agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-08-13 | [This text should be read in romana] |
29
- Nu mai pot, nu mai pot, scânci Gheorghe Crasnaf. - Ce nu mai poți? – întrebă soția sa, Eufrosina. Era trecut de miezul nopții, cei doi se luptau cu insomnia lui Gheorghe, lungiți în pat. Femeia nu se purta ca și cum s-ar fi chinuit cu somnul, lega dialogul normal, ca în timpul zilei. Luna, becurile de la iluminatul public și câteva lumini aprinse încă la blocurile din apropiere aruncau în cameră, prin fereastră, raze pale, slăbuțe, care spărgeau, totuși, monotonia întunericului-beznă. - Nu mai pot îndura, Phrosie, mă obișnuisem altfel. - Încearcă să dormi, dragul meu, așa mai rău îți faci, nu vezi? Trece, Gigule, trece. Te vei obișnui. Îl mângâia ușor pe gât. - Vreau limbile înapoi, Phrosie, vreau limbile înapoi. Eram lins, eram fericit… Își odihnea capul pe sânii enormi, moi, lăptoși, lăsând lacrimile să cadă pe corpul îmbătrânit al nevestei. Primeam limbi peste tot, Phrosie. Peste tot. Chemam la mine în birou și comandam: pe genunchi, la coate, la șanțul dintre fese, unde doream. Prin pantaloni, prin chiloți, sau pe pielea goală, după cum pretindea, pe moment, firea mea delicată. - Cum ai descoperit dulceața limbilor, dragule? Hai să vorbim, să vorbim… - Adi Corcodea m-a învățat. El a venit primul la mine în birou, și, profitând că eram doar noi doi, a început să-mi lingă picioarele, prin pantofi. Plăcuta intimitate avea să devină, în scurt timp, obișnuință. Corcodea venea, lua laba piciorului în palmă, cu gesturi suave, și făcea. Făcea. Uneori, scotea pantoful,în anumite dăți, chiar și ciorapul. Făcea repede, metodic. Ne construisem propriul nostru limbaj. La procedeul “desculț”, băga limbile printre degete, cu precizie, și gemea: “ah, castraveciori, ah, castraveciori”… - Nu te plictisiseși, să fii tu mereu cel servit? - Nu era chiar așa, pentru că Adi lingea cu inițiativă, nu se putea spune cine pe cine domină, de fapt, sau dacă există, la urma urmei, vreun dominator. Era simbioză. Mai târziu, au preluat și alții exemplul lui Adi. Oh, aveam limbi peste tot, draga mea, aveam limbi peste tot. Acum, totul s-a dus, totul s-a dus, totul s-a duuuhuhuuuuus… Eufrosina stătea lungită pe pat, cu fața în sus, cu ochii pironiți în tavan, deși nu vedea nimic, din cauza întunericului. Gheorghe se opri brusc din văicărit și întrebă: - Ce face frate-tău, îl mai trimite pe ăla micu’ la noi? - Da, de săptămâna viitoare. Ei pleacă la socri, să-și aranjeze niște probleme, și n-au cu cine să lase copilul. Adorian, nepotul Eufrosinei, era un puști de vreo patru anișori, un copil dezghețat. Unchiu-său, Crasnaf, îi dădu într-o ziniște acadele și intră în vorbă cu el. Nevastă-sa lipsea de acasă,trebuia să facă piața, dar mai întâi trecuse pe la coafor. Adoriansavura cu mare bucurie bomboana din vârful bățului. - Nu te-ai săturat de acadea? Nu vrei să mai lingi și altceva? - Ce, nene Gheorghe? – întrebă copilul. - Castraveciori, uite castraveciori, răspunse Crasnaf, fluturând degetele de la picioare pe la gura copilului. Își spălase bine de tot labele, cu săpun și apă fierbinte, apoi le parfumase cu spray. Adorian puse vârful limbii pe unul din degete, dar nu se arătă prea încântat. Nu știa ce să facă, nu se putea hotărî, între “castraveciori” și acadea. Crasnaf simți că degetele îi sunt lipicioase. Lipsa de entuziasm a băiețelului îl irită. - E, dacă nu vrei castraveciori, atunci funduleț. Uite funduleț. Încălță din nou papucul, se descheie la șliț și scoase pantalonii. Fesele slabe ieșiră la iveală. Copilul îi venea mai jos de mijloc. Trebuia să se aplece puțin pe vine. Adorian linse marginea fesei drepte și se declară nemulțumit: - Nu-mi place, e cu păr. Limba copilului, mică și moale, îl enervase. Observația îl jigni cumplit. Nici unul dintre foștii săi subalterni nu îndrăznise să-i critice, vreodată, părul de pe fesă. Scârbit, încheie șlițul și scuipă pe covor. Băgă de seamă că în chiloți simte ceva lipicios. Adorian transportase pe fesă zahărul de pe acadea. - E m-m-mai r-r-rău c-c-ca în-n-nainte, se bâlbâia Andrei Baltoș, scuturat de friguri. Dinții îi clănțăneau. D-d-dacă p-p-pierd ce-am câștigat, d-d-dacă… - În cel mai rău caz vei redeveni ce-ai fost, și te vei gândi că nu s-a produs nici o modificare, îi spuse nevastă-sa, Cleopatra. Doar n-o să-ți ruinezi sănătatea tocmai acum, când a dat norocul peste tine. Încurajat de calmul consoartei, Andrei își recăpătă, cât de cât, liniștea. - Da, da, așa va fi. Pentru că, e limpede, nu voi rezista. Spaima că voi pierde situația asta mă omoară. Până mai ieri nici nu speram să obțin ceea ce am obținut. Azi, e o realitate. Dar uite că mi-e frică de cei din jurul meu, de toți. Nu m-am aflat niciodată în poziția de a mă comporta astfel încât să-mi apăr… Când discut cu cei mari, nu știu s-o fac de la egal la egal, iar Față de cei mici, nu reușesc să-mi construiesc platoșa de sobrietate. Pe măsura ce vorbea, nervozitatea îl cuprindea, iarăși. Se aruncă la pământ, duse genunchii la gură, și, chircit, versifică: - Schimbare, schimbare, ce rău mi-ai făcut, Schimbare, schimbare, mi-ai tras-o, m-ai rupt. - Ai grijă, Andrei, ai grijă, spuse Cleopatra. Bărbatul tremura ușor, cuprins de un frison de mică intensitate. Bâiguia: - Voi pierde ce-i al meu, voi pierde ce-i al meu, mai bine s-arunc eu, mai bine… nu, cum s-arunc, nu… Zgâlțâiturile deveniseră din ce în ce mai puternice, tremura tot mai tare. Scăpat de sub orice control, se dezlănțui la maximum. Clănțănea din dinți, se zvârcolea pe podea, căzut pradă spasmelor. Deodată, se opri. O spumă albicioasă îi țâșnise din gură, împodobindu-i buzele ca o beteală mată. - Asta nu trebuie să afle nimeni, murmură Cleopatra. Peste câteva ore, femeia îl mângâia. Andrei zăcea pe pat, înfășurat cu plapuma. Își mai revenise. - Ei lasă, că faci tu ceva și te descurci, ei lasă... Cleopatra vorbea mai mult singură. O auzi. Îngăimă și el, ca pentru sine: - Trebuie să schimb, trebuie să schimb... - Mă voi documenta la fața locului, voi cunoaște realitatea de pe teren! Mă voi documenta la fața locului, voi cunoaște realitatea de pe teren! De dimineață, Baltoș se plimba prin firmă, cu pași agitați, și repeta aceeași frază. Venise ora prânzului, și el încă mai alerga pe toate coridoarele, repetând într-una: Mă voi documenta la fața locului, voi cunoaște realitatea de pe teren! Mă voi documenta la fața locului, voi cunoaște realitatea de pe teren! Oamenii dădeau impresia că nu-l observă, fiecare își vedea de treaba lui. Baltoș se opri la un moment dat, și strigă cât îl țineau plămânii: - Și voi schimba! Voi schimba această stare de lucruri, pentru că așa nu se mai poate! Ha, ha! Voi schimba! Strigând, își lăsa capul în jos, pe spate, iar picioarele și le crăcănase. - Da, da, da, da, voi schimba, voi schimba! Zbiera, balansându-și corpul. Se liniști, luă o aproximativă poziție de “drepți”, își încheie nasturele din mijloc al sacoului. Voi schimba materialul uman din societatea comercială pe care o conduc. Voi opera o schimbări profunde, de substanță. Voi începe chiar de acum. Puse mâna în pieptul primului om care îi ieșise în cale. Îl apucă de fălci și trase în toate părțile. Continuă așa preț de câteva minute, trăgând de pielea feței și apăsând. - Modelez. Atât zicea. Repetă figura cu toți subalternii pe care îi întâlni. Le schimonosea obrajii, pomeții, urechile, frunțile, ca și cum ar fi lucrat cu statuete de lut. “Modelez”, zicea și își făcea treaba. La sfârșitul zilei de lucru, se duse în birou, sună secretara și îi ordonă: - Ia legătura cu Relațiile Umane. Să găsească un sculptor, să le modeleze mutrele ăstora, că pe mine mă dor buricele degetelor. 30 - Guguțule, stai cuminte să te scarpin, Guguțule. Sandu Ganea își lăsase baltă toate treburile de la oraș și se mutase la țară. “Un an de zile stau aici” – și-a planificat el. “Ca să fiu sigur că nu omor pe nimeni, că dacă rup vreo căpățână din gâtlejul ei, intru la pârnaie. Trebuie să mă calmez, că tare nervos mai sunt, un an cred că mi-ajunge” – s-a gândit Sandu. Ochise o casă părăsită la marginea unui sat, în ea stătuse mai demult un frate de-al lui străbunicu-său, și de când a murit bătrânul, cocioaba nu a mai interesat pe nimeni. “Casă” era un mod pretențios de a spune, din vechea locuință rămăseseră ceva ziduri și câteva fire de paie din fostul acoperiș. “Nu-i nimic, își zise Ganea, o să mă-nghesui într-un cotlon, un an de zile n-oi muri eu, trebuie să mă recreez, să-mi spăl creierul”. Dormea cuibărit într-un colț, nici prin cap nu-i trecea să se apuce să repare vreun lucru pe-acolo. “Ãsta e anul strictului necesar, ce-am aicea e destul, cât am stat prin civilizație am avut de toate și la ce mi-au folosit? De belele tot n-am scăpat, gârlă au curs, gârlă și mai multe nu”. Ceva construise, totuși: o cocină pentru porc. O urmă de zidărie găsise, dar nu s-a mulțumit cu ce-i lăsase acel unchi îndepărtat. A intrat în micuța coșmelie, a curățat-o. Adusese cu el niște faianță de cea mai bună calitate, de la oraș. A îmbrăcat pereții interiori ai cocinei în faianță, iar într-un colț a pus și-un godin, în care putea să facă focul, introducînd lemnele din afară. A împrejmuit cocina cu un gard, formând astfel o curticică, pe care a pavat-o cu ciment. Aproape o lună a tot muncit și a meșterit, și când cocina a fost gata, l-a instalat pe Guguțu, porcul. Sandu dormea în bordeiul dărăpănat, ghemuit în colț, acoperindu-se când îi era frig cu paie și haine, că își luase cu el valiza de acasă. Guguțu se tolănea în cocina pe care stăpânul o curăța aproape în fiecare zi, iar atunci când vremea se făcea rece, o încălzea cu godinul. Săpase Sandu și la fântâna din curte, o curățase, ca nouă se vedea, și-a tras și cișmea cu un hidrofor. Câteodată, punea apă pe foc, îl scotea pe Guguțu în curte și-l spăla cu apă caldă, apoi ore în șir îl scărpina, ba cu unghiile, ba cu un bețigaș. Nu se plictisea porcul. Deja îl cunoștea lumea în sat. Mai muncise pe la unul, pe la altul, nu cerea niciodată prea mult, atât cât să aibă cu ce se hrăni, el și Guguțu. În serile când avea bani, se ducea la crâșmă, se băga în vorbă cu țăranii. - Dacă aveți ceva resturi de mâncare pe-acasă, din ce vă prisosește, dați-mi și mie, pentru porcul meu. Zeamă de la ciorbă, un pumn de coceni, mălai, pâine uscată, ce s-o găsi, dați-mi și mie, fie-vă milă. Nu iau de la mine, duc la porc, să nu sufere de foame, săracul. Mie nu-mi trebuie, eu tot aia zic, că anul ăsta e pentru mine anul porcului, sau anul strictului necesar, că tot aia e. Pentru Guguțu strâng, de la unul puțin, de la altul mai mult, cât vă lasă inima, îndurați-vă de un suflet de animal. Îi dădeau țăranii, nu că ar fi fost darnici din cale-afară, dar îi amuza orășeanul ăsta, care trăia în mizerie și își ținea porcul ca pe un prinț. - Băi Sandule, mai striga câte unul la el, tu oricum îl tai până la urmă pe Guguțu, ia să vezi ce te mai saturi la anul din pomana noastră! - Îl tai, că doar e porc, ce să fac cu el? – răspundea Ganea. Măcar un an, cât ține viața lui, să trăiască și el bine. Mă jur, oameni buni, mă jur că nici o bucățică de șorici nu mănânc din el, pe tot vi-l împart vouă. Că nu pentru stomacul meu trudesc, să-i fie bine lui Guguțu, atâta vreau. - Bine, mă Sandule, râdeau țăranii și îl miluiau cu de- ale gurii pentru porc. Ajunseseră să-l simpatizeze atât de mult, încât veneau la el acasă cu mâncare pentru porc (numai pentru porc!) pur și simplu din curiozitate, să vadă și ei cum se simte un godac răzgâiat. Sandu nu se atingea de hrana lui Guguțu, să fi crăpat de foame, n-ar fi luat o firimitură din găleata cu lături. Toată ziua stătea după el, îi făcea curat în cocină, apoi în curticică, după care îl scotea afară și-l dichisea. Marea lui bucurie era să-și vadă porcul curat și să-l scarpine, să-l răsfețe. Guguțu se întindea pe jos (avusese grijă Sandu să-i pună un preș dedesubt) și aștepta. Stăpânul lua un bețigaș și începea să-l scarpine pe burta plină, sătulă. Îl freca pe spinare, îi masa picioarele dinapoi și îl trăgea ușor de coadă, i-o îndrepta, i-o răsucea după deget, că tare mult îi mai plăcea porcului să i se pună sângele în mișcare. Și tot timpul vorbea cu el și-l alinta. Îi lua urechile între degete, le încălzea, scormonea înăuntru, să scoată mizeria afară, ca să audă Guguțu mai bine. Într-o zi, porcul a ieșit afară și a luat-o brambura pe ulițele din sat. N-a știut nici Ganea cum a reușit să scape, probabil o fi pândit un moment de neatenție și s-a dus. A început să alerge prin sat, să se frece de toți pomii înșirați la marginea drumului. Sandu nu și-a dat seama din prima clipă că porcul s-a cărat. Se luase cu treburi, tocmai vopsea cocina pe dinafară, cu albastru, și o împodobea cu un brâuleț alb. Absorbit de muncă, a observat absența porcului abia după vreo două ceasuri. Răstimp în care godacul și-a sporit binișor popularitatea. Pentru că toată lumea din sat a rămas mască văzând cât de ciudat se poartă porcul lui Ganea. Guguțu nu numai că a scorojit toți pomii frecându-se de ei, dar a izbutit să uluiască orice ființă îi ieșea în cale. Indiferent că era om, câine sau găină, Guguțu știa una și bună: se ducea glonț către respectivul și începea să se tăvălească. Păsările de curte și câinii se speriau și o luau la sănătoasa. Un singur curcan s-a dovedit mai curajos. Când ditamai porcul i-a sărit în față și a făcut tumbe după tumbe, curcanul și-a înfoiat penele și a gâlgâit cât a putut de tare, târșâind penel de pământ. Enervat de o asemenea evidentă ostilitate, Guguțu nu s-a lăsat nici el, și a tras niște guițături zdravene, iscând o hărmălaie de mama focului. Cei doi rivali s-au studiat unul pe celălalt într-o gălăgie care i-a obosit pe amîndoi, iar într-un sfârșit s-au despărțit, sfidându-se reciproc. Curcanul a părăsit câmpul de luptă măturând cu aripile colbul din mijlocul drumului, iar porcul a băgat un sprint în direcție opusă, scuturând nervos codița îmbârligată. Dar cel mai greu a fost cu oamenii. Vreo trei-patru inși l-au burdușit, altfel n-ar fi scăpat de insistențele lui. Cum zărea un om mergând pe uliță, Guguțu se și repezea la el, i se freca de picioare și se tolănea, guițând și zvârlind din copitele micuțe. Când l-a recuperat, lui Sandu nu i-a venit deloc ușor să-l transporte până acasă. Bietul porc se speriase de ghionturile primite și de tot ce i se întâmplase. Ar fi luat-o la goană, dar nu știa încotro. Într-un târziu, au ajuns. Guguțu s-a pitit în cocina lui și multă vreme n-a mai fost chip să fie scos de acolo. Seara, la cârciumă, Ganea s-a apucat să explice de ce s-a comportat porcul în felul acela bizar. - În curtea noastră deja se simțea ca un stăpân, el era tartorul, lui i se făceau toate mofturile. Poate că nu-i mai ajungea bătătura, și de-aia a fugit în lume. Acasă era cel mai șmecher, dar voia mai mult, o suprafață mai mare, peste care să băștănească. O fi crezut că dacă iese în sat, oamenii or să-l ia în brațe și or să-l scarpine pe burtă, câinii or să-l tragă ușor cu dinții de codiță, să i-o îndrepte, așa cum făceam eu când mă jucam cu el, iar găinile și curcile or să-i ciugulească mizeria din urechi. Când a văzut că nu iese cum spera el, s-a speriat, aproape că a înnebunit de frică, săracul. Nu trebuie să vă supărați pe porcul meu, că doar ce e el de vină, dacă așa e făcut? Păi uitați-vă și la oameni. Cum se pomenește unul șef la el la servici, toți stau smirnă în fața lui, toți îl slugăresc. Cum bagă el de seamă că-i merge bine, o dată începe să se fălească și să dea din coate, să se urce mai sus, ca să aibă mai multe slugi. Dar dacă nu-i merge, dacă mai dă și peste unul care, în loc să-i caute în coarne îi trage o chelfăneală, șeful se sperie și dă în bâlbâială, vai de viața lui, e bun de dus la balamuc dup-aia. Păi ce vină are Guguțu? Ce, e vreo diferență înte un șef și un porc? |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy