20 mai, joi
Vreo șapte dimineața, într-un autobuz deloc confortabil – undeva prin geam, soare. Drumul se întinde printre piatră, nisip și ferestre de termopan. Casele par atât de somnoroase încât ajung să mă îndoiesc de trezeala mea. Construcții mici, lipsite de identitate, fără să fie măcar practice, cu fel și fel de inovații, de adăugiri, de culori postate peste tencuiala veche se înșiră ca-ntr-o schiță cubistă. Contururile se îngroașă violent. Cobor repede printre noxele motorului abia potolit, așezându-mi rucsacul peste geacă. Pe nesimțite ajung în spatele unor umbre aliniate draconic. Nimic nu pare a se fi trezit.
După un sfert de oră, o figură stinsă și indiferentă – un paznic care după legitimație se chema Straviovici Ștefan (ce nume mai poate fi și ăsta!!) – se apropie și încerca să învârtă în broasca abia lăcuită câteva chei. Spre deosebire de umbre, el nu se grăbea deloc; și nici nu avea de ce...
Undeva pe la opt stăteam la aceeași coadă, însă cu alte umbre. Umbrele astea începeau să aibă păreri, se obosească, să întrebe cât e ceasul, să fie nedumerite. (Ghișeul la care așteptam era încă închis, doar birourile din spate erau luminate – începea să miroasă așa de bine a cafea proaspăt fiartă și (nu știu de ce) a fistic și caramel adus de la turci). În fața mea, doi oameni de vreo treizeci de ani vorbeau; unul urma să plece cu un autobuz în Italia, unde cineva îi aranjase un contract la descărcat marfă din vapoare chinezești în Locri (pentru români, orice slujbă care e plătită cu mai mult de două sute de euro devine contract), iar celălalt, un anume Fane Ceapă, se lăuda că toți ai lui sunt în Spania, la Madrid, și că odată cu nebunia de acolo au primit cetățenia. „Pentru urechea lu´ gineri-miu am ajuns mare, mă!” „Mă-sa dă copii! Tot ei te scoate din nevoi!!”
Ajuns aproape de ghișeu, văd cum o femeie nu bătrână, însă jupuită de durere, își căuta o batistă în plasa atent garnisită cu ouă, jumări, vin de casă și cu a mai bravă orătanie. Altcineva ieși apoi dinapoia unei uși, jinduind la plasa prinsă cu greu în una dintre mâinile slăbite ale femeii. Femeia intră cuminte în încăpere – după câteva minute, trupul înfericit al doamnei Maria (așa îi spuse glasul rămas în cameră) aluneca spre poarta recent deschisă de paznicul indiferent.
La opt și jumătate, un funcționar trage în grabă pancarta din ferestruica ghișeului. Ni se cere formularul fefeunu (FF1) și buletinul. Așteptare... deja lumina începuse să se agațe de ochii noștri. Am primit o chitanță pe care trebuia să semnăm – am luat pașaportul și l-am împins în rucsac. Am zâmbit repede către celelalte umbre, ca și când de zâmbetul ăla am prins toată România mea. Ele nu m-au observat, încurcându-se într-o poveste al cărei sfârșit de mult nu-l mai caut. Am plecat de acolo cu imaginea unor chipuri dornice să-și preschimbe rădăcinile pentru a fi altoite în solurile altor seminții; am ieșit promițându-mi că urechile-mi vor rămâne întregi.