: arderea pe rug. Familiile înstărite își demonstrau bogăția prin grandoarea structurii de lemn care urma să fie arsă împreună cu cel care pleca. Procesiunea dura până când lemnul se abandona cenușii. La fel și trupul. Resturile erau strânse cu grijă și încredințate valurilor somnolente, iar sufletul putea să plece, în sfârșit, liber. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy