agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 3033 .



Destăinuiri (I)
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Florinel ]

2004-06-30  | [This text should be read in romana]    | 



De un sfert de oră bărbatul stă în fața mea, absent, întors în sine. Își fumează a doua țigară și urmăreste concentrat fumul, de parcă toate amintirile s-ar fi adunat în perdeaua cenușie, așteptând să fie rostite. Mă foiesc discret, îmi simte nerăbdarea și se hotărăște:
- Nu știu cu ce să încep.
- Þi-aș sugera ordinea cronologică.
- Mda. Știi, mă gândeam... Nu-ți pot vorbi despre mine fără ca, mai întâi, să-ți spun despre mama mea.
- Te rog!
Stinge țigara și aprinde alta imediat. Mă tem să-i atrag atenția că n-ar trebui, mai ales că gestul său îmi transmite aceeași dorință de a fuma și îl imit precum maimuța. În scrumieră s-au adunat patru resturi de țigări, iar pe foaie niciun rând. Tac, totuși, de teamă că s-ar putea răzgândi, probabil gestul de a fuma îl ajută să se concentreze.
- Mi-e greu...
- Trebuie!
- Da, trebuie. Când ți-am promis că-ți voi povesti viața mea, - cu bune și cu rele - nu mi-am imaginat că n-o să-mi pot aduna gândurile.
Îmi ghicește dezamăgirea și adaugă grăbit:
- Nu te teme! Dac-am promis, o voi face. Ai să scrii?
- Da.
- Tot?
- Tot.
- Crezi că va citi cineva?
- Vom vedea.
- Þi-am spus că am trăit cât alții-n zece vieți, sunt multe de spus, de-aceea e poate greu, iar după atâția ani unele se amestecă ciudat cu trăiri de dată mai recentă. Ar trebui mai întâi să-mi fac ordine-n gânduri.
Deodată ochii-i strălucesc precum LASER-ul și pare că se înveselește:
- Știi, mi-a venit o idee. Ce-ar fi s-avem prima noastră discuție la o partidă de pescuit? Simt că m-ar ajuta foarte mult să m-adun.
Aprob din cap, neconvinsă. Îi spusesem cândva, când mi-a dezvăluit această pasiune a lui, că nu-mi place pescuitul și motivasem și de ce. Dar țineam prea mult la destăinuirile pe care avea să mi le facă. Mi se păruse un om interesant, viața lui de asemenea, deși, asa cum sustinea, nu era nimic spectaculos, și avea un dar aparte de a povesti.
L-am întrebat dacă nu s-a gândit niciodată să scrie. “Ba da. Am și scris, dar numai pentru mine. Am câteva talente, însă darul scrisului m-a ocolit (binecuvântați sunt aceia care-l au). Nici nu știu dacă m-aș exprima corect gramatical. Știu totodată că sunt un bun povestitor. Așa că amintirile mele ți le dau ție, să faci cu ele ce-oi știi. Am citit ceva din ce-ai scris și cred că te pricepi.“
După ce stabilim ziua și ora, se ridică grăbit, de parcă tocmai își amintise brusc ceva.
- Așa rămâne, atunci!
Și râde, îndreptându-se spre ieșire, ca de o glumă bună, doar el știe de ce. Mă mai privește o dată și râde iar cu poftă, zicându-mi “la revedere!“

Pe malul apei, își pregătește atent instrumentele, privindu-mă ghiduș. Simt că-i gata să-l umfle iar râsul dar, dintr-un motiv anume, și-l reține. Îmi zic că, probabil, m-am îngălbenit, la gândul ororii de a vedea pestele cum se zbate.
- Ai să prinzi mulți?
- Daaa! De obicei am noroc.
- Cât de mulți?
- Ti-e frică?
Fac pe viteaza:
- Frică, mie? De ce să-mi fie frică? Doar nu m-agăț eu în undiță.
De data asta nu-și mai poate stăpâni râsul și dă drumul unui hohot sonor. Deși sunt intrigată - e clar că râde de mine - trebuie să constat a nu știu câta oară că-mi place mult cum râde, cu poftă, din inimă, cu gura, cu ochii, cu toată fața și cu tot trupul.
Protestez printr-un zâmbet strâmb. După ce se potolește, își șterge lacrimile și face un gest de împăcare din mână, ceva de genul “lasă, nu contează!“, de parcă el ar fi trebuit să fie supărat.
- Îți propun ceva. Te prinzi?
- Mai întâi propune-mi!
- Vrei să dau drumul în apă tuturor peștilor pe care-i prind?
- Mai încape vorbă! De ce mai întrebi?
- Pentru că asta te va costa.
- Care-i prețul? Îi numărăm și ți-i cumpăr pe toți din piață. Sau îți dau dublu.
- Dacă mă mai jignești o dată așa, nu mai arunc nici peștele în apă și nici nu-ți mai spun nimic.
- OK, am greșit. Atunci care-i prețul?
- Pentru fiecare pește salvat, îmi răspunzi la o întrebare. Ce zici?
Ce să zic, am încotro? Văd că deocamdată el pune condițiile. Mă rog doar să prindă cât mai puțini, ca, între picături, să mai aflu și eu ceva.
- Bine, fie!
Dă din cap mulțumit și aruncă undița. La scurtă vreme apare prima victimă. Se grăbește să scoată cât mai repede peștele din cârlig și îl aruncă înapoi cu un gest teatral, regesc.
- Du-te! Nu-i nevoie să-mi multumești. Dacă era după mine, diseară ai fi sfârâit pe grătar.
Se întoarce spre mine satisfăcut și în privirea-i jucăușă citesc o amenințare. Aștept încordată întrebarea.
- La ce te gândeai în momentul în care am aruncat peștele?
- De unde știi că mă gândeam la ceva?
- Ești culmea! Deocamdată eu pun întrebările. Totuși, pentru că-mi ești prietenă, am să-ți răspund - am trăit prea mulți ani, aproape dublu cât tine și am văzut prea multe la viața, mea ca să nu-mi dau seama când un om care stă lângă mine gândește sau doar mimează. Atât deocamdată. Și-acum dă-i drumul! Te avertizez însă că va trebui să fii absolut sinceră. O dată, fiindcă între noi nu-și au loc meschinăriile, a doua, pentru că - din aceleași motive arătate mai înainte - detectez cu ușurință orice urmă de fugă sau eschivare din fața adevărului. Cu prima ocazie când mă prind, te-am salutat din mers.
- Nu pui cam multe condiții?
- Poate. Dar astea sunt condițiile mele. Îți place - bine, nu...
- Se-nțelege că voi fi sinceră. Spun doar că mă deranjează un pic tonul tău autoritar.
- Ãsta sunt. Ca să poți scrie despre mine, va trebui să mă cunoști. Nu-mi place să m-ascund după degete. Am avut mult de pierdut de-a lungul vieții din motivul ăsta dar, și de-ar fi s-o iau de la capăt, tot nu m-aș schimba. Îmi place de mine așa cum sunt. Dă-i drumul, că s-ar putea să vină următorul!
Preț de câteva minute mă gândesc cum să formulez răspunsul, astfel ca să folosesc cât mai puține cuvinte și totodată să nu-l determin să-și ia zborul.
- Mă gândeam că la fel și viața noastră, ca și a acelui animal, depinde al naibii de mult de întâmplare. Depinde în undița cui nimerești. Că poate cineva despre care nici n-avem habar ne poate hotărî destinul. Chestii d-astea.
- Esti previzibilă, știai?
- Nu, nu știam.
- N-am vrut să te jignesc. Mă gândesc că poate nu ești, ci doar ne asemănăm prea mult. Și eu tot la asta mă gândeam. Crezi?
- Asta-i deja altă întrebare.
- Bine, atunci uit-o! Sunt altele mai importante. Nu vreau să-mi irosesc șansele.
- Așa ai procedat mereu?
Mă privește mirat.
- Cu sansele, vreau să spun.
- Ești șmecheră. Dă-mi voie să-ți spun că astăzi numai tu vei răspunde la întrebări. Abia de la întâlnirea viitoare voi vorbi eu. Și nu-ți fie teamă, sunt un om de cuvânt.
- De ce? De ce numai eu?
- Ai să afli. La timpul potrivit. Deocamdată pregătește-te de a doua, simt că trage.
Așa, l-am salvat și pe ăsta. De ce-ai întors capul?
- S-o consider întrebarea aferentă peștelui?
- Nu, nu. Dă-mi voie, dragă prietenă, pentru că sunt mai bătrân decât tine, să-ți dau un sfat - nu mai închide ochii în fața întâmplărilor care te afectează! Ești prea deșteaptă ca să nu știi că nu asta-i soluția. Dimpotrivă, ține ochii larg deschiși, ascute-ți toate simțurile și pune-ți mintea la treabă, gândește ce ai putea să faci tu, un simplu om de rând - nu te supăra, dar asta suntem toți - ca să poți schimba situația. În privinta asta, deja ai făcut ceva - m-ai convins pe mine, pescar înrăit, să dau drumul tuturor peștilor pe care-i voi prinde, fără ca măcar să le cer să-mi îndeplinească trei dorințe. De râsul curcilor! Nu ți se pare destul? Privește atent peștele următor, fără să întorci capul! Uită-te la el cum se zbate și spune-ți că tu i-ai schimbat destinul - pentru câtă vreme nu se știe, dar ce contează?- și că, tot așa, poți schimba și viata oamenilor pe care-i atingi într-un fel sau altul și chiar societatea. Nu râde! Știu și eu că nu se face primăvară c-o floare. Dar mai e o vorbă, ține-o bine minte! - pic cu pic se face marea. Și-acum răspunde-mi - îți place peștele? Să-l mănânci vreau să spun.
- M-ai prins! Da, îmi place foarte mult, dar...
- Oprește-te! Nu-i nevoie de explicații în plus. Dacă n-ar fi insensibili ca mine, care nu se jelesc pe umărul unui pește de mila lui, mă tem că nu l-ai mai savura.
- Așa este. Dar cred că m-aș putea lipsi de asta.
- Si totuși nu te lipsești.
- Adevărat.
- Deci ești de acord că, la fel cum tu te bucuri de o masă copioasă bazându-te pe zbaterea acestor ființe - care altfel îți repugnă- și-n viată procedăm la fel? Ne construim binele, fericirea pe suferința altora.
- Da, am avut uneori sentimentul acesta.
- Bun. Am vrut să m-asigur de asta.
- De ce?
Mă priveste indulgent, ca un tată blând.
- Va trebui să înveți să ai răbdare.
- Mă tem că n-am să pot niciodată.
- Te voi învăța, dacă voi mai avea suficient timp. Gândește-te că la anii mei, încă îmi mai fac planuri, visez cu ochii deschiși, deși e posibil să rămân cu ei așa în orice moment.
- Mă sperii.
- Nu trebuie. Oricui i se poate întâmpla. Din partea mea, stai liniștită - voi muri singur. Îmi voi căuta dinainte locul, precum elefanții.
- De unde știi?
- Știu.
Pe față îi trece o umbră, iar ochii aruncă altfel de lumini. Își mută privirea deasupra apei și rămâne astfel pentru multă vreme. Evit să-i tulbur tăcerea, deși o suport greu. Noroc că peștele nu s-a sfiit să-l deranjeze. După ce execută ritualul de salvare, își aminteste parcă unde-a rămas. Sau poate se gândise la asta tot timpul.
- Nu te-ntrista! Voi trăi o sută de ani. Cel puțin.
- De unde știi?
- E singura întrebare pe care poți s-o pui astăzi? De unde? Mi-am propus.
- Crezi că se poate? Vreau să spun- să trăiești peste o sută de ani doar fiindcă ți-ai propus.
- Da! se răstește aproape. Cred asta. E dreptul nostru. Nu alegem nici când, nici unde ne naștem, avem prea rar de ales de-a lungul vieții, cum spuneai și tu - de multe ori alții aleg pentru noi. E tot ce ne-a mai rămas - să ne alegem sfârșitul. Dac-am hotărât că mai am unele lucruri de făcut...
- Cum ar fi?
- A câta oară-ți amintesc că tu răspunzi astăzi? A propos - ce crezi despre prietenie?
- Credeam că știi deja.
- Să presupunem că mai vreau să aud o dată.
- Cred că e unul dintre lucrurile cele mai importante din viața unui om.
- Vag. Sunt multe lucruri importante.
- Ei bine, cred că viața e mult mai frumoasă atunci când ai prieteni, dar, în acelasi timp, e foarte greu a avea prieteni adevărați, că mulți se cred prieteni, dar în situații limită clachează. Prietenia poate fi o povară grea pe umerii multor oameni.
- Dar tu?
- Eu ce?
- Tu poți fi o adevărată prietenă?
- Da, sunt.
- E rândul meu să întreb “de unde știi?“.
- Așa simt.
- Lasă ce simți. Fapte! Dă-mi exemplu de o situație limită de care-mi vorbeai, căreia i-ai făcut față, spune-mi ceva ce ai făcut într-o situație în care alții ar fi procedat altfel! De câte ori ți-ai luat pâinea de la gură ca s-o dai prietenului la fel de flămând? Atenție! - nu te întreb de câte ori ai împărțit pâinea cu el sau orice altceva. Ci de câte ori te-ai privat pe tine de un lucru - orice, fie chiar timpul tău - pentru a sări în ajutorul cuiva.
Tac, contrariată de faptul că nu-mi vin în minte astfel de exemple. Mă eschivez într-un protest:
- Mi-ai pus o mulțime de întrebări într-una singură!
- Nu se pune, întrucât sunt pe aceeași temă.
Vezi, buna mea prietenă, e ușor să-i judeci pe alții până n-ai fost chiar tu într-o anume situație. O vreme, când eram tânăr, și eu am gândit la fel. Nu te îmbufna, nu te judec, știu că tu poți fi o bună prietenă. Si-acum spune-mi ce crezi despre prietenia dintre o femeie și un bărbat.
- Se poate. Și e la fel de frumoasă ca oricare dintre ele.
Mă priveste ciudat, amestec de ironie cu neîncredere, ridică din sprâncene a întrebare “chiar crezi?“
- Ce vrei să spui? Am avut câțiva prieteni bărbați.
- Unde sunt acum?
- Mă rog, unul câte unul au dispărut din viața mea.
- De ce?
- De una, de alta.
- Aha! Să-ți spun eu? Fie prietenia s-a transformat în altceva, fie aveau soții sau iubite geloase, ori te-au curtat și-au fost refuzați, ori nici măcar n-au îndrăznit, ori au fost geloși când aveai pe cineva. Ce zici?
- Nu știu, se poate. Totuși vreo doi au rămas.
- Atunci pe ăia să-i numești prieteni.
- Și-apoi ești tu.
- Eu nu intru în calcul. Dacă aveam măcar zece ani mai puțin, altfel stăteau lucrurile.
- Cum așa?
- Așa, simplu. N-aș fi acceptat să-mi fii doar prietenă.
- Cu alte cuvinte...
- Da. Când iubești sufletul unei femei, vrei mai mult. Dar asta nu strică prietenia, dacă te pricepi, ba chiar o întărește. Sunt totuși cazuri rare.
Uite-l că vine! Ar fi trebuit să le pun semne să văd dacă e vreunul atât de bleg să se agațe a doua oară.
- Tu ce crezi?
- Nu cred nimic. N-am mai făcut asta până acum. Nu mă pot pronunța fără dovezi. Altfel stau lucrurile cu oamenii.
- Ce vrei să spui?
- Că unii prind momeala și de două-trei ori. Noi toți ne întoarcem poate la același cârlig, conștienți de ce ne așteaptă. Cel putin peștele ar avea o scuză - creierul lui nu-i atât de mare. Răspunde-mi - crezi în oameni?
- Da.
- Nu te-au dezamăgit niciodată?
- Ba da. Nu doar o dată.
- Și ce-ai făcut?
- M-am îndepărtat de ei și-am încercat să uit. Am căutat alții. Oricum, m-a durut mai tare când eu am înșelat încrederea cuiva.
- Ai făcut-o des?
- Nu. Și fără intenție.
- Dacă te-a durut e semn bun. Ai învățat ceva din asta?
- Da.
- Ce?
- Că nicio suferință nu este mai mare decât aceea pe care o provoci.
