Mircea URIAN
CRIPTA



«Il est doux, au milieu du renversement général, de pressentir les plans de la divinité.»
Joseph de MAISTRE

Am coborât cu fereală treptele pe care scurgerea timpului le făcuse foarte alunecoase, până ce am ajuns în pivnița pe care bătrânul Inițiat (al cărui nume am să-l trec sub tăcere aici) o numea cu respect și afecțiune «Cripta» lui, de fapt o încăpere modestă, destul de spațioasă, din pietre vechi de râu, dar perfect uscate, fără pic de umezeală sau mucegai pe ele, în ciuda trecerii anilor. De undeva de afară se auzea zgomotul ușor, discret, al râulețului care curgea la numai câțiva pași de casa veche, în spatele grădinii, ca un zgomot de fundal ce completa atmosfera de mister. Pe pereți câteva reproduceri după operele alchimice din trecut, hărți vechi, și mai ales, diagrame misterioase, desenate după vechi tratate kabalistice cu explicații ebraice și completări în latină, totul și toate fără nici o ostentație sau pretenție. Totul era vechi și modest acolo. Semnul celui «VECHI» era prezent peste tot. Biblioteca, fără să fie mare, cuprindea cele mai importante opere, în limbi moarte și moderne, pe care și le-ar fi dorit orice ocultist vrednic de acest nume, și, dintr-o privire, am remarcat ATLANTIS, THE ANTEDILUVIAN WORLD a lui Ignatius Donnelly din 1882, OPHIOLATREIA lui Hargrave Jennings (deși publicată fără numele autorului), amuzantul dar dificilul CRYPTONOMICON, publicat nu cu mult timp înainte, DICTIONNAIRE DES SCIENCES OCCULTES DE L’ABBÉ MIGNE, în cele două tomuri din 1846, precum și altele câteva, pe care nu le voi mai menționa aici, dar de care mă lovisem în cercetările mele anterioare, sau despre care auzisem.
După ce ne-am așezat, eu pe un divan modest, plin de spărturi prin care umplutura din iarbă de mare ieșea la iveală în valuri generoase, iar bătrânul într-un arhaic fotoliu care probabil mobilase vreun conac de țară pe vremea când Napoleon era copil, ne-am apucat să depănăm amintiri din timpurile când, copil eu însumi, mă jucasem în curtea casei lui, fără să bănuiesc atunci cu cine am de-a face. Dar anii trecuseră, eu mă maturizasem, iar acum mă aflam în același loc, dar într-o cu totul altă fază a vieții mele.
— Știu ce te aduce acum la mine, zise bătrânul Inițiat. Deși uneori erai la mii de mile depărtare de mine și de lumea în care ai crescut, eu te-am urmărit și ți-am supravegheat, fără să intervin însă în experiențele tale de viață, toate actele. Dar nu aveam voie, cum nu am nici acum voie, să intervin, trebuia ca tu însuți să dorești acel ceva care te aduce acum la mine. Știu acest lucru pentru că acum patruzeci sau cincizeci de ani am trăit și eu frământările tale, și știu că tot ce-ai traversat în anii în care nu ne-am văzut trebuia să te pregătească pentru acest lucru. Te-ai revoltat împotriva lui Dumnezeu, ți-ai pierdut credința, ai ajuns la disperare și ai căutat în ateism un leac pentru toate întrebările la care n-ai primit nici un răspuns. Tot așa de bine ai fi putut să te ocupi de magie neagră, altfel spus de vrăjitorie sau goeție, rezultatul ar fi fost același. N-ai putut înțelege cum un Dumnezeu al iubirii a putut crea atâta răutate, samavolnicie, suferință și durere în această lume și în toate celelalte pe care le-a creat. Dumnezeu, deși e Infinit și Bunătate, a făcut cu putință ca această lume să fie un sălaș al răului, al morții, al bolii, al canibalismului și al ferocității, al neomeniei omului față de om și față de animale. Dar dacă ai să încerci să înțelegi ceva mai bine ceea ce de fapt nu poate fi, decât cu aproximație, înțeles, dacă ai să pornești în analiza ta de la faptul că Dumnezeu și-a impus Sieși o singură limitare, aceea de a fi Unul și Unic, ai să înțelegi, poate, că Dumnezeu nu se poate dedubla, că rămâne Unul și Același, pentru simplul motiv că nu pot fi doi, și prin urmare tot ce creează El nu poate fi (absolut) perfect, că tot ceea ce emană din El nu este El, ci „un” «El minus ceva». Lumea aceasta nu este Dumnezeu, ci Dumnezeu minus ceva, deci perfecțiunea absolută nu poate exista în ea. Dumnezeu est Lumea plus ceva, Universul plus ceva. Verbul Divin nu este tot una cu Dumnezeu, ci Dumnezeu minus ceva, un Dumnezeu mai mic, dacă vrei «Dumnezeu—1», iar după el urmează un «Dumnezeu—2», și tot așa mai departe până când va exista probabil ceva care ar fi «Dumnezeu—∞» și care ar fi totuși ceva. Acest lucru trebuie să te facă să înțelegi că în univers nu există nimic identic, nu există două lucruri sau ființe identice, două stări la fel. Între «-∞ și +∞» vei găsi toată scara ierarhiilor posibile. Știu și aceea că lucrul acesta nu te poate mulțumi și vei continua încă multă vreme să vezi cauza răului (numai) în Dumnezeu, ca fiind singurul vinovat și responsabil de tot ce a creat și de modul în care a creat ce a creat.
Aici bătrânul Inițiat se opri o clipă, ca pentru a observa efectul vorbelor lui asupra sufletului meu, după care continuă pe același ton, dar cuvintele lui aparțineau acum acelui domeniu pe care nu am voie să-l repet, să-l reproduc. Tot ce am voie să spun e că : „Dumnezeu e, ca într-o formulă einsteiniană: GOD = Universe + ?”. Și mai pot doar să spun că am ieșit din «Cripta» Lui ca după o vizită la un doctor, ceva mai ușurat, dar fără să fiu sigur că aveam să mă vindec. Acel «ceva», acel semn de întrebare, avea să mă obsedeze ani în șir. Timpul însă, această teratogenă Creație și Creatură a lui Dumnezeu, el însuși creator imperfect, avea să-și descolăcească și să-și slăbească inelele în care mă strângea, și să mi-o dovedească.
Nu l-am mai văzut niciodată pe bătrânul Inițiat. Părea că, pentru mine cel puțin, dispăruse într-o altă sferă, într-un alt univers, într-o altă dimensiune la care, încă, nu puteam ajunge. La câțiva ani după ultima mea vizită la casa LUI de pe malul râulețului, am aflat că albia acestuia își modificase subit cursul, iar vechea casă, șubrezită, fusese demolată nu cu mult timp în urmă din ordinul autorităților. Pivnița misterioasă, «cripta» cu întreaga ei încărcătură de secrete kabalistice se afla acum sub cursul timpului și al apei, ca o imagine redusă a unei lumi antediluviene dispărute. Dar mai știam că, din străfunduri, apelul ei avea să mă urmărească cu invitații spre acel ceva ce nu va putea fi niciodată definit, iar de undeva, din alte planuri, chemarea unei alte porți, al unei alte cripte, se făcea tot mai simțită.





***



Mircea URIAN

CRATERUL

«Il y a, depuis fort longtemps sur votre monde, un peuple d’êtres dont l’ego est comparable à un bloc de pierre non encore dégrossi. Ces êtres sont non seulement semblables à vous tous mais aussi vivent un peu en vous tous de par la puissance de leur psychisme. Ils sont issus des confins de votre univers et la déstabilisation de leur sphère de vie les a contraints à s’incarner sous d’autres cieux pour parfaire leur évolution.»
transmis par Anne et Daniel LEUROIS-GIVAUDAN,
Par l’Esprit du Soleil, Editions Arista


*

Cu puțin înainte de sfârșitul celui de-al doilea război mondial, trăia la Londra, în mijlocul unui sordid cartier muncitoresc, într-o casă veche, din epoca victoriană, cu doar un petic de grădină în față și cu un altul în spate, un bătrân modest, șters și infirm. Rămăsese infirm încă de la vârsta de șaisprezece ani, când un nefericit accident de vânătoare îl adusese în această stare. Mâna, și mai ales ochiul nepriceput al unui invitat al lordului Wallace, pe a cărui moșie trăiau părinții lui, completate cu un glonț magnum pornit dintr-o pușcă de vânătoare de calibrul 12, îl lăsaseră pe tânărul gonaci nenorocit pe toată viața. Cu șoldul zdrobit, dar cu viața încă înaintea lui, se resemnă, (căci ce altceva ar fi putut face), să-și târască existența-i mizerabilă, iar acum, după o jumătate de secol, își continua viața-i rutinieră din pensia modestă pe care tribunalul i-o fixase, și care îi ajungea doar atât cât să nu moară de foame în această Londră în care rațiile de război ale guvernului Maiestății Sale Regelui și ale Primului Ministru se făceau tot mai mici pe măsură ce conflagrația se prelungea. Nu avusese nici măcar satisfacția, dacă satisfacție se poate numi, de a-și găsi o tovarășă de viață, căci pentru o femeie, uneori nici un bărbat sănătos nu e îndeajuns de bun, darămite un infirm care-și târa existența-i ternă de pe o zi pe alta, și pe deasupra și sărac lipit pământului. Neputând, din cauza sărăciei și a infirmității, să urmeze studii universitare, neputând munci într-o fabrică, sau în orice alt loc, ducea o existență sinistră, de pe urma căreia își făurise o filozofie personală, sinistră și ea, care-i ținea loc de dumnezeu și de crez religios. Cum nu-și putea permite luxul de a cumpăra și citi cărți scumpe, se mulțumea să recupereze din locuri care nu se cuvin a fi menționate aici, reziduuri ale unora care aveau prea multe în această viață și care se descotoroseau de tot ce le prisosea. Adunase astfel, într-o jumătate de secol, câteva cărți de științe oculte, almanahuri ieftine cu unele subiecte ezoterice, reviste de vulgarizare a științei, și multe alte nimicuri, care însemnau acum, pentru el, totul. Îl atrăgeau în mod deosebit relatările despre vechile populații aztece sau cele ale Yucatanului, despre misterioasele rațiuni ale sacrificiilor lor sângeroase, cu ofrandele lor grotești aduse lui Huitzilopochtli, Zeul războiului, și orgiile sardanapalice de carne umană cu debordări de sânge crud închinate unui zeu al soarelui, patron al descompunerii universale, și pe care descompunere el o retrăia în momentele de față. Și după o viață de cazne se vedea pe el însuși, în ipostaza victimei căreia i se smulge inima, întins pe piatra de sacrificiu a acestei blestemate existențe, ca într-un lagăr de exterminare, în vreme ce urletele lui, în locul unor rugăciuni de adorare, se înălțau spre infinituri de crudă nepăsare cosmică și de canibalism divin.
După un raid al aviației germane de bombardament din timpul celebrei bătălii a Angliei, când cartierele periferice și zona docurilor fuseseră atacate, inițial din greșeală, iar mai apoi deliberat, salvase de sub dărâmăturile unei case, două mici cotarle, una albă, cealaltă neagră, și plin de bucurie și de speranță le dusese acasă, iar acum, după patru ani, le transformase pe cele două mici ființe, botezate Alba și Nigra, în simboale ale polarității universului blestemat în care omul e supus legii contrariilor și al canibalismului cosmic, victimă a unui Dumnezeu antropofag. Își petrecea fiecare clipă în tovărășia lor, vrând parcă să recupereze timpul pierdut în zecile de ani de solitudine, când nu se bucurase de nici o companie, decât cea a visurilor lui de răzbunare pe un univers ostil și dement. Avea acum doi parteneri ideali de dialog. Drept e că dialogul se reducea la lectura cu voce tare a unor articole din mai sus menționatele achiziții, și din clătinatul din cap al micilor ființe ce se dovedeau cei mai docili și dezinteresați ascultători, singurii care nu zâmbeau la auzul unor mici greșeli de dicție, și care greșeli, inevitabil, se strecoară în discursul oricărui muritor nefamiliarizat cu arta subtilă a retoricii găunoase. Dintr-o veche revistă de spiritism, publicată încă înainte de Marele Război, auzise pentru prima oară de cărțile a șasea și a șaptea ale lui Moise cu incantațiile lor neobișnuite. În prezența celor două nobile animale, singurii lui prieteni, exersă acele incantații magice care fac deliciul oricărui căutător de absolut sau de absurd, rostind uneori tremurat, alteori cu vioiciune, formulele sacre sau sacrilege ce făceau ecou huruitului avioanelor de vânătoare care, pe cerul capitalei, în volute grațioase, se căzneau într-un efort disperat să juguleze atacurile infernale ale inițiaților morții.
Căci bătrânul infirm nu avea cum să știe, izolat cum era de decenii în modesta lui căsuță, ca într-o adevărată cușcă a lui Faraday, că în urmă cu milioane de eoni, undeva, la marginea universului, reprezentanții un sistem muribund, crepuscular, primiseră, cu aprobarea forțelor secrete ale Universului, permisiunea de a se stabili pe această planetă. Și odată cu ei, rituri infernale, ceremonii tainice și inițieri negre, o întreagă recuzită de simboluri pervertite și de revelații blasfematorii, cu accente demențiale și cacofonii tonitruante, cu posesiuni ale Hadesului etalate în straturi multiple, se vânzoleau în eter lăsându-și amprenta serpenticolă asupra conștiințelor carnale. Dar cum orice energie simte nevoia să se încarneze, energiile tenebroase sosite din hăurile și gropnițele de dincolo de spațiu și de timp, din hrubele dosnice ale anti-materiei, ale anti-spațiului și ale anti-timpului, probabil dintr-un anti-Dumnezeu, se materializaseră, și acum luau chipul inițiaților morții, semănând confuzie și haos în planurile de jos, în acel Mundus Inferius evocat cu oroare de toți cei înțelepți ai trecutului.
Și poate că viața deșertică a bătrânului infirm ar fi continuat. Ar fi continuat, monotonă și sterilă, ca orice existență pe acest plan blestemat, dacă de undeva, din spații infinite și nedefinite, răspunzând ca un ecou invocărilor lui stângace, într-o străfulgerare ce depășea universul sunetelor familiare, pe deasupra barierelor sonice impuse acestei lumi, moartea tentaculară nu s-ar fi prezentat, cu participarea demonică a inițiaților morții, în fâlfâiri supersonice și mistere nedeslușite. Și astfel, fără zgomot, fără putință de avertizare, fără posibilitatea de a fi presimțită de ochiul carnal, moartea se metamorfoză și ea. Îmbrăcând dimensiunile sinistre și grotești ale unui Crater gigantic, într-o clipită luă cu ea, în adâncurile infernale ale acestuia, căsuța modestă și pe cei trei locuitori ai ei, invitându-i astfel la o călătorie gratuită și binevenită în profunzimea și misterele altor timpi și ale altor spații. Spații în care infirmitatea nu e pricină de suferință, iar moartea nu e privită ca o binecuvântare și nici nu e așteptată cu ușurare, o lume în care câinii nu sunt dezintegrați sub bombe de două mii de livre.
Și Craterul, pe măsură ce se lățea și se adâncea, cu un centru vizibil și o periferie în expansiune, pătrundea până în adâncurile infernale ale pământului mustind de ură, trezind la o nouă existență formele astrale și larvare ale cortegiului crepuscular. Ochiul avizat al inițiatului ar fi putut zări, cum, ieșind din tainițele de dincolo de spații, formele astrale ale creaturilor aveau să inunde cu puhoiul lor dimensiunile pământului. Ar fi putut zări, cum năvăleau legiunile de guzgani ai cosmosului, mari și grași ca niște viței, cu cozile lor multiple ; cum se repezeau în tumbe histrionice Chupacabrașii imortalizați de vizionarii Yucatanului în groteștile lor sculpturi. Lumea lor muribundă îi presimțise și-i aștepta să pornească, ca o binecuvântată pedeapsă întru stârpirea crimelor sfinte. I-ar fi văzut pe nagașii gigantici cu trupuri serpenticole și capete de oameni, inundând apele Orientului și înfierbântând imaginația cercetătorilor. Erau arătări pe care nici imaginația suferindă a magistrului din Providence nu le-ar fi putut concepe, într-atât de cumpliți și de siniștri, într-atât de neobișnuiți se dovedeau răzbunătorii și profitorii Craterului, ai acelei porți în spatele căreia pândesc în continuare invadatorii ororilor noastre.

*