47

- Ce mai faci, Dane?
- Ce să fac, bine, mulțumesc.
Adi Corcodea se legăna cu fotoliul. Descheiat la sacou,
se juca leneș cu cravata, pipăind-o cu două degete. Vlase stătea în picioare. Cămașa, un pic ieșită din pantaloni, avea o gaură la spate, destul de mare. De fiecare parte a mesei așezate perpendicular pe cea a lui Corcodea erau câte două scaune, dar Vlase nu luă loc, nefiind invitat.
- Te-am chemat să-ți dau o slujbă. A fost aici un
sculptor, unul Tirex Cioflan, poate ai auzit de el. L-am pus pe liber și acum ar fi un loc, la început cu jumătate de normă, mai târziu poate și mai mult, să vedem. Ce zici, ai accepta?
- Dacă îmi spui care-s condițiile, munca, salariul, ce trebuie să fac și câți bani îmi dai și dacă îmi convine, da, de ce nu?
- Numai o clipă. Apăsă pe un buton și ceru secretarei: să vină la mine Teodora Nercolan. Altfel, sănătos, voios? – i se adresă lui Dan. N-am mai stat de vorbă cam de multișor.
Vlase nu mai avusese un serviciu stabil de când plecase
din firmă. Hainele de pe el trădau o sărăcie ce nu mai trebuia subliniată.
- Ce să fac, mă descurc și eu cum pot, zise.
Teodora Nercolan își făcu apariția în birou.
- Uite, Teodora, el e Dan Vlase, fostul și sper eu,
viitorul nostru coleg.
- Dane, ce mai faci, Dane, ce dor mi-a fost de tine,
miorlăi Teodora. Îl îmbrățișă, își apăsă buzele pe obrajii lui, pe rând, lăsându-i pe față urme discrete de ruj și cremă.
- Dan va lucra la întreținere, sub îndrumarea ta directă, spuse Corcodea. Va avea grijă ca toate utilitățile să funcționeze bine, va da cu mătura, în sfârșit, munci ușoare, că doar n-o să-l exploatăm până cade pe jos, râse Adi cu voce groasă.
- Dani, dragul de tine, se înduioșă Teodora, ce bine îmi pare că vei fi din nou printre noi. Dacă ai ști câte s-au schimbat de atunci... ah, dacă ai fi venit când era cu măștile, ce frumos ți-ar fi stat...
- Să nu mai aud de așa ceva la mine în birou! – tună
Corcodea izbind cu pumnul în masă. Ești nostalgică, sau ce ești? Regreți vremurile care nu se vor mai întoarce niciodată? Regretă-le mult și bine, oricum nu vei mai avea parte de ele! Regretă! Regretă, Teodora, trădătoare ce ești! Trădătoare! Ah, știam eu că uneltești împotriva mea...
- Adi..., încercă femeia să-l potolească.
- Gura! O vorbă să n-aud! O vorbă! Mai trânti o dată cu pumnul în masă, apoi urlă iar: te voi face să-ți blestemi toate gândurile ticăloase care ți-au trecut prin cap, toate planurile tale oculte împotriva mea, planuri tenebroase, ce le urzești noaptea și n-ai curajul să le dai glas... degeaba toate mârșăviile, toată intrigăraia... știu că nu ești singură, știu că ai atras în mașinațiunile tale și alți aiuriți, dar degeaba! Degeaba! Vremea voastră, vremea măștilor a trecut! Gata! S-a dus, s-a dus ca un fum! Noi, oamenii conștienți, am preluat puterea și nu vă vom lăsa să dărâmați, să distrugeți... Noi lingem, nu ne ascundem fețele! Noi suntem conducătorii! Noi suntem lingușitorii! Noi suntem lingușitorii!
- Adișor, vezi să nu-ți plesnească o venă, dragă, zise Teodora. Adișor, potolește-te. Noi îți vrem binele. Și eu și Dan, și ceilalți colegi, noi toți îți vrem binele. Nu te atacă nimeni, nu-ți face nimeni nici un rău, continuă ea, mieros.
Intervenția avu un efect neașteptat asupra managerului.
Acesta se potoli brusc, apăsă pe buton și îi ordonă secretarei:
- Fă imediat o hârtie! I se taie doamnei Teodora
Nercolan 50% din salariu pe o perioadă de trei luni, pentru persiflarea superiorului și perturbarea activității. Și dă-o s-o semnez!
Teodora încercă să îngaime ceva, dar Corcodea urlă:
- Ieși afară! Afară din birou! Rămâne doar Dan Vlase,
să negociem condițiile salariale.
Cei doi mai vorbiră vreun sfert de oră, după care Dan
plecă, iar Adi o sună pe Renata Lidoi:
- Solicit o întrevedere, spuse el la telefon.

48

- Ei? Bem pentru noua ta slujbă?
Dan îi răspunse Ioanei cu un zâmbet.
- Da, bem. Am adus bere.
Ioana plecă în bucătărie și se întoarse cu două pahare
lungi, prospăt spălate. Pe marginile lor se mai vedeau încă stropii de apă. Dan luă din sacoșă două cutii de bere, le desfăcu și turnă în pahare. Ciocniră.
- Hai noroc!
- Noroc! Să fie într-un ceas bun.
- Hai, povestește. Ce vei avea de făcut? Câți bani vei primi? Cum a fost revederea cu foștii colegi.
- E, la început or să-mi dea o jumătate de salariu, așa a zis Adi. Sunt un fel de îngrijitor, trebuie să fac curățenie pe-acolo, mă vor pune și paznic, noaptea.
- Deci vei fi servitorul lor.
- Servitorul firmei.
- Dani... Ioana zâmbi cu îngăduință.
- Vorbesc serios. Cum, tu chiar nu vezi diferența?
- Să zicem că aș pricepe câte ceva, dar știi bine că îmi place să te ascult pe tine. Ca să înțelegi mai bine, trebuie să-ți povestesc o întâmplare din armată. Într-o zi, locotenentul comandant de pluton îl cheamă pe Gore, colegul meu Gore Dulcan, și-i ordonă să-i curețe vestonul cu peria. “Permiteți să raportez, nu execut ordinul!” – răcnește Gore. “Ce, bă, ai înnebunit?” – se stropșește locotenentul. “Permiteți să raportez”, zice Gore, “în regulamentul de ordine interioară scrie că n-aveți voie să-i puneți pe soldați la servicii personale”. “Bine, bă”, se hlizește locotenentul, “atunci ia du-te tu și spală WC-ul de serviciu, ăla din fundul unității, de n-a mai fost spălat de vreo șase luni, ia găleata și mătura și executarea!”. “Am înțeles!” – urlă Gore și dă să plece. “Bă Dulcane, tu nu ești în toate mințile bă?”. “Ordonați!” – zice Gore. “Păi bine, bă, tu preferi să speli WC-ul decât să dai cu peria pe vestonul meu, bă?” – se miră locotenentul. “Da, prefer”, răspunde Gore, “că ăla e WC-ul armatei, iar vestonul e vestonul dumneavoastră personal, eu servesc patria, să trăiți!”.
- M-am edificat. Și totuși, de ce te-ai întors?
- De foame și de curiozitate.
- Foamea e un motiv...
- Da, m-am săturat să tot mănânc de prin gunoaie. În
definitiv, aceleași munci le-am făcut pe unde am apucat să mai lucrez cu ziua, nu mi-e nici greu și nici penibil.
- Și? Þi-ai satisfăcut curiozitatea?
- Da, am vrut să văd cum mai sunt colegii mei, cum au
evoluat, cât de mult s-au schimbat.
- Și, cum sunt?
- Ei – la fel ca înainte, ba chiar mai apăsați de
îndatoririle cotidiene, ca și de monotonie. Vin în același loc, au de făcut aceleași lucruri, țes și îndură aceleași intrigi, de multă vreme. Eu sunt cel schimbat. Eu m-am plimbat pe-afară, ei au rămas înăuntru. Mațele îmi ghiorăie, dar în plămâni duc aer proaspăt.
- Păi vezi? – râse Ioana. Plămânul e cel puțin la fel de important ca și stomacul. Stomacul tău lihnit nu e prea fericit printre stomacurile pline ale foștilor și actualilor tăi colegi. Plămânii tăi, cu aerul lor proaspăt cu tot, se bucură, au un ascendent în firma aia plină de plămâni îmbâcsiți. Poftim motiv să îți reiei locul de muncă.