agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-06-29 | [This text should be read in romana] |
Prietene, povestea e veche și încolțește ivoriu acum doar peste umberele muzeului de ceara. Dar dă-mi mâna, dă-mi mâna și vino, fii binevenit în lumea palidă a copilăriei ascunse printre flori de măr. Un val și un dor, în palma ta întinsă și un pas către un ieri plin de iubire.
Venind dinspre Valea Oltului, pe șosea, inainte de intrarea în Sibiu, îți scufunzi privirea în contururile unui câmp întins cât orizontul. În mijlocul lui străjuiește o cruce de lemn, către care, din șoseaua fierbândă, se face un drum răcoros, între mări verzi și tremurătoare, acum asfaltat. În jurul tău, iarba foșnește într-o adiere caldă, ca un val mângâiat de briză, parfumul halucinant de pământ și de ierburi arse de soare se unduiește și îți aleargă prin vene. Cosașii oferă recitale în exclusivitate și pe măsură ce pasul te poartă agale înainte... cerul devine de plumb, iar peste unduirile verzi și scripcile discrete se suprapun, întâi tremuratoare, apoi din ce în ce mai hotărâte siluete de cai și călăreți. Copitele frământă vântul și se aud în crescendo de aramă iar șuieratul săgeților peste creștetul tau îți umple sufletul de lavă și gheață. Curând cavalcada nebună dansează în jurul tău într-un haos deplin. Strigătele de luptă în romanească arhaică umplu aerul tare, desfăcându-se în felii de foc. Înaintea ta nu se mai află troița de lemn ci o siluetă masivă... Om și cal ocupă jumătate din orizonturi; privirea tăioasă îți străpunge gândurile ca un pumnal, iar barda manevrată peste capetele pedestrimii slefuiește un colț însorit de sânge. Căpăstrul zmeului alb strunit cu mâna dreaptă este întins ca o coardă de arc; bidiviul se cabrează dintr-o dată, apoi, fulger albastru, cal, călăreț și bardă se fac una cu viteza amețitoare a zborului. Tunetul bătăliei scade încet, valul de sânge se retrage către linia orizontului, fantomele se retrag învălmășite una într-alta în neantul care le-a iscat. Te trezești cu timpanele vibrând de atâta liniste, în genunchi, în fața troiței, în mijlocul Câmpiei de la Șelimbăr. Acum, întoarce-te cu ochii spre Apusul roșiatic și lasă bătălia în urmă, cu al său Viteaz Mihai, și pornește peste câmp, spre oraș. Ierburi înalte iți mângâie inima; dintr-o dată, săbiile tăioase ale firelor trezite se retrag în sine și doar te mângâie cu delicata lor înverzire... Paradoxal, din cascadele verzi se desprind contururile stranii ale unor blocuri, la capătul câmpiei, a căror atmosferă șaptezecistă te transportă înapoi, în prezentul relativ, la numai câțiva pași de istorie. Abia se ghicesc, ascunse timid printre ramurile și frunzele unor copaci care, acum 20 de ani, nu erau decât intenții gospodărești în inima oamenilor acestor meleaguri, zbătându-se pentru taina încolțirii. Trupurile blocurilor sunt acoperite cu zale de mozaic irizat, fiecare clădire având propria sa individualitate cromatică. Unul este albastru închis, unul mov, unul portocaliu, altul galben, altul roz... Curcubeu de zidările înnobilat cu sclipiri de smarald proaspăt ale frunzelor de tei și de plop. Acoperișuri discrete, ruginii ca toamna, sau creștete dezgolite în sărutul apusului. La picioarele lor agonizează un pârâiaș, a cărui viață vremelnică depinde de capriciile ploii. Valea nu este decât un șănțuleț ceva mai răsărit acum, dar ce prapastie plină de balauri știa sa fie ea pe vremuri! Câte aventuri nu a iscat în sangele și imaginația vlăstarelor de voievod înmugurind la marginea Câmpiei Șelimbărului și câte spaime devoratoare a încolțit în inimile mamelor, mereu neliniștite de fantomele șterse ale pericolului ascuns! Privirea copilului de altadată este atrasa ca de-o vrajă către mozaicurile de roz pierdut ale unuia dintre „castele“ și zâmbește unei amintiri timide cu parfum de cozonac cald. Se întoarce acasa, undeva, sub aripa norilor, la un etaj patru al visului celor zece ani petrecuți aici, sub râsul sprințar al stelelor care au văzut în aceste locuri, printre clipe rătăcite, și sânge, și iubire. Pașii copilului, cand s-au decis a fi pași, străbăteau strada Rahovei spre soseaua principală și rătăceau încet și nesigur pe lângă zidul școlii de ofițeri - unde jurau că o sa ajungă să bată cândva cadența militară - catre centrul orașului toropit de calmul ardelenesc. Peste numai câteva bătăi de inimă, învățau cum să alerge împleticit către adăpostul de lumină al brațelor unei mame îmbujorate, tocmai iesită de la ore, ca o școlăriță proaspătă și visătoare, dar acum aflată de cealaltă parte a catedrei. Purtat ușor, pe zborul brațelor ei, copilul râdea în soare. Pe lângă magazinul Dumbrava (Mihuț, ne întoarcem aici, la jucării, mai târziu, nu mai plânge!!), apoi pe lângă teatru, către părculețul din fața hotelului Bulevard (apus de mult într-o încleștare de beton), zborul era o vrajă știută doar de zâmbetul larg al mamei. Mergem la lei, mămico? Nu te-ai saturat de ei? am fost și ieri! Haiiiiiii, te roooooog! Lacrimi tăcute, cât pumnul, și șantaj sentimental dus la extrem, până în fața leilor ce străjuiau intrarea laterală a Împaratului Romanilor. Călare pe lei, copilul nu mai era copil, ci erou de legendă, iar mama - o domniță palidă și brună, salvată din ghearele zmeului, râzând cu inima dezgolită spre dimineața din chiotul fericit al eroului ei. Și apoi... porumbeii din piață! Porumbeii cu aripi de somn înstelat și inimioare de ploaie de vară, mângâind obrazul brăzdat de timp și de ape al lui Lazăr și jucându-se de-a v-ați ascunselea cu palmele copiilor, însetate de viață și mângâiere... O arcadă imensă către Podul Minciunilor, cu rezonanță vanilată de gogoși prăjite duminică dimineață pe foc iute ca un gând poznaș. Și comorile olarilor, desfășurate în evantai multicolor pe strada medievală de sub pod: fluiere cu apă, ocarine cu gust dulce-acrișor de smalț armonic, ulcele purtând promisiunea laptelui învolburat în fildeș lichid, cu smântană groasă de un deget, ca în raiul stânelor. Ulcioare pe care coboară curcubeiele în joaca unui copil mare, cu suflet de zori... Și ochi avizi și palme minuscule cerșind căldura lutului neted. Iar mama dând și ultimul ban pe un bliduț pictat cu cocoși albaștri, știind că mâine va trebui sa se împrumute pentru pâine și lapte, mai puțin valoroase acum decât râsul eroului ei. Zidul cetății cu părculețul lui erau coborâte dintr-un basm medieval cu castele și codri negri străbătuți de dragoni. Numai cioburile de cer albastru imaculat se jucau printre ramurile copacilor seculari, pe obrazul copilului cu ochii afundați adânc în înălțimi. În inima lui stăruia parfumul dulce al unui glas picurat din clepsidre de dor... un vers nesfârșit... (La circ, în Târgul Moșilor, pe gheața unui răcitor, traia voios și zâmbitor un pinguin din labrador. Cum se numea? Apolodor. Și ce făcea? Cânta în cor...) Un somn de o clipă și părerea unor degete calde învaluind, sferă de iubire și tandrețe, un ghemuleț de carne și de vise, tremurător. Rescriind tainic momentul când viața înflorea viață în adâncurile sale. Lacrima luminii se filtra ușor printre secole, desenând pe aerul cald contururi care nu aveau să se șteargă niciodată. La marginea unui suflet cu fereastra deschisă, amintirea înflorește albastru, retrăgându-se în tine. Și pasul ne poartă mai departe... |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy