Mi-am dat seama că deține această calitate, abia după ce am cunoscut câțiva oameni din jurul lui. Când l-am cunoscut mai bine, am cedat prompt acelei emanații fascinante. Avea un Midas touch emoțional de o anvergură surprinzătoare.

Despre Midas, citisem în copilărie.Regele Mygdoniei
i-a fost de mare ajutor unui discipol de-al lui Dyonisos, iar zeul, ca răsplată, i-a acordat privilegiul împlinirii unei dorințe. În nesăbuința lui, Midas și-a forțat norocul, cerând să-i împlinească visul de a transforma în aur tot ce atingea. Bucuria a durat doar până la descoperirea efectului nefast al atingerii unor fructe apetisante, care se transformau imediat în metal nobil. Când s-a văzut condamnat la moarte prin înfometare, l-a implorat pe zeu să-i retragă harul dăruit.

Prin anii de avânt ai bursei americane, sintagma a devenit populară printre acei brokers de pe Wall Street, care, aparent, nu greșeau niciodată în alegerile făcute, îmbogățindu-și astfel necontenit clientela.
Privilegiul atingerii unui suflet uman ne este dat rar. Nu confund astfel de evenimente cu micile lupte de orgolii care ne erodează sentimentele și ne lasă slăbiți, labili, descoperiți. Mă gândesc la acele atingeri care ne transformă, benefic, în altceva decât ceea ce-am fost.

Noaptea era pe sfârșite când, cu ani în urmă, l-am auzit prima oară spunând „Majoritatea oamenilor trăiesc în așteptare. În așteptarea clipei când viața începe cu adevărat. Punctul de unde fericirea va curge ferm, aproape vizibil, fără ezitare, fără vreo îndoială. Amână acest început cu decizii de tot felul. „După ce mă mut în casă nouă…, după ce îmi cumpăr mașină…, după ce termin facultatea…, după ce îmi găsesc un job nou etc.” Totul este împins într-un viitor parșiv, care promite doar speranța, fără să dea vreo garanție. De ce amânăm să ne trăim viața până când întâlnim în sfârșit viața? După scufundarea acestei idei în lacul gândurilor, parcă vedeam în mințile prietenilor mei valurile concentrice care se îndepărtau spre maluri mai mult sau mai puțin îndepărtate. Fiecare dintre noi încerca să ancoreze fraza de realitatea care i se părea relevantă.

Nu știam prea multe despre el. Era un caracter care hotărâse să-și trăiască viața după o axiomă personală și care refuza ideea că a poseda ceva parțial ar fi mai mult decât nimic. Singularitatea lui era mai puțin evidentă în conversații, doar felul în care își alegea prietenii sau femeia iubită lăsau să se înțeleagă opoziția față de orice se putea numi general sau comun.
N-am încercat să aflu cum își câștiga existența și cu cine își petrecea nopțile, dar îl ascultam cu plăcere, pentru că nu încerca să convertească pe nimeni. Privea adânc și cu multă căldură la omul care ieșea în calea lui și avea întotdeauna în buzunar un cec în alb, pe care-l dădea fără vreo ezitare. Foarte puțini, din cât am auzit, au încercat să-l încaseze. Povestea doar din amintiri și nici atunci nu eram sigur dacă vorbește despre el însuși, din trecutul lui, sau despre alții.
„Dacă vrei să trăiești intens, trebuie să fii liber. Dar, atenție, libertatea adevărată e un salt fără plasă de siguranță pusă cu abilitate dedesubt. Libertatea e riscantă și poate să atingă deseori nefericirea”. M-a învățat unele lucruri, dar cred că cel mai prețios cadou a fost fraza: „Indiferent de alegerea ta, eu te voi susține în decizia luată”, care a fost și cea mai curată dovadă de prietenie.
Deși permitea celor pe care-i simțea apropiați să-și deschidă conturi în inima lui, nu căuta să se reflecte în ei. Dacă cineva povestea exaltat vreo experiență personală, trăită prin intermediul sau cu ajutorul cuiva, era circumspect și, uneori, chiar critic. „Ferește-te de orice guru care îți vinde credința unui răspuns final la problemele existenței. Orice guru care nu este fericit și care, după părerea ta, nu are o viață echilibrată, merită să fie linșat de propriii lui discipoli. Orice guru binefăcător poate fi identificat ca atare după gradul de toleranță față de opinia ta. Un mentor sau un guru care te iubește cu adevărat nu-ți va cere nimic în schimb – nici admirație, nici dragoste sau devotament. Îți va cere să fii tu însuți și să-ți trăiești intens scenariul pe care viața ți l-a pus în primul scutec.”
Îmi plăcea să-l provoc la discuții despre emoții, despre diferențele dintre bărbați și femei, mai mult ca să-i savurez adâncimea reflecțiilor. Odată, m-a contrariat cu o frază simplă care, la început, mi s-a părut naivă:
– Farmecul sau magicul într-o iubire depinde, în mare măsură, de gradul de creativitate emoțională a ingredientului uman.
– Dar cum poți evalua procentul de creativitate dintr-o persoană?, l-am întrebat.
– Întreab-o care a fost ultima situație în care a făcut un gest deosebit, dar dezlegat de orice motiv anume, față de cineva drag, cineva special, a răspuns zâmbind, și a continuat:
– Magia unei iubiri, deși poate părea efemeră, are niște aspecte palpabile asemănătoare unei părți a corpului uman. Își caută mereu un suport de unde să pornească în altă explorare, mai departe. Magicul e visul cotidianului.
– Vrei să spui că dragostea are nevoie doar de magic ca să se mențină?, l-am chestionat, mânat de îndoieli.
– O dragoste adevărată este întotdeauna pregătită pentru surprize, pentru schimbare. Este suficient de fluidă să prindă noul în gingășia unei îmbrățișări măiestre și să-l integreze în mod ideal în propria-i structură. Este permanent deschisă pentru propria-i renaștere, ca o eternă pasăre Phoenix care se reface din cenușa abandonată de fiecare stadiu evolutiv. Cred că ăsta este magicul dat de creativitate.
– Magicul îl poți zămisli doar cu o parteneră adevărată,i-am răspuns, gândindu-mă la ultimele cupe de magie sorbite în prezența unei femei.
– Depinde de femeie și depinde de bărbat, deși fiecare are capacitatea necesară pentru asta, a încheiat el, lăsând deschise ușile interpretărilor.

– Știți că putem împărți bărbații în patru categorii, spuse el cu o altă ocazie, zâmbind și privind la fetele care ne însoțeau.
– Prima ar fi „pietre de pavaj”, a căror singură contribuție existențială este că facilitează traversarea unei nopți, a unei săptămâni sau a unei perioade de care nu vrei să-ți amintești. Apoi este grupa numită „borne kilometrice”, după care poți să măsori distanța de unde ai plecat, precum și evoluția sufletească. Cei din categoria „faruri marine” sunt rari; după ei se ghidează o femeie prin apele periculoase ale vieții. Cea mai efemeră și cunoscută de foarte puțini este așa-zisa grupă a „stelelor polare”. După aceștia femeile se pot orienta, ei sunt companioni de drumeție în căutarea sinelui. Ei nu cer prea mult și dau totul.
– Și cum poate un bărbat să-și îmbunătățească poziția, să treacă de la o grupă la alta?, l-am întrebat, încercând să-mi găsesc niște coordonate de referință între caldarâm și reflecția stelelor în balta aceleiași zone pavate.
– Asta nu poți s-o definești tu ca bărbat, a zis el, poți eventual s-o iscodești pe ea.
– Bine, bine, dar apartenența la una dintre aceste grupe, ce ne este dată de femei, variază în timp și depinde de starea sufletească, am intervenit, privind în jur.
– Oricum, majoritatea bărbaților sunt pietre de pavaj, a fixat M. imaginea atașată celui mai mic numitor comun masculin, verbalizând în același timp și gândurile care se învârteau prin mințile doamnelor prezente la masă.
– Hai să fim de acord cu realitatea unei egalități între defectele celor două sexe, a zis el, și, apoi, a continuat:
– Dacă vrei o minune, încearcă în primul rând să fii tu însuți una în viața cuiva. Iar dacă ai impresia că nici un bărbat nu te merită, că ești bună, foarte bună, prea bună, ar fi cazul să mai cobori de pe armăsarul aroganței sau, măcar, să-i verifici originea. Ai putea fi surprinsă să vezi că e troian și că pântecul îi este plin de îndoieli care îți macină sufletul, a încheiat, fără cea mai mică undă de răutate, privind la cuburile de gheață care irizau ginul din pahar.
– Dar asta este la fel de valabil și pentru bărbați, am intervenit plin de avânt democratic.
– Desigur că este valabil. Oricum, nimeni nu este mai presus de smerenie, mai ales călare. La urma urmei, asta este forma de maximă puritate, nu-i așa?, a spus el, lovindu-mă amical pe umăr și aducându-mi aminte, printr-un zâmbet, de o temă discutată cu un timp în urmă.

Așa ne atingea el miezul uman, pe nesimțite, fără să încerce cu adevărat, ne făcea să ne simțim mai buni, mai altfel, mai... nici nu știu cum să spun. Întotdeauna plecam de la astfel de întâlniri cu gândurile și sufletele răvășite, pline de așteptări neclare. Odată, l-am întrebat dacă era conștient de responsabilitatea pe care și-a asumat-o, atingând acest nucleu esențial. Mi-a răspuns, cu aceeași candoare cu care ne obișnuise de-a lungul anilor:
– Încerc să umblu pe vârfuri și să nu modific nimic, iar dacă s-a produs vreo schimbare, este rezultatul naturii fiecăruia. Eu nu am preluat nici un fel de responsabilități. Nimeni nu are acest drept, iar asumarea unor răspunderi de acest fel e un semn de mare aroganță. Oricum, fiind la fel de vulnerabil ca fiecare dintre voi, nu fac altceva decât să respect și să cer să fiu respectat. Adevăratele învățături despre noi înșine le dobândim, de cele mai multe ori, singuri, descoperindu-le adânc în esența noastră.

Cu toată imensa afecțiune pe care o trezise în noi toți, nu pot să-i iert plecarea definitivă. Într-o zi însorită de mai, și-a luat iubita de mână și au dispărut în Tibet. N-am mai auzit de ei vreodată.