Capul Midia (1992)

“Era prima și ultima noastră noapte. Dimineață aveam să ne desparțim din nou. De această dată pentru totdeauna. Nimic din tot ce fusese bun și frumos nu v-a mai rămîne în amintirile noastre. Pentru că tu, pentru că eu, ne vom uita ca și cînd nu ne-am fi întîlnit niciodată. Așa se întîmplă mereu. Nu vom putea face tocmai noi excepție de la regulă. Regulile sunt deja făcute de alți. Noi nu facem decît să le urmăm. Atît, în rest nimic. Nici măcar o urmă de amintire. Totul se șterge. Azi puțin, mîine puțin. Pînă ne dispar cu totul. Ori poate nici nu au existat.”

Acum cîțiva ani, am fost undeva la capul Midia. Știi pe unde vine, Da!?
Era prima noapte cînd ajunsesem acolo. Ca un nebun m-am dus chiar în acea noapte pe plajă, să vad marea. În dorința mea fierbinte, era să mă rătăcesc printre dîmburile de pămînt.
O lumină ireală, de la o lună imensă. Nu se vedea mare lucru în jur.
În cele din urmă am ajuns cu greu pe plajă. Se auzea vuietul valurilor spărgîndu-se de mal. Un spectacol nocturn, în toată regula.
Cînd am călcat pe nisip, eram deja un alt om. Parcă ajunsesem acasă. Mi-am aruncat hainele pe jos și am intrat fugind în valuri. Am înotat ca un disperat.
Nu știu cît timp. Într-un final am realizat că nu mai pot să mă întorc la mal. Nu mai exista malul. Eram prea oboist și prea întuneric ca să mai văd ceva.
Atunci s-a întîmplat un lucru extraordinar. Pot spune că o minune mi-a salvat viața.

Am simțit ceva care mă împingea din spate. La început m-am speriat.
Dar pînă la urmă am realizat ce se întîmplă. Era un pui de delfin alb.
Îngerul meu pazitor. Cel care are grijă de mine mereu.
M-a împins pînă aproape de mal. M-a lăsat să îi mulțumesc, mîngîindu-l.
Într-un salt a sărit înapoi și s-a scufundat în adîncul din care apăruse pe negîndite.

Am rămas singur întins pe spate, uitîndu-mă la stele. Ce de stele, puzderie infinită de stele.
Doamne dumnezeule! – Aș fi putut să mor în noaptea asta, fără ca nimeni să știe. Și cerul ăsta așa de frumos. Mi-ar fi părut rău, să mor tocmai acum.
Am plecat încet printe dîmburile de pămînt înapoi la rulote. A doua zi aveam filmare. Trebuia să dorm măcar un ceas. Eram epuizat de cît înotasem și de spaima care mă cuprinsese. Totul dintr-o ambiție copilărească. Un orgoliu greu de stăpînit. Aveam doar 20 de ani și eram la primul meu drum.
Am revenit din nou pe plajă. De data asta era ziua, totul parea altfel. Nu mai era ca noaptea trecută. Misterul dispăruse acum. Era doar cerul și marea întinzîndu-se la orizont, dar ziua.
Desculț călcam pe nisipul fierbinte, ce îmi ardea talpile. Mă uitam în zare, nimic la orizont. Numai valurile ce se spărgeau și piereau la fel de repede precum apăreau. Privesc mai atent.
La stînga mea, undeva departe se zărea ceva. O moviliță. Chiar pe marginea dintre apă și uscat. Ce să fie? - Era prea departe să o pot desluși bine. Încet cu pași mărunți, pe nisipul arzător, mă îndrept într-acolo.
Ajung. Nu înțeleg Cum și de ce?
Delfinul stătea întins pe nisip, băzîit de muște. Avea pielea ruptă. Fusese lovit de proiectilele soldaților din poligonul de tragere.
De ce nu am fost și eu acolo să îl pot salva? - Așa cum o făcuse el pentru mine.