- Bun. Acum referitor la cei care te-au dezamăgit - Până când vei căuta oameni în care să poți avea încredere?
- Până când nu vor mai fi oameni pe pământ.
- Așa te vreau. În privința asta, parcă te-aș fi făcut eu.

Următoarea întrebare a venit după ceva mai multă vreme.
- Crezi în viața veșnică a sufletului?
- Da.
- Pe ce te bazezi?
- Ã..., pe inexistența dovezilor.
- Mai clar!
- Până acum am văzut trupuri moarte, dar nu și suflete moarte.
- Dar vii ai văzut?
- Da, adică nu. Le-am...simțit.
Ca și cum răspunsul meu era tot ce așteptase, scoate undița din apă hotărât.
- Nu mai vreau să pescuiesc. Am aflat ce mă interesa.
- Acum pot să te întreb?
- La “ședința“ următoare.
- Sper că n-ai de gând să mă inviți la o vânătoare.
- Ha, ha! Nu, asta nu-mi place nici mie. Când eram copil și se tăia porcul la noi acasă, îmi astupam urechile să nu-l aud.
- Parcă spuneai că nu trebuie să fugi din fața ororilor, dimpotrivă...
- Eram copil, draga mea. E mult de-atunci. Între timp am învătat să-l țin. Ce-i drept, cuțitul nu l-am înfipt niciodată.
- Ai...ținut animalul la tăiat?
- Îți place carnea de porc?
- Nu începe iar! Și nu mai sunt obligată să-ți răspund.
De data asta râde dându-se pe spate.
- Þi-a plăcut?
- Ce?
- La pescuit.
- Da, doar că nu ne-am atins obiectivul.
- Care obiectiv?
- Să-mi spui despre tine.
Mă privește serios, parcă nevenindu-i să creadă.
- Nu te-ai prins, așa-i?
- Să mă prind?
- Da. A fost premeditată. N-aveam de gând să-ți spun nimic înainte să îți pun câteva întrebări. Trebuia să fiu sigur că îmi pun întreaga viață în mâinile cui trebuie. Ce-am aflat mi-a fost de ajuns cât să mă conving că n-ai să râzi de mine, nici n-ai să mă judeci. Gândim la fel în câteva puncte esențiale, iar ăsta-i semn că ne vom întelege.
Și pentru că nu știam cum altfel să stăpânesc avalanșa de întrebări care ar fi venit dinspre tine, mi-a venit ideea cu pescuitul.
- Deci îți amintiseși ce ți-am spus, că-mi face rău?
- Se-nțelege. De ce crezi că râdeam? Oricum, te-ai descurcat. Și acum concluzia - ce-am învățat astăzi?
- Astăzi? Cum se prinde peștele.
- Asta poate-ai învățat tu, deși m-aș mira. Iar eu am învățat cum se aruncă-n apă după ce-l prinzi. Dar altul e pontul.
- ???
- Lecția numărul unu - înainte să-ți încredințezi sufletul cuiva, asigură-te că n-o să-ți pară rău niciodată.
- Asta ai făcut tu azi?
- Da.
- Și crezi că se poate întotdeauna?
- La vârsta mea, da. Și după repetate greșeli. Bine-ar fi ca voi, ăștia mai tineri, să puteți învăța ceva de la cei trecuți, sărind niște etape care v-ar scuti de multe belele. Din nefericire, s-ar zice că nu se prea poate. Nimeni, dar nimeni n-a învățat nimic până acum decât din propriile-i greșeli. Eu totuși îmi fac datoria, către tine și către alții ca tine, vorbesc, tot vorbesc, doar doar s-o prinde ceva.
- Ești înțelept.
- Cine n-are bătrâni, să și-i cumpere!
- Sau să meargă cu ei la pescuit.
- Promit să nu te mai iau niciodată. Și n-am să mai merg vreodată la pește cu ecologiști ca tine, care se smiorcăie de mila unei muște.
- Când ne întâlnim pentru primul capitol?
- Când voi fi pregătit. Te voi anunța.
- Totuși, n-am putea stabili o zi?
- Amintește-ți ce ți-am spus - învață să ai răbdare!

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!