M-a pus pe gânduri un anume scriitor… Se spunea că se identifică într-un mod, de-a dreptul straniu, cu personajele istoriilor sale. Fiecare formând parte din propria-i personalitate. De o complexitate de-a dreptul onirică. Prezența-i respira, parcă, prin rândurile tensionate și pline de morbidul unei vieți trăite ca o cale, construită voit, spre propriul sfârșit. Un sfârșit pe care și-l închipuia în cele mai masochiste feluri posibile. Ideile sale, sfâșiând alura de banal a ultra cunoscutului ‘Happy-end’, ori al victoriei binelui asupra răului. În lumea-i bizară și ‘îngrozit-șocantă’, iluziile fantomatice, ale sufletelor rămase captive undeva între apa creației și focul infernului, susțineau idea de salvare a buruieniilor, în defavoarea acelor ‘ființe-trandafiri’, hrănite din seva perfecțiunii. Ca o rebeliune a răului, urâtului și nebunului, săturate de veșnica minimalizare și subapeciere, în comparație cu capătul luminat al universului, opus sicriului țipat întunecimii lor. Acolo unde le trăiau dușmanii principali – îngerii. Ei, neobosiții, binecuvântații, fericiții eterului !… Ei niciodata nu au cunoscut chinul pierderii. Niciodată nu au fost lăsați să pice în spinii culpei. Straiele lor albe, lucind într-o lumină pură, indivizibilă, perfectă, nu au cunoscut vreodată pata, devoratoare de carne și spirit. Și, mai mult, lor nu li s-a divulgat, vreodată, secretul posibilității căderii în păcat, în ispită. Nu au primit informația existenței sale, în lumea lor. Știu doar că au fost creați să o înfrunte. Dar asta numai în alții, nu și-n ei înșiși ! În bieții păcătoși. În cei meniți a fi salvați. Singurul care a ajuns a desluși taina mărului discordiei, simbol al acelui secret, a fost îngerul Lucifer. Iar dânsul nu a rămas, precum bine se stie, scutit de blestemul său. Exilare pe veci.
Dar toți ceilalți îngeri nu au ajuns a cunoaște vreodată spaima de-a-i putea cădea pradă. Frica supremă ! Pentru că, tocmai în această frică nebună, obsedantă, se ascunde, ca după un voal de mireasă dezvirginată, ispita. Purtând, în mâinile-i de catifea, buchetul de roze roșii, sângerânde, al păcatului.
Și iată – ziua nunții. Scriitorul, tremurând de emoție. Palmele-i deveneau tot mai grele, transpirate, picurând, primii stropi de neființă, pe pardoseala învechită.
Înalt, deja mult prea înalt pentru a mai puea fi numit om. Și cocoșat de timp și de toate rușiniile trăite până atunci. Îmbrăcat în fracul răvășit, țesut deja de secole, în așteptarea acestui moment, gata, parcă, să cedeze din încheieturi, în orice clipă.
Așa o aștepta, bătrânul scriitor, pe veșnic tânăra-i mireasă. Și o aștepta cu dor și patimă. Și cu aceeași sclipire-n ochii, decolorați de timp, pe care o păstrase încă din prima zi în care o cunoscuse. Dar diferența care șoca, între cei doi, era că, la ea, de-atunci încolo, nimic nu se schimbase ! Nici măcar privirea rece, sfidătoare, statică și lipsită de viață, pe care i-o aruncase, ca o bucată sleită de carne, unui câine înfometat, în prima clipă a întâlnirii lor. Rămăsese toată aceeași. O bucată de materie neșlefuită de arderea vieții. Nemișcată în formă sau fond, în ciuda haosului vântuind în mișcare constantă, dinafara sa.
Era doar o marionetă, o păpusă, greșit lucrată, increată ( pentru că numai Dumenzeu ar fi putut-o crea cu adevărat ), de lut ars în cenușa pasiunii lui, pătimașe și grăbite în a fii trăită cât mai mult și mai intens.
Pe rochia ei de un alb nerușinat de artificial și fals, se prelingeau, încă, ultimele picături de sânge rămase calde, din buchetul rozelor roșii. Le strângea veninos și sălbatic, între degetele ei lungi și neregulate de spini. Restul sângelui îl purta deja, închegat parcă de-o veșnicie, ca pe o colecție de perle roșii-înnegrite, împodobindu-i veșmântul. Colecție, pe care a fost invocată a o întregi pe deplin, până la ultima suflare. Creând astfel capodopera perfectă a păcatului întruchipat în iubirea increată a unui muritor. Scriitorul unindu-se cu propria-i operă.
M-a pus pe gânduri, și de aceea am fost la nunta lui. Curioasă să trăiesc, împreună cu el, consumarea ritualului nunții, între un muritor și creația-i demonică, în mrejele căruia căzuse. Și căzuse încă de la prima literă, scrisă pe hârtia ‘de un alb nerușinat de artificial și fals’, a schiței operei sale celei mai valoroase. Într-atât, încât îi vânduse și sufletul. Spirit slăbit de înfruntarea cu propria-i perfecțiune, încetată în a-i mai aparține.
… Și chiar cu o clipă înante de-a-i rosti, îndelung așteptatul ‘DA, VREAU !’, miresei sale demonice, ultima picătură, din colecția ei de sânge, a terminat a se-nchega pe ‘rochia-i–capodoperă’. Ultima picătură de viață a bătrânului scriitor. Ultima suflare.

Va trebui sa-mi cumpăr haine noi pentru înmormântare.