Era început de vară. Fusesem plecată pentru un an întreg, și reveneam acasă înfrîntă. De viață, de oameni, de propria mea naivitate...cine mai știe. Oricum, pierdusem o bătălie importantă pe care ar fi trebuit s-o cîștig. Pe atunci nu știam că poți fi învingător și dacă ai puterea să pleci mai departe cu capul sus...asta mi-a spus-o cineva dar mai tîrziu.

Reveneam acasă, și singura bucurie era întîlnirea cu tine. Stabilită (îți mai aduci aminte?) pe sms, în drum spre București. Un drum greu, de învins cu speranțe mici în buzunar.

Cînd ne-am întîlnit, într-o dimineață caldă, la Hanul lui Manuc, am avut emoții. Nu știu de ce avusesem impresia că impactul întîlnirii va fi ușor. În realitate a fost greu să fac legătura între cel pe care mi-l imaginasem și cel pe care îl aveam, în fine, în fața ochilor. Prietenul meu drag de dincolo de monitor, cel care îmi fusese aproape în cele mai dificile zile, cel care îmi trimisese nenumărate semne de prietenie, neștiut și prea puțin imaginat, devenea dintr-o dată o prezență fizică reală. Personajul era aievea. Blond închis, înalt, suplu, în vreme ce eu te imaginasem brunet, micuț de statură și cu părul cîrlionțat. Eram atît de speriată de curajul meu de te întîlni, încît am fost la un pas de a rata întîlnirea cu tine...pur și simplu ochii mei refuzau să te identifice printre ceilalți oameni. Nici acum, la mai bine de un an de la acea întîlnire, nu știu cine a văzut primul pe celălalt...probabil tu...eu nu te vedeam, te ghiceam undeva în plin Soare... Și-mi era de ajuns că mă îndreptam spre tine.

Te-ai aplecat să mă săruți, un gest absolut firesc între doi prieteni buni, numai că eu eram atît de intimidată încît...am făcut un pas înapoi. L-am regretat ulterior, dar era prea tîrziu...Ca o consolare prea tîrzie...află că sufletul meu era topit de fericirea că erai acolo...nu i-ai simțit îmbrățișarea? A fost din toată inima. Aș fi vrut să te pot îmbrățișa, să te pot săruta de o mie de ori, aș fi vrut să pot dansa de fericire că eram acasă, și TU erai primul prieten pe care îl vedeam după atîta vreme. Și am și făcut toate astea, dar în gînd, în secundele acelea în care păream că îmi pierise orice urmă de curaj.

Erai și atunci, și ești și astăzi cu siguranță, un tip grozav. Am știut asta de la începutul începutului, și tu ai fost primul meu prieten într-o lume ostilă și total diferită față de ceea ce cunoșteam eu. Învățasem în acele săptămîni lungi să te cunosc, să te înțeleg, să accept gîndurile tale nu ca fiind poate întotdeauna cele mai corecte, dar ca fiind ale tale. Și pentru mine asta era suficient. Nici prin cap nu-mi trecea pe atunci că te-aș putea pierde vreodată.

Și totuși...așa se întîmplă cîteodată...pierzi și ceea ce crezi că nu poate fi pierdut niciodată. Pur și simplu valurile vieții te poartă uneori foarte departe de cei la care ții. Și oricîte eforturi faci, nu te mai poți apropia de ei nicicînd. Rămîn pierduți pe vecie. Nici lacrimile tale, nici amintirea lor, nici pozele și nici alte urme materiale ale trecerii lor prin viața ta nu mai sînt de nici un ajutor. Rămîn duși ca pe o altă lume...departe de a ta, o lume în care tu ești străin. O lume în care nu ești poate dorit. O lume în care, oricît ți-ai dori să ajungi, își ține porțile ferecate. Pentru totdeauna.

Aseară am descoperit în coșulețul parfumat de pe birou două scoici albe. Scoicile pe care- îți mai aduci aminte?- TU mi le-ai strecurat în mînă la întîlnirea noastră. Le-am pus în coșuleț cu gîndul nemărturisit de a le păstra aproape de mine, dar ferite cumva de curiozitatea celor care ar fi fost în trecere prin camera mea. Scoicile tale au rămas în tot acest timp în coșuleț, și nu au fost singure. Le-au fost alături pliculețul cu flori de liliac (darul de la mama din primăvara în care liliacul a înflorit pe cînd eu eram foarte departe), două brățări, două inelașe de aur, piticotul rușinos cu fes roșu care-și ține mîna la ochi fiindcă i se vede buricul, și plantele parfumate. Cînd simțeam aroma emanată de coșuleț știam și restul comorilor ascunse în el...iar tu erai acolo...încă aproape. Nu prin mesaje, voce sau poze, ci prin două scoici albe dăruite într-o dimineață de iunie.

Aseară, cînd mi-am rătăcit mîna prin coșuleț, am cules de acolo scoicile...și în clipa în care le-am strîns în pumni am simțit, preț de o clipă cît o eternitate, căldura mîinii tale cînd mi le-ai strecurat la București în palmă. Nu am simțit nici valurile mării ascunse în scoici, nici nisipul fierbinte al plajelor, nici soarele rătăcit în visul vacanțelor. Doar căldura mîinii tale, păstrată în cele două scoici vreme de mai bine de un an. Lacrimile fierbinți care mi-au picurat apoi pe obraji nu am avut cum să le ascund decît aplecînd capul, deschizînd palmele și sărutînd ușor scoicile...cu la fel de multă timiditate ca atunci cînd ne-am întîlnit. Să fie sărutul de aseară cel pe care ar fi trebuit să ți-l dau vara trecută...

Prietenul meu drag...nu vreau să pătrund într-o lume care este numai a ta. Nu vreau nici să te aduc în lumea mea dacă tu nu dorești asta. Nu vreau decît să-ți spun că puf-pufoasa rățușca "înfiată" de la tine este sănătoasă, îmi este la fel de dragă ca la început, și îmi păzește conștiincioasă toate nopțile, indiferent că sînt senine sau nu.

Toate pozele de la tine sînt păstrate cu drag. Deschid uneori albumul în care le păstrez și nu știu dacă să rîd de toate năstrușniciile acelea, sau să plîng din cauza valului de nostalgie.

Cele două scoici albe au revenit aseară, într-un tîrziu, în coșulețul lor pe birou. De acolo vor merge cu mine mai departe în viață...chiar dacă tu ești acum atît de departe.

Dar oriunde ai fi...încearcă să-ți aduci aminte, uneori, că un tainic colțișor din sufletul meu îți aparține. Îl poți găsi ușor, după cele două scoici albe pe care TU mi le-ai dăruit... într-o dimineață de iunie cu mult Soare.