Mă retrăsesem în mine, stingher, fără vlagă, cerând îndurare din cer. Acum așteptam să văd dacă vine.
Mi-e somn. Îmi culc tâmpla lângă ecoul timpanului sec. Pendula din hol îi terminase rondul obișnuit pentru ziua aceea. Ziua însăși uitase să mai plece și aștepta pe prag, cu capul în mâini, o veste de Mâine. Îmi lipsea Mâine. Nu mai venise de mult pe la mine. Obișnuiam să o astept cu ceai și biscuiți, de fiecare dată, la aceeași oră. Venea negreșit. De ceva timp nu mai vine. Ce I s-o fi întâmplat?
Cred că am lăsat deschisă fereastra sufletului și s-a făcut curent. Acum e tare frig aici, în mine.
Din cauza furtunii de săptămâna trecută, o bucată imensă de dor a căzut peste vena cavă și a rupt-o. Inima bate tacticosă în continuare ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Totuși ruptura aceasta doare mai tare decât am prevăzut. Tic, tac, tic, tac. I-auzi, e pendula… Ba nu, e tot inima. Credeam că a venit Mâine plină de efervescență. Încă nu. Mai este timp. Sigur că este. Mi-am făcut provizii că era la ofertă: “Luați, acesta este timpul meu pe care îl dedic vouă”, scria sfidător cu litere roșii pe o pancartă de nori. Am luat. Și m-am înfruptat din el imediat, cu nesaț ca un lup hămesit.
Stând aici, în mine, am observat că cele două becuri de lângă nas nu mai strălucesc. Și-au pierdut licărirea ștrengară și vioaie, pe care le-o dăduse. Nu-i nimic, am să caut o pânză curată de dragoste și am să le lustruiesc. Dacă e nevoie, am să chem un electrician să le schimbe. Oricum nu mai am nevoie de atâta strălucire. Mă orbește. Mă irită.
Era târziu. Timpul se plictisise și se culcase lângă pendulă. Azi stătea pe brațele mele obosite. Era parcă mai grea ca până acum. Mă dobora. O liniște adâncă începuse să fredoneze un cântec de leagăn. Am stins lumina și o ascultam fără speranța că Mâine va fi punctuală ca de obicei. Un Vis despuiat m-a cuprins să mă frângă și am cedat insistențelor lui ca să nu-l necăjesc. Își făcea doar datoria